Despre putere

Există oameni pe lumea aceasta care au ajuns la putere fără să facă niciun compromis. Ba aş merge până la a spune că majoritatea oamenilor care au ajuns la putere nu au făcut niciun compromis. Am să explic de ce este adevărată această afirmaţie care va ridica cu siguranţă câteva sprâncene. Compromisul presupune o bătălie care se dă, în interiorul omului, între principiile sale etice şi o necesitate care intră în contradicţie cu aceste principii. Deci compromisul presupune o substanţă morală, care dacă opune rezistenţă o dată, o va opune de fiecare dată. Însă majoritatea oamenilor, deşi pot să acţioneze într-o manieră general acceptată ca fiind morală, nu o fac pentru ca îi îndeamnă acea substanţă din interior, ci din convenienţă socială. Deci chiar dacă acţionează moral, nu au substanţă morală. Nici oamenii puterii, şi cu precădere ei se înscriu în această majoritate, nu au moralitate, deci nu fac compromisuri.

Cugetare

Demnitatea unui om nu se măsoară în cât de puţin reuşeşte să-şi încalce principiile, ci în cât de ruşinat se simte după ce şi le încalcă.

Ştiinţa guvernării virtuoase

Orice lider care, în virtutea nemulţumirii unui supus de-al său vizavi de felul în care conduce, îl îndeamnă să plece, să găsească un loc care să-i fie pe plac, este un impostor şi un porc. Un lider adevărat, nu un vierme care se agaţă cu disperare de tron, respectă faptul că incompetentul este cel care trebuie să plătească pentru incompetenţă, nu victima incompetenţei; deci dacă dirijarea lui este incompetentă, cei care trebuie să sufere consecinţele sunt nu supuşii, nemulţumiţi cum sunt, ci liderul, corectând strâmbătatea manierei sale de a dirija sau, dacă nu se arată dispus, renunţând la poziţia de putere şi fiind el cel care pleacă. Doar dacă supusul, sau mai democratic spus subalternul, este nemulţumit din considerente personale, adică şi-a ales ţinta nemulţumirii în mod sentimental-arbitrar (de pildă: “Şefu îmi aminteşte de melteanu’ ăla care mi-a furat gagica în liceu”), are liderul dreptul să îi propună să plece. Dar dacă profesorul de la mine de la facultate e semianalfabet şi se scobeşte în rect cu rigla în faţa clasei, iar eu îi semnalez aceste metehne, ar fi culmea obrăzniciei din partea lui şi nejustificat să îmi spună să plec dacă nu îmi place ce face.

De ce doar unii scriu bine

Marii scriitori? Am să vă povestesc eu despre esenţa marilor scriitori:

Odată erau copii cu toţii – şi marii scriitori, şi scriitorii mediocri, şi diletanţii, şi cei fără vreo aspiraţie scriitoricească. Şi, ca orice copii, asistau la întrunirile adulţilor, care nici că le dădeau vreo atenţie, ci erau absorbiţi de importanţa pe care şi-o dădeau prin tematicile lor mature. Dar pe un copil îl doare că este proscris dintre adulţi, care se poartă ca şi cum ei ar fi singurii din încăpere care merită să înţeleagă ce se vorbeşte. Aceşti copii, după ce vor creşte, îşi vor însuşi la rându-le acest comportament exclusivist. Însă câţiva dintre ei, ajunşi adulţi, se vor îngriji ca de fiecare dată când rostesc o cuvântare, să îşi închipuie că sunt ascultaţi de copii, şi, pentru ca să nu-i necăjească, se vor strădui să fie şi pe înţelesul lor ceea ce vorbesc. Ei bine, aceştia sunt marii scriitori.

Principii de dialog

Adevărul nu insultă şi nici nu complimentează, iar a-l urmări înseamnă că nu te cerţi şi nici că încerci să cazi la un acord. Atâta timp cât îi explici unui om cu argumente raţionale şi într-un limbaj limpede, şi nu neapărat în mod civilizat sau diplomatic, că are anumite trăsături, orice desconsideraţii în care constau aceste trăsături nu se califică drept insultă şi orice polemică violentă din care face parte explicaţia nu se califică drept ceartă. Şi insulta şi cearta sunt manifestări iraţionale, prin care individul nu caută să îl modeleze pe celălalt în funcţie de adevăr, ci încearcă să modeleze adevărul în funcţie de sentimentele sau interesele personale pe care le are faţă de celălalt. Deci atâta timp cât îi demonstrezi unui om, respectând rigorile logicii formale, că este prost, impostor, javră sau orice altă caracteristică negativă, el nu are justificarea de a-ţi reproşa că îl insulţi, şi dacă o face, acest fapt vine doar ca să îi confirme prostia sau neseriozitatea.

Mi se pare ironic că deşi aceste principii sunt valabile pentru insulte, dar şi pentru complimente, oamenii se alarmează şi îţi cer argumente numai atunci când le faci o remarcă negativă, de parcă remarcile pozitive li s-ar cuveni întru totul firesc. Uitaţi-vă de pildă pe un forum de fotografie. Abia că veţi vedea un fotograf care să întrebe „De ce?” atunci când i se spune că o poză de-a sa este frumoasă. Însă dacă remarci că este urâtă, imediat se va aştepta să îi oferi o demonstraţie sau te va alunga direct pe motiv de insultă. Asta pentru că pe el nu îl interesează adevărul, nu îl interesează dacă fotografia sa este sau nu artă, el doar se foloseşte de artă – sau mă rog, de iluzia de artă – pentru a dobândi poziţie socială, ori pentru a se complăcea în iluzia fără fond că este un artist.

Dacă invocarea motivului de insultă ar fi justificată pentru orice termen peiorativ cu care un om poate fi categorisit, înseamnă că justiţia decretează insulte, iar legea vizează eficienţa în insultare a justiţiei. Că doar în momentul în care un judecător dă un verdict de corupţie, viol, hoţie, omor sau orice altceva, îi pune implicit inculpatului eticheta de „tâlhar”. Însă ar fi de-a dreptul absurd din partea inculpatului să se plângă că prin acest gest tribunalul l-a insultat. Tribunalul a făcut doar să constate un fapt, în urma unui proces constând în cele mai temeinice şi scrupuloase proceduri de descoperire a adevărului.

Dacă ar fi să ne mai luăm după logica omului ultrasensibil la insulte, psihologia şi psihiatria sunt domenii care îl insultă pe om. Cum ar fi să acuzăm o instituţie de psihiatrie că îl insultă pe pacient pe motiv că i-a conferit un certificat de nebunie? Nu spun că este frumoasă maniera acestor ştiinţe de a aborda lucrurile – e de-a dreptul oribilă. Cel puţin psihiatria îl reduce pe om la stadiul de obiect şi analizează în mod impersonal relaţia pe care o are cu obiectele din jur pentru a determina dacă este potrivită prezenţa lui sau dacă trebuie înlăturată. Dar asta nu înseamnă că psihiatria insultă.

Iarăşi, civilizaţia şi diplomaţia, sau mai bine spus lipsa lor într-o modalitate de adresare, sunt scuze superficiale pe care oamenii le improvizează atunci când este demascată falsitatea faţadei pe care şi-au construit-o sau care le-a fost construită. Poţi să-ţi acompaniezi spusele cu urlete, cu palme sau bruscări fizice, poţi să foloseşti limbajul cel mai vulgar sau să foloseşti tonul cel mai arogant, poţi să-i pricinuieşti omului prin spusele tale sentimentele cele mai înfiorătoare, că dacă nu ia seama la valoarea lor de adevăr ori are o fire superficială, ori este un animal politic.

Din istoria cruciadelor

În 1098 şi 1099 armatele Primei Cruciade au pătruns, după două lungi, istovitoare şi dramatice asedii, pe porţile Antiochului, respectiv Ierusalimului, cuceriri care înfiinţează cele două state cruciate majore din Siro-Palestina, ale căror capitale vor fi chiar oraşele mai sus amintite. N-a trecut mult de la înfiinţarea şi consolidarea Principatului Antiochului şi Regatului Ierusalimului până ce liderii cruciaţi să înţeleagă că pentru ca aceste enclave creştine din oceanul de islamism să supravieţuiască, vor trebui să adopte rapid o politică de compromis cu necredincioşii.

Vor trebui să lege relaţii diplomatice cu ei, căci vor avea nevoie de armistiţii dacă războiul nu le este favorabil. Cum se aflau mereu în criză financiară, trebuiau să le permită caravanelor din hinterlandul controlat de musulmani să îşi aducă mărfurile în oraşele de coastă ale cruciaţilor, de unde porneau către Europa, proces care le genera porturilor un mare câştig. Portul Acra de unul singur, fiind cel mai bine situat de pe întreaga coastă a Levantului, ne spune un cronicar că aducea atât venit cât întregul regat al Angliei. Apoi mai erau şi considerentele sanitare şi medicinale, din pricina cărora cruciaţii trebuiau să accepte medicina musulmană, mult mai performantă în a combate maladiile locului, faţă de care medicina europeană în mare parte nu avea remedii. Fără de vestimentaţia uşoară şi răcoroasă tipică musulmanilor, creştinii nu ar fi rezistat cu tenul lor deschis în căldura caniculară. Şi apoi mai era standardul de viaţă oriental, mai înalt decât cel din Occident, care s-a insinuat în modul de viaţă al cuceritorilor din cauza slăbiciunii inerente omului. Căpeteniile cruciate s-au dedat grabnic opulenţei orientale, ridicându-şi palate pompoase, care contrastau ireal cu natura austeră a curţilor vestice. Ca să nu mai amintim de intermariaje, pe care le încurajau chiar liderii prin exemplu personal, între europeni şi toate rasele Levantului – de la arabi, turci şi kurzi la armeni, bizantini şi evrei – fapt care a condus la hibridizare.

Aşa că nu le-a fost mare mirarea noilor armate cruciate care ajungeau din Europa, mirare ce s-a transformat în indignare şi apoi în discordie, când au constatat viaţa confraţilor lor, coruptă de spiritul oriental cum era. Căci armatelor proaspăt sosite le fuseseră instilate de către cei ce predicau Cruciadele în Europa fervoare şi intoleranţă religioasă, tip de atitudine care le determină să năvălească peste necredincios şi să-i facă vlăstarul să piară de pe faţa pământului. Însă cruciaţii locului, stingheriţi cum erau de această atitudine care le ruina politica diplomată şi elastică, nu se puteau dispensa de ajutorul lor militar, de care statele cruciate aveau veşnic nevoie cruntă. Aşa că această contradicţie, căreia nu i se putea găsi rezolvare, a reprezentat unul din factorii principali care au dezagregat statele cruciate.

Proiecte inteligente

După ce consum alcool universuri întregi se deschid către mine spre a fi exprimate. Da, acele lucruri care, lucid fiind, se dedau atât de zgârcit glasului meu, deşi el scrutează cu ardoare după ele în muţenie, doar ce am consumat un strop din licoarea conferitoare de senilitate şi mi se încadrează în cuvintele cele mai potrivite: cuprinderea le este universală şi adâncă, fluenţa-le absolută, oratorica sălbatică şi ritmul serpentin, iar memorabilitatea fondatoare de cult. E ca şi cum cele mai cumplite fiare ale pustiei ar veni lângă mine cu blândeţe şi mi-ar întinde capul ca să le mângâi.

În pofida acestei grandori, ebrietatea aduce cu sine faptul că vorbele ce le produci se evaporă cu uşurinţă din memorie. Ce de mari opere literare s-or fi pierdut prin beţie, deşi prin beţie au fost zămislite. De aceea îmi propun să mă îmbăt, dar nu oricum – voi lua cu mine un asistent, un prieten care va rămâne lucid pe toată durata beţiei mele, cu hârtie şi creion în mână, şi va înregistra tot ceea ce vorbesc. El va fi scribul meu, robul din umbră pe a cărui durere de oase se va clădi toată măreţia mea literară. Glumesc desigur, nu tratez pe nimeni ca rob. Însă proiectul meu se va sprijini pe acest om. Şi, indubitabil, pe o sticlă de băutură bună (că doar nu îmi tratez gâtlejul cu borhot).

Atât de mare e darul literar al beţiei, şi totuşi se ţin atâtea beţii ce nu fructifică acest dar, ci doar pe cel al veseliei.

Biruit-au gândul (partea I)

Că mulţi oameni se simt confortabil cu ignoranţa şi superficialitatea lor nu este un fapt întru totul de neevitat. Există cu siguranţă oameni cărora viaţa le-a stabilit cu vrere de fier aceste trăsături, în alte cuvinte s-au născut aşa şi orice se va întampla vor muri aşa. Însă există şi oameni cărora li s-a închis drumul către sfera celor înalte la un moment dat. Acest moment este situat undeva în copilărie şi constă de fapt în atrofierea curiozităţii pe care mulţi copii o nutresc faţă de firea lucrurilor, atrofiere care se produce din cauză că adulţii din jur, în loc să-i încurajeze şi aţâţe curiozitatea copilului şi să i-o constrângă pe făgaşul ştiinţei şi culturii, i-o aplatizează prin aceea că-l fac să simtă că a cunoaşte nu este ceva ce ţi-ai dori în viaţă şi că nu îi hrănesc cu răspunsuri întrebările pe care în chip avid şi le pune. Dacă omul nu este îndreptat într-un anumit sens de la această vârstă, când personalitatea sa este încă în formare, mai târziu nu mai poate fi modelat fundamental. Şi am să explic de ce este esenţială curiozitatea unui individ axat pe ştiinţă şi cultură:

Ştiinţa şi cultura s-au născut datorită curiozităţii pe care omul o nutreşte faţă de firea lucrurilor. Este drept că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul ştiinţific au fost necesităţile de a supravieţui şi de a vieţui în confort şi că unii din combustibilii principali care au alimentat progresul cultural au fost vanitatea regilor şi transformarea de către ei a posesiei artei în argument de superioritate faţă de regii care nu o posedă, însă singura condiţie fără de care nu se poate a ştiinţei şi culturii nu au fost aceste necesităţi pragmatice, ci curiozitatea.

Omului din perioada primitivă în care pâlpâia curiozitatea născătoare de ştiinţă şi cultură probabil că îi era mai greu decât celui din ziua de azi să îşi arate tendinţele de cunoaştere.
Semenii intelectualului primitiv – sau mai propriu spus, ai omului cu tendinţele intelectuale primitiv, ai intelectualoidului primitiv – erau mai şocaţi şi mai reticenţi vizavi de acest tip uman, deoarece pe atunci nu exista un precedent al intelectualului, nu exista în diviziunea socială a muncii, conturată în mod net, meseria de a cunoaşte. În plus, intelectualoidul primitiv reprezenta o mare deficienţă practică pentru semenii săi, întrucât îşi petrecea timpul studiind lucrurile care îl înconjurau, deşi ceilalţi îl îndemnau să participe probabil la vânătoare, cules, construcţii sau ce alte activităţi esenţiale supravieţuirii mai prestau, cu o mult mai mare urgenţă decât îndeamnă oamenii din ziua de azi, care se pot lipsi fără probleme de un braţ de muncă.

Însă pentru ca el să îşi păstreze până la maturitate această curiozitate, si pentru a o pune în slujba invenţiilor elementare, care au realizat prima treaptă a scoaterii omenirii din primitivism, trebuia să dispună de o curiozitate neobişnuit de înflăcărată şi de rezistentă, şi, prin asta, foarte rară. Un om de ştiinţă sau cultură care nu a manifestat constant de-a lungul vieţii sale curiozitate şi o mare poftă de certitudini, ci pentru care ştiinţa şi cultura sunt doar o meserie, este faţă de cel care a manifestat aceste lucruri şi pentru care ştiinţa şi cultura sunt un scop în sine, de o cunoaştere artificială, nu poate da invenţii revoluţionare, este o imitaţie, la fel cum arta este vizavi de natură - o pojghiţă fără adâncimi. Cauzele acestui fapt sunt destul de simple:

Între un om care toată viaţa sa a încercat să înţeleagă şi să cunoască şi unul care a încercat să facă acestea doar în perioadele de şcoală şi de muncă e limpede că primul a investit mai mult timp în înţelegere şi cunoaştere.. Şi, considerând că au acelaşi potenţial intelectual, cel ce a investit mai mult timp e cel ce a acumulat mai multă informaţie şi a organizat-o mai bine în mintea sa, prin urmare cunoaşte şi înţelege mai bine, are o minte mai completă, o exprimare mai capabilă, o viziune asupra lumii mai apropiată de realitate. Deci este un om de ştiinţă sau cultură mai valoros.

Iată deci de ce pentru ca un om să ajungă un intelectual veritabil, trebuie să nu i se întrerupă tendinţele de intelectualitate pe care le manifestă în copilărie. Uneori – şi situaţia aceasta este regina tuturor ironiilor – chiar şcoala este cea care suprimă tendinţele intelectuale ale copilului şi îl deturnează de pe calea cunoaşterii. Există în cele mai înalte foruri de învăţământ profesori cărora le adresezi acele întrebări care scormonesc chiar problemele esenţiale ale domeniului lor, iar ei se uită la tine de parcă le-ai fi insultat ce au mai sfânt. Orice profesor este, prin legea deontologică a meseriei sale, obligat - şi ţin să subliniez cuvântul acesta – obligat să accepte iniţiativa de dialog a elevului său şi să îi încurajeze pe ceilalţi elevi să participe la acest dialog şi să aibă şi ei în viitor iniţiative de acest fel. Orice profesor care nu respectă acest principiu este un neavenit, un incompetent, calificat să fie numai paznic de condici.

Însă oricât ar fi de mare puhoiul de asemenea porci care şi-au înfipt ghearele în sistemul de învăţământ şi nu îl lasă să respire, vina principală pentru îndobitocirea omului ajuns adult nu îi aparţine şcolii, ci părinţilor acelui om. Părinţii se află în contact cu pruncul lor atunci când personalitatea lui este cel mai maleabilă şi ei, din cauza irascibilităţii lor, din cauza stresului lor datorat greutăţilor vieţii, poate şi din cauza firii lor superficiale, nu au grijă să îi răspundă la curiozităţi sau să îi pună un atlas în mână. Şi aşa se coace pruncul nostru într-un tânăr plăvan, pe care părinţii lui vor avea pretenţia să-l dea la o facultate, ba chiar să ajungă într-o bună zi profesor, doctor în ştiinţă, dirigiuitor al unor alte tinere generaţii. Iar pretenţia aceasta este o mare neruşinare din partea lor, din moment ce ei nu i-au pavat prin educaţie poteca pe care să păşească către facultate, iar unei facultăţi nu îi este de niciun folos un dezaxat fără cultură. Şi totuşi iată şleahta de mălai-mare care populează facultăţile - iat-o şi dar-ar dracu’ în sămânţa ei.

Maximă

Orice om care nu caută certitudini este impotent intelectual.