Să ne râdem

Am fost odată, împreună cu doi pretenari, să mâncăm. Era prin Centrul Istoric, în localul unde ne strângeam de obicei. Comandaserăm un platou cu cârnaţi. Pe când ne aducea chelnerul comanda (se afla la vreo cinci metri de noi), i-a căzut pe jos un cârnăcior de pe platou. Se uită în jur şi, sperând că n-a zărit nimeni întâmplarea, îi dă un şut scurt sub dulăpiorul cu tacâmuri. Apoi, senin ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, îşi reia drumul spre masa noastră. Dar - ce să vezi?! - chiar înainte să ne aşeze platoul pe masă, să ne ureze poftă bună cu un zâmbet amabil şi să răsufle în sinea lui uşurat că a scăpat basma curată, găsesc eu prilej să îi spun "Nu vă supăraţi, domnule chelner, dar v-a căzut un cârnat." La care el, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă, face "Daaa?!". "Da", îi confirm eu, "când eraţi acolo, lângă dulăpiorul cu tacâmuri." "Hmmm..." murmură el, străfulgerat de uimire parcă. "Şi, după ce v-aţi asigurat că nu vă vede nimeni, i-aţi dat un şut scurt sub dulăpior" termin eu, aruncându-l de-a dreptul în abisul stupefacţiei. Apoi, cu un aer de ofiţer căruia i se dă o misiune ultraimportantă, ne raportează "Mă voi duce de îndată să cercetez situaţia" şi se retrage la bucătărie ca să ne aducă un nou cârnat. (Tot ce pot să sper este că, întru producerea obiectului, nu s-a retras de fapt în altă parte).