Elegie (sonet în heptametru)

Sunt locuri, mult ferite, la care-al lumii zgomot
Ajunge doar în parte, se-aude ca un vis pierdut,
Şi aerul cu fire lungi de taină e cusut,
Iar orice pas în el răsună ca un clopot.

De şoapte sau suspine orice colţ este umplut,
Şi-atâta e de pace c-al gândurilor forfot
Se-nfoaie ca un fluviu şi suflu-şi ia de ropot,
Şi-n trup întreg se-ncheagă tot gândul nevăzut.

Nu ştiu de ce, de unde, dar ades mă cheamă
Aceste vechi şi reci firide, de toţi ascunse,
În care zac pe jos în praf un ziar, o clamă,

O sticlă-n cioburi sau un disc, de timp adânc pătrunse,
Demult uitate, deşi găseşti în toate-o dramă –
Un cântec de sirenă li-s vocile neplânse.

Poezia şi politica

În zilele noastre, poezia a căpătat o nouă valenţă pragmatică, s-a găsit un nou mod prin care poate fi folosită ca unealtă politică. Până în zilele noastre, ori era folosită opera sau imaginea unui poet ca sprijin pentru o ideologie, de obicei fără acordul său (ex. după moartea sa), ori poetul, ca să capete influenţă pentru a o folosi în scopul, benefic, de sprijinire a culturii sau doar din pur mercantilism, îşi punea condeiul în slujba puterii.

De pildă, o mişcare românească de extremă dreaptă a zilelor noastre, Noua Dreaptă, îşi însuşeşte imaginea lui Eminescu pe baza faptului că a fost un naţionalist fervent. A fost, nu-i vorbă, dar între naţionalism, oricât de înfocat, şi extremism de dreapta se află o bună bucată de drum, adeseori presărat cu sofisme cusute cu aţă albă. Extremismul de dreapta are la bază ideea că poporul şi naţiunea proprii au un drept la viaţă privilegiat în raport cu restul popoarelor şi naţiunilor. Or, Eminescu milita doar pentru aducerea românilor pe picior de egalitate cu celelalte popoare, dat fiind că la acea vreme poporul nostru era victima a numeroase şi grave abuzuri geopolitice. Iarăşi, repulsia faţă de străini a lui Eminescu nu provenea din faptul în sine că sunt străini, ci din faptul că mulţi dintre ei se amestecau în mod fraudulos în cârmuirea şi mersul ţării. Versuri precum Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire sunt o proiecţie inocentă a fundamentalismului rasial asupra unui fundamentalism moral, cât se poate de justificat. În alte cuvinte, dispreţul întemeiat pe moralitate este îmbrăcat, în mod inofensiv, într-un dispreţ întemeiat pe discriminare rasială stupidă.

Pe de altă parte, instigarea sistematică la rasism, xenofobie şi şovinism se face întotdeauna în primul rând prin comunicare paraverbală, mesajul intenţionat se poate afla în contradicţie cu conţinutul propriu-zis al mesajului. O organizaţie neo-fascistă poate dezminţi orice presupusă intenţie antisemită, însă prin însuşirea ostentativă a unor însemne tradiţionale de extremă dreaptă (cum ar fi un simbol al păgânătăţii scandinave) poate da de înţeles care sunt adevăratele ei intenţii. Şi reversul este valabil: un poet poate să hulească, făţiş şi nemijlocit, trăsăturile fizice ale unui tip etnic sau rasial fără să îndemne la rău împotriva acelor oameni.

Au existat poeţi care cu propriul lor acord, dat cu mai multă sau mai puţină plăcere, au sprijinit fără sinceritate o ideologie politică. Trio-ul Arghezi-Călinescu-Sadoveanu de pildă. A-i scuza invocând naivitatea este o defăimare la fel de mare, dacă nu şi mai mare, adusă persoanei lor decât a-i acuza invocând labilitatea. Cam care ar fi fost şansele ca trei minţi zdravene, tobă de carte, aflate la maturitate deplină, să fi fost seduse de minciuna comunistă, aşa cum o fetişcancă abia coaptă este sedusă de un escroc sentimental cu plete, chitară şi atitudine ieftină de rebel? Şi dacă, într-adevăr, erau sinceri convinşi de virtutea regimului comunist, înseamnă că erau lipsiţi de o elementară perspicacitate, fără de care nu există om de cultură. Desigur, se poate ca unii dintre ei să fi făcut acele compromisuri cu bună-credinţă, pentru a se plasa într-o poziţie de pe care să ajute cultura. Nu sunt avizat să disec această problemă, iar obiectul acestui articol este altul, şi anume noua valenţă politic-pragmatică pe care a căpătat-o poezia, şi, în general, arta şi cultura.

Unul dintre puţinii bloggeri români serioşi, Ovidiu Ivancu, susţinea mai demult pe blogul său că peisajul poetic contemporan este fundamentat pe ideea că poezia este lovită într-un asemenea grad de subiectivitate încât se poate afirma orice despre orice poezie sau poet. Acest detestabil cancer al spiritului permează până la măduvă orice mediu cultural şi este un azil perfect fie pentru şarlatani şi sofişti, fie pentru oameni bine-intenţionaţi, dar săraci cu duhul. Astfel, poezia, un bun rezervat minţilor sensibile şi ascuţite (nu neapărat bogate în cunoştinţe şi cultură) se transformă într-o cantină a săracilor şi a porcilor, iar această transformare poate fi intensificată de către politicieni pentru a câştiga simpatia mediocrităţii.

Voi da şi un exemplu în acest sens. Pe 11 mai a.c., într-un eveniment pseudo-cultural desfăşurat la Casa Albă, numit White House Poetry Night, preşedintele Statelor Unite face deschiderea ţinând o cuvântare pe cât de imbecilă şi de ipocrită, pe atât de dăunătoare culturii. În cele ce urmează vom analiza sâmburele discursului său, care sună aşa:

The power of poetry is that everybody experiences it differently. There are no rules for what makes a great poem. Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

Să luăm afirmaţiile pe rând:

The power of poetry is that everybody experiences it differently.

Experienţei individuale a unui poem îi corespunde şi o interpretare intuitivă a acelui poem; experienţa şi interpretarea corespunzătoare se identifică perfect. Să presupunem că doi oameni experimentează diametral opus acelaşi poem. Prin urmare, interpretările cu care se identifică experienţele sunt la rândul lor diametral opuse. Cum interpretarea este un sistem de enunţuri logice, cele două interpretări echivalează cu două sisteme de enunţuri care se contrazic reciproc. Din principiul terţului exclus aflăm că două enunţuri care se contrazic unul pe celălalt nu pot fi ambele adevărate – unul este adevărat, iar celălalt fals. Deci unul din sistemele de enunţuri în care se transcrie interpretarea este fals, deci una din experienţele operei poetice este greşită – tabloul interiorului poetului nu s-a oglindit aievea în interiorul receptorului. Prin urmare, comunicarea a eşuat, iar fără comunicare nu numai că poezia nu are putere, dar lipseşte cu desăvârşire. Deci afirmaţia lui Obama este falsă.

There are no rules for what makes a great poem.

Obama încalcă aici principiul poate cel mai de bază al gândirii. În momentul în care presupui o clasă de obiecte, presupui automat un sistem de criterii care determină în mod unic acea clasă şi care stabilesc care obiecte poate să intre şi care nu în respectiva clasă. Dacă vorbeşti de câini, presupui prin însuşi faptul că vorbeşti despre ei că o parte din obiectele existente sunt câini, iar absolut toate celelalte nu sunt câini. La fel se întâmplă când introduci clasa great poem. Unele lucruri sunt great poems, iar toate celelalte care rămân nu sunt, iar în absenţa unor reguli inerente acestei clase, ea îşi pierde identitatea şi folosirea ei într-un enunţ este lipsită de sens.

Understanding it isn’t just about metaphor or meter. Instead, a great poem is one that resonates with us, that challenges us and that teaches us something about ourselves and the world that we live in. As Rita Dove says, “If [poetry] doesn’t affect you on some level that cannot be explained in words, then the poem hasn’t done its job.”

După ce tocmai a afirmat că nu există reguli care să stabilească what is a great poem, Obama enunţă mai multe astfel de reguli. Autocontradicţie la distanţă de zero fraze.

Nu este nevoie să mai zic că „poeţii” care au recitat în acea seară după discursul de deschidere al lui Obama erau nişte nulităţi, nişte entităţi pestriţe şi sclipicioase, mulate perfect pe fiece urcuş şi coborâş, oricât de fine şi de ascunse, ale locului.

Elegie (sonet în heptametru)

Să mori purtat de valuri către ţărmul depărtat
A cărui glăsuire ţie doar îţi este cheie!
Mirosul său cel tainic de umăr de femeie
Îşi află doar în pieptul tău răsunet nesecat.

Să-ţi fie clopot valul, iar spre mormânt alee
Să-ţi fie marea largă – bătrân, fremătător regat,
Spre care gândul fără vârstă mereu ne e purtat,
De poftă de poveste, de-a visului scânteie.

Şi să ajungi la ţărm, la ţărmul tău, al tău e doar –
În miezul pribegiei şi al dorului de casă,
Icoana lui te sfredelea şi te-amăgea-n zadar,

Zbura în vânt prin faţa ta ca o mătasă,
Dar s-a-ncheiat acum al căutării lung amar –
Sfârşitul îţi zâmbeşte frumos ca o crăiasă.

Maximă

Şarlatanul perfect, maestrul deghizărilor necinstite, este cel care le inoculează oamenilor buni convingerea că duce o luptă eroică si făţişă împotriva oamenilor răi şi le inoculează oamenilor răi convingerea că, de fapt, doar duce o luptă laşă şi făţarnică împotriva oamenilor buni.

Despre greş(e)ală

„Greşind cu tine chiar, iubesc greşala”

[„Cărţile” – Mihai Eminescu]

De multe ori, când ascult pe cineva vorbind şi face o greşeală cât de cât serioasă de limbă, am senzaţia că este stângaci în vorbire şi am pornirea de a-l eticheta ca atare. Mai întotdeauna am dreptate. Însă chiar dacă am absolut mereu dreptate, criteriul acesta de deducţie este superficial: ceea ce îl face de fapt pe respectivul să pară un prost vorbitor este nu frecvenţa şi gravitatea greşelilor, ci o lipsă fundamentală de preocupare pentru a vorbi corect, o lipsă de respect pentru limbă. Iar aceste lipsuri, chiar dacă sunt ascunse, se reflectă pe exterior şi îl arată a fi stângaci în vorbire.

Marea poezie abundă de greşeli de limbă, aşa-zisele licenţe poetice. Însă ele nu dau senzaţia că autorul este incult. Un mare poet, numai după ce a trecut prin durerile muncii sârguincioase de a înţelege şi stăpâni limba, ajunge să îi poată încălca regulile fără a zgâria pe ureche. Să luăm două exemple. În King Richard II, Shakespeare, descriind Anglia, scrie aşa:

„This royal throne of kings, this scepter’d isle,
This earth of majesty, this seat of Mars”

[Actul II, scena I]

Acesta este un exemplu de pleonasm cinciplu, acelaşi lucru este desemnat de şase cuvinte care exprimă toate noţiunea de regalitate: royal, throne, kings, scepter’d, majesty, seat. În Rugăciunea unui dac, ştrengarul nostru naţional cuvântează astfel:

„Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o”

Eminescu deschide versul cu o cacofonie. Nu e cea mai urâtă, e drept. Imaginaţi-vă un reporter spunând: Se pare că categoriile sociale... Sau, ca să vezi că întotdeauna e loc pentru mai rău, imaginaţi-vă următorul dialog:

-Te muţi la etaj?
-Nu.
-De ce?
-Pentru că catul e ocupat complet.

În continuarea versului, Eminescu foloseşte o expresie uşor pleonastică („chinul şi durerea”) şi, cireaşa de pe tort, nu acordă subiectul cu predicatul. Cu toate acestea, niciunul din cele două exemple nu strică imaginea de maeştri lirici a poeţîlor, ba chiar, în mod misterios, pare să îi împrospăteze veridicitatea. Admiraţia, respectul şi iubirea pentru limbă a acestor oameni sunt atât de puternic impregnate în fibra lor încât oricât de greşit ar vorbi, tot desăvârşit par să vorbească.

Din seria „Citate perfecte”

„Lăutarii nu uitară să cînte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuous şi trist în legănarea căruia pîlpîia, nostalgică şi sumbră fără sfîrşit, o patimă aşa sfîşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngîne amara destăinuire, sub vraja adîncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cîntarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinînd pînă la capăt pierdută, o prea tîrzie şi zadarnică chemare.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]

Întrucât acest citat apare în carte în două instanţe (la început şi la sfârşit), în chipuri uşor diferite, mi-am permis să le unesc într-unul singur, luând de la unul ceea ce mi-a părut că-i lipseşte celuilalt.

Lui Mihai Eminescu

Cândva, demult, râdeam de-ntorsătura limbii tale,
Un vraf de calpe mofturi găseam că-i cartea ta –
Ce-atâta-nzorzonare, ce-atât amar de ţoale
Să-nveşmântezi nimicul ce stă în sinea ta?

Ce-atâta neruşine? Chiar n-ai un pic de-obraz
De umpli scena lumii, de furi toată lumina
Cu versu-ţi cel pedantic, lipsit de orice haz?
Aşa vorbeam pe-atuncea, un glas fiind cu duzina.

Eram necopt, e drept, căci lemnul prunc al firii mele
Nu se pornise-a fi izvor de seve-alese,
Iar crengile-mi n-ardeau să crească către stele,
De ceru-adânc al nopţii nici vorbă ca să-mi pese.

Eram un om fără de miez, făptură de ţărână
Doar de-ale vieţii mici nevoi atinsă şi mişcată.
Eram un om ce nu era, a morţii neagră mână
Cu-a vieţii să mă-mpartă era înverşunată.

Eram acelaşi de acum? N-aş vrea s-ajung în veci
Să pot privi cu limpezi ochi cum fiinţam pe-atunci.
Mai bine-acestea zacă adânc la vreme-n beci,
Uitarea le grăiască ale ei de fier porunci.

Cândva, demult nu foarte, alături mi te-ai strecurat,
Cum somnul, a visului şi-a nopţii-mpărăţie,
Răpeşte fără veste, pe furiş şi pe-nserat,
Sub piele el pătrunde viclean ca o beţie.

Nicicând nu te-am văzut venind şi totuşi ai sosit,
Purtând pe umeri munţii croiţi din taine sfinte,
La umăru-mi cel searbăd ades ai poposit,
La falnica-ţi povară cerşit-am strop de minte.

Iar tu mi-ai pus la tâmplă izvorul tău de artă,
Ai asfinţit o lume de voci ale pustiei,
Ţesând blândeţi de graiuri pe firea mea deşartă,
Legându-mi calea vieţii de ţinta poeziei.

Sub bolta frunţii mele cântarea ta domneşte,
În ea se scaldă mintea-mi, de ea-i mereu pătrunsă,
Să işte vreun zgomot o alta de-ndrăzneşte
De vază şi sfială e repede ajunsă.

Cădeam de-atâtea ori, iar tu alături cu-ngrijiri,
Un far ai fost de fildeş, dregându-mi strâmba cale,
Îndurător, şi totuşi sever ca domnii-asiri,
O caznă şi-o mărire e banca şcolii tale.

De-aş încerca să mişc condeiul – te-ai îngrijit
Să îţi sădeşti în el sămânţa cea trufaşă,
Căci tot ce-aştern cu dânsul aproape că-i leit
Mai trainicelor slove la care-a stat în faşă.

Lumea-ntreagă de vedenii şi de gânduri fără trup
Tot prin vama ta, ştrengare, se perindă şi dau bir
Când în faptul cuvântării din muţenie mi se rup,
Ca să-ţi afle-ncuviinţarea stau smerite toate-n şir.

Când veacul mă îmbie sub giulgiul său murdar,
Firida mea eşti iarăşi tu, proroc cu glas curat,
Vestind că lumea este o traistă doar de-amar,
Păzindu-ne de-a crede că drumu-i de urmat.

Bătrâne dascăl şi prieten, n-ajunge-o mare de iertări
Că-n cel mai sfânt din miruri nu pot să te cufund,
Dar tu cunoşti şi mă-nţelegi: sunt unele cămări,
Ascunse-adânc în piept, în care doar puţini pătrund.