Interlocutorul autoabsorbit

      O parte din lume este formată din oameni care nu sunt în stare să poarte un dialog, dar nu în sensul că sunt părăsiţi de rigorile logicii, ci în sensul, mult mai elementar, că atunci când vorbesc cu tine nu te ascultă şi nici nu prea îi interesează dacă tu îi asculţi, ci sunt preocupaţi doar să se vorbească pe sine. Când tu le vorbeşti lor, sunt toate şansele să-ţi reteze fluxul verbal în chiar punctul culminant, fără umbră de politeţe (sau măcar de pertinenţă, că barem dacă gestul lor ar fi fost justificat s-ar mai trece). Iar după ce ţi-au furat - în mod abuziv - cuvântul, pornesc o lungă tiradă, din pricina căreia cea mai neplăcută frustrare pe care o resimţi este că nu-ţi acordă atenţie. Că dacă eşti tu sau o scândură desenată cu urechi, n-ar fi nicio diferenţă.

      Am cunoscut mai mulţi astfel de indivizi şi sentimentul cu care mă alegeam era că nu sunt suficient de interesant ca să le ţin atenţia trează (l-aş numi ca fiind un sentiment şi de vinovăţie). Cred că aceşti oameni, prin structura lor intimă, dau senzaţia că ar vrea să transforme raportul interlocutor-interlocutor într-unul rege-clovn (în care, desigur, clovnii nu ei sunt). Ceea ce nu înseamnă că şi au intenţia asta (sau că sunt conştienţi de senzaţia pe care o dau). Nu, mulţi dintre ei sunt oameni cumsecade. Interlocutorul autoabsorbit nu irită în mod deliberat - starea de disconfort pe care ţi-o creează este rezultatul incapacităţii de a se afla, sub raport al empatiei şi al socializării, pe aceeaşi lungime de undă cu semenii lor. Însă mai mult ca sigur că această incapacitate are şi o puternică componentă a nesimţirii.

      O altă simţire neagră pe care ţi-o creează este cea a singurătăţii. Simpla idee că un om poate comunica, şi trăi, în urma comunicării, senzaţia de comuniune cu celălalt, fără să se stânjenească dacă celălalt este sau nu atent (ca să nu mai vorbim dacă a înţeles sau nu), simpla idee că un om poate comunica fără să-şi dea seama că actul comunicării e vid uman dacă nu provoacă un răspuns (fie doar şi un suspin), mie unuia îmi dă o viziune suprem de limpede asupra umanităţii ca total de puncte disparate.