Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.

Gânduri

      În marele exemplu de seninătate pe care îl reprezintă zicerea atribuită lui Socrate "mă puteţi omorî, dar nu-mi puteţi face niciun rău" se află o greşeală. Greşeala constă în faptul că moartea poate fi un rău doar pentru semenii celui ce piere, niciodată pentru el însuşi. Moartea poate fi pentru acesta maximum un non-bine, adică atunci când survine în mijlocul unei perioade de fericire. Un rău nu poate fi deoarece obiectul muririi este deja mort când moare, deci este insensibil la modul total, deci este incapabil să sufere. Conştientizarea unei morţi iminente poate fi un rău şi pentru obiectul ei, dar moartea şi gândul morţii sunt două lucruri diferite.

Despre talent

      A avea talent şi a fi atins de el sunt două lucruri diferite. Deşi există oameni cărora nu li se răsfrânge talentul în personalitate, există o limită care odată trecută, talentul irigă întreaga fiinţă, înnobilând-o şi făcând-o să vibreze. Tot ce este sub această limită nu poate da omenirii repere. De abia după ea putem vorbi de valoare şi trăinicie. Iar, contrar ideii de a judeca opera, şi nu omul (dar nu opus ei), înclinaţiile unui om către aeronautică pot fi iscodite după cum îşi scutură ţigara. Talentul naşte distincţie. Lipsa distincţiei este dovada unui talent limitat.

Un cântec, de Geo Bogza

      "Am ascultat aseară un cântec de o neasemuită frumuseţe; un cântec care mi-a scos din inimă un suspin. 

      Am ascultat un cântec pe care l-am ascultat întâia oară în tinereţea mea, un cântec izvorât dintr-o nemărginită durere şi în acelaşi timp străbătut de o uriaşă aspiraţie la fericire. 

      Am ascultat aseară un cântec şi ascultându-l mi-am spus: acesta e focul sfânt la care inima mea trebuie să se întoarcă de fiecare dată. 

      Am ascultat aseară un cântec străbătut de o mare forţă morală, un cântec care zguduie de fiecare dată conştiinţele. 

      Am ascultat cântecul vieţii mele, cel mai frumos cântec ce s-a auzit vreodată pe pământ: 

      Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..."

Despre oameni şi viaţă

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că trebuie să le laşi pe jigodii să te enerveze. De fiecare dată când intru într-o animozitate cu o jigodie şi mi se dezvăluie un nou pisc al căcănăriei omeneşti, şi îi povestesc unui apropiat despre asta, aud invariabil "Nu-i lăsa să te enerveze, ignoră-i!"

      Asta socotesc eu a fi o mare prostie. Cu cât un om se expune mai tare la cele ce-i fac rău, cu atât devine mai iscusit în a le combate. Cu cât se face mai nereceptiv vizavi de ele, cu atât se distanţează mai tare de chiar sinele său, deoarece un om nu poate fi liber dacă nu este dispus să-şi înfrunte himerele. Chiar dacă are libertate absolută de mişcare în coconul  decupat cu grijă de domeniul himerelor, nu este liber cu adevărat, este ca prins sub dărămâturi. Se poate spune despre evreii închişi în ghettouri că erau liberi pentru că puteau face ce doresc în acel ocol? Oamenii ar trebui să fie insensibili la obiectul repulsiei lor numai în urma uzurii senzaţiei de iritare prin contact repetat, niciodată în urma unei fugi autistice.

L'America

      Explică Nietzsche în Ştiinţa veselă că America, în goana ei nebună după câştig, în pragmatismul ei fanatic, nu are aplecare către meditaţie, către contemplarea în tihnă a armoniei mişcărilor, pierzând în felul acesta noţiunea formei - ceremonia alcătuită din gesturi atent alese, simularea dispreţului faţă de cele materiale, înfloriturile redundante,  spiritul conversaţiei -, ca şi condiţiile formării unui gust superior.

      Nietzsche însă se înşală când sugerează cauza acestui fenomen (fenomen fără îndoială real). Atât de real încât l-am simţit pe pielea mea acum cinci ani, pe când vizitam Veneţia. Stăteam la o terasă pe malul lagunei. La masa din spatele meu doi turişti americani, soţ şi soţie. Soţul făcea o serie de remărci, iar soţia răspundea cu Yeah! Uh-uh! Yeah! Uh-uh! ca şi cum ar fi bifat articolele de pe lista de cumpărături, dar nu oricum, ci cu precizia unui braţ robotic care trebăluieşte în fabrică. Să revenim însă: cauza. Nietzsche scrie aşa:

      "Există o sălbăticie cu totul indienească, specifică sângelui pieilor-roşii, în maniera în care americanii năzuiesc la aur; iar graba în care muncesc care merge până la epuizare - adevăratul viciu al lumii noi - începe deja, prin molipsire, să sălbăticească bătrâna Europă şi să răspândească în sânul ei o carenţă a spiritului în întregime unică."

      Partea îngroşată a afirmaţiei e greşită din trei motive:

      1. Deşi e posibil ca amerindienii să aibă o atracţie către aur, ea trebuie că e mai degrabă de natură spirituală, fiind întemeiată pe un rol sacru al acestui metal, de mult mai mică importanţă financiară în spaţiul lor comercial primitiv. Oricum seminţiile amerindiene nu sunt corupte de pragmatism, ele având o puternică viaţă spirituală, manifestă prin ceremonii şi ritualuri, complexe şi adeseori foarte dureroase sau periculoase pentru individ.

      2. Chiar dacă amerindienii sunt sau nu avizi de aur, nu există nici un respect, nici o admiraţie a poporului american către gazdele lor care să faciliteze transmiterea acestei trăsături de la primii la ultimii. Din contră, americanii i-au obidit şi i-au izgonit de pe propriile lor pământuri şi s-au arătat prea puţin sensibili la felul lor de a fi.

      3. Cauza principală a lipsei de otium a americanilor o aflăm în felul cum s-a format ţara lor şi în felul de a fi al oamenilor care au format-o. Coloniile din care s-a format naţia americană aveau ca scop exploatarea unor bogăţii naturale, de la întinderile nesfârşite de pământ pe care se creşteau tutun, bumbac sau indigo la pinii bătrâni, neatinşi de sute de ani, din ale căror trunchiuri marina britanică îşi făurea atât de necesarele catarge, sau de la minele deschise de cărbune la râurile pe care curgeau necontenit miliarde de fulgişori de aur. Noul continent a atras tot ce avea mai îndrăzneţ şi mai scurt la portofel Europa, oameni lipsiţi de scrupule şi dornici de aventură, cărora inima le răsuna doar la gândul unei îmbogăţiri fulminante. Cu astfel de oameni s-a populat întregul continent, din Canada până în Chile, dar numai Statele Unite, prin avântul lor economic formidabil, prin societatea lor deschisă şi meritocratică, a atras mai presus decât toate celelalte ţări ale Americii plebea Europei. Fie că erau irlandezi, italieni, germani sau evrei, toţi aveau în comun câteva lucruri: sărăcia, lipsa educaţiei, incultura. Singurul lor scop era să muncească, să câştige şi să consume, fără o aspiraţie în afara materiei. Iar la nevoia lor individuală de a se ridica se adăuga şi nevoia nou-născutului stat de a-şi crea o infrastructură, o industrie, instituţii, sporind în felul acesta nevoia de muncă, şi deturnând şi mai tare de la nevoia de tihnă mentalmente constructivă.

      Formarea unei ţări din nimic pe un pământ virgin şi bogat poate avea ca rezultat doar o astfel de mentalitate: pragmatică şi simplistă, incapabilă să evadeze din temniţa propriei vulgarităţi nici dacă şi-ar conştientiza-o.

Traducere de poezie engleză, IV

      John McCrae, medic de teren în Primul Război Mondial, scrie acest rondel mişcat fiind de înmormântarea prietenului său căzut în bătălie la Ypres. "In Flanders Fields" este cel mai cunoscut poem al lui McCrae, cel care i-a adus faima şi probabil singurul care îi este luat în seamă de lumea largă. 

In Flanders fields the poppies blow 
Between the crosses, row on row, 
That mark our place; and in the sky 
The larks, still bravely singing, fly 
Scarce heard amid the guns below.

În şesul Flandrei macul dă în floare
Prin rânduri lungi de cruci, de care
Semnat ne este locul; iar sus pe cer
Răsună, stins de gloanţele de fier,
A ciocârliei aprigă cântare.

We are the Dead. Short days ago 
We lived, felt dawn, saw sunset glow, 
Loved and were loved, and now we lie, 
In Flanders fields.

Noi suntem morţii. Cei care
Trăiau chiar ieri, se bucurau de soare,
Primind şi dând iubire, ş-acuma pier,
În şesul Flandrei.

Take up our quarrel with the foe: 
To you from failing hands we throw 
The torch; be yours to hold it high. 
If ye break faith with us who die 
We shall not sleep, though poppies grow 
In Flanders fields.

Urmaţi, urmaţi a noastră încleştare:
Vă aruncăm din braţe pierzătoare
Făclia; A voastră-i s-o purtaţi spre cer.
Iar de-o lăsaţi să cadă, vom fi stingheri
În criptă, jos, deşi sunt macii-n floare
În şesul Flandrei.

Despre nostalgie

      Aşa e făcută nostalgia că ea produce în suflet acel amestec tainic de dulceaţă şi amăreală indiferent de frumuseţea experienţelor reculese. Se prea poate ca ele să fi stat sub semnul unei lungi secete lăuntrice, că nostalgia are acelaşi efect. Puterea ei derivă numai din trecerea vremii, din leneşa depunere a straturilor vieţii. Cu cât trecutul recules este mai îndepărtat, cu atât sporesc şi frigurile irecuperabilităţii, disperarea surdă şi înnăbuşită, care este de fapt măsura nostalgiei.

Zestre şi merit

      Nu de puţine ori oamenii vorbesc despre înfăptuirile celor înzestraţi peste măsură ca fiind datorate exclusiv zestrei, ca şi cum eforturile fructificării zestrei, la fel de colosale ca şi ea, nu ar fi relevante sau nu ar exista. Nu de puţine ori capătă un reflex din acest gest, care, deşi pare doar efectul prostiei, de fapt joacă rolul unui important scut psihologic. Când oamenii slab înzestraţi văd că o înfăptuire de seamă este clădită şi pe îndârjire brută, văd automat că motivul pentru care ei nu reuşesc nu este doar ghinionul fatalismului natural, ci şi o îndărătnicie intrinsecă, un cusur de voinţă şi credinţă. Astfel înfăptuirile de seamă devin întemeiate nu doar pe un dat extern, ci şi pe merit, iar în felul acesta scuza cu care netrebnicii se distanţează de propria netrebnicie se şubrezeşte.

Sonetul ţăranului îndrăzneţ

"Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cismărie." (M.E.) 

Privind ţăranu-o pasăre în vie
Cum din glăscior un cântec meştereşte,
I se ivi - destoinicu' lu' Peşte! -
Că ar putea un pic ison să-i ţie.

Învârte paiu-n gură printre deşte,
Vrăjit deplin de dulcea nebunie,
Şi, înfigându-şi grabnic sapa-n glie,
Se duce lângă dânsa şi porneşte...

Dar ce să vezi?! Abia deschide gura,
Că-n ochii lui năstruşnica se scapă
Şi repejor îşi ia din vie zborul.

Ţăranul dă cu tot din jur de-a dura
Şi se întoarce bosumflat la sapă -
Ruşine nu-i în a munci ogorul!