Găsesc intrigant la scrierile lui Platon că grecii pe care îi zugrăveşte tratează gândurile asemănător lucrurilor concrete: au o istorie şi o geografie a gândurilor aşa cum au o istorie şi geografie a întâmplărilor şi locurilor fizice, sunt curioşi să afle ce s-a discutat la o întâlnire memorabilă păstrându-se intacte ordinea şi nuanţele ideilor, ca şi cum ar cere să afle ce s-a întâmplat la o serbare, la treburile cetăţii sau într-un război. Se arată doritori să iscodească tainiţele unei cuvântări aşa cum se arată să discearnă detaliile unei amfore, ale unei robe sau ale unei case. Dacă un spirit prozaic vrea să afle cine a discutat cu cine la nu-ştiu-ce petrecere, pe ce temă şi, mai ales, de ce şi întru ce, spiritul elen conturat în Dialoguri este zgândărit să afle strict ce s-a discutat, ideile vehiculate.
Şi se arată dispuşi să facă nu puţine pentru a-şi scărpina astfel de mâncărimi ale minţii, după cum dovedeşte Glaucon din Symposion, care, zărindu-l de departe pe Apollodor, îl strigă (cum se strigă văcarii elveţieni de pe un munte pe celălalt) şi îi cere să îi povestească, cu de-a amănuntul, discursurile despre iubire ţinute la un banchet al lui Agaton, care se petrecuse când cei doi erau copii (!) - prăpastie temporală care denotă statornicia pe care gândurile o au la aceşti oameni, trăsătură care de regulă e privilegiul celor materiale.
Iar ce desăvârşeşte uimirea cititorului lui Platon este faptul că personajele nu sunt deloc lipsite de firesc când se arată atât de atente faţă de gânduri. Din contră, pentru ele este organic să gândească şi să se hrănească cu idei, chiar până în punctul în care nu pot tolera noţiunea unui schimb de vorbe neiscodit de înţelesuri. Şi tind să le dau dreptate acestor oameni din vechime, ba chiar să mă aplec smerit înaintea căilor minţilor lor, întrucât nu pot concepe o ţinută mai nobilă pentru minte decât aceea în care a gândi este o acţiune naturală şi obişnuită ca oricare alta, fără însă să fie trivializată şi minimalizată în felul acesta, ceea ce ar însemna să-şi piardă puterea şi sensul, sau să se ajungă în extrema cealaltă, în care să fie idealizată, sacralizată şi fetişizată, ceea ce ar duce la acelaşi rezultat. Să gândeşti, să te bucuri de gândire şi să împărtăşeşti bucuria cu alţii aşa cum împărtăşeşti o pâine caldă sau o plimbare printr-un câmp cu maci - iată standardul suprem al culturii, regesc de simplu, dar şi regesc de greu de respectat; într-atât încât majoritatea zdrobitoare a protipendadei culturale nu va avea, niciodată, nicio şansă să îl cinstească, ci se va frământa în sine de invidie, pe care nici sub tortură n-o va scoate la lumină.
Şi nu numai că mă simt smerit în faţa acestor oameni (sau al felului în care Platon pretinde că se comportau), dar mă simt, în calitatea mea de om gânditor, infinit de mic, deoarece eu, în obtuzitatea mea, aş avea nevoie de un exerciţiu lung şi asiduu pentru a-mi stârpi definitiv reflexele de superstiţie socială pe care mi le-ar da adoptarea atitudinii lor.
Nu pot totuşi, în numele scepticismului, să nu bănuiesc că felul în care Platon ni-i înfăţişează pe greci este influenţat de stângăcie narativă. Poate că impulsurile personajelor de a cere să li se povestească, amănunţit, o depănare de gânduri sunt doar metoda autorului de a le face să vorbească ceea ce trebuie să vorbească - conţinutul filozofic al operei. O metodă ingenioasă, dar care comportă riscul alterării realităţii. Nu pot, de asemenea, să nu bănuiesc că raritatea cuvântului scris în acele timpuri îi forţa pe oameni să aibă o memorie net superioară contemporanilor noştri, care permitea vehicularea în societate a discursurilor memorabile pe cale orală (iar raritatea scriiturii chiar constrângea la asta). Însă oricare ar fi fost condiţionările şi scopurile autorului, exemplul este dat, idealul conturat şi mirarea îmbunătăţirii de sine stârnită.
