Despre sacrificiu

Doresc în rândurile de faţă să lămuresc o idee filozofică care îşi face cu destulă uşurinţă lăcaş în minţile oamenilor, în special ale celor mai tineri şi cărora ordinea fundamentală a lucrurilor le apare lipsită de consistenţă, cărora li se pare că hotarele dintre categorii nu sunt definite şi că orice poate fi orice; şi anume ideea că nu există cu adevărat sacrificiu, că orice abandon de sine este de fapt o iubire de sine, pentru că omul alege întotdeauna ce îi impune croiala sa intimă ca fiind prioritar. O parte substanţială din această idee este falsă, şi de cugetăm un strop împreună aflăm şi nuanţele.

Pierderea a ce ai sacrificat poate fi suficient de mistuitoare încât să îţi facă viaţa un calvar, chiar dacă în schimb te bucuri de partea pentru care ai sacrificat. Confortul nu anulează disconfortul, însă reciproca este valabilă. Chiar şi după sacrificiu partea sacrificată este importantă pentru noi şi este în stare să ne provoace sentimente, cum ar fi cele de regret sau remuşcare. Este greşit gândul că prin sacrificiu omul trece din iadul dilemei morale în raiul de a avea ce este mai important pentru el.

Omul dovedeşte spirit de sacrificiu numai dacă îl raportăm la acei semeni ai lui care nu sunt bântuiţi niciodată de comandamente sau dileme morale. Raportat la aceştia, omul poate fi cu adevărat altruist, deoarece nu are odihnă până nu alege între condiţia de a fi fericit şi condiţia de a face bine, când ar fi putut trăi bine-merci, aşa cum face tot omul, astfel încât singura condiţie să fie mereu propria fericire. Luat însă în sinea sa, omul nu poate da dovadă de sacrificiu, deoarece alege să întrunească acea condiţie care îl răneşte mai puţin, acţiune eminamente egoistă.

Prin sacrificiu adevărat înţelegem mai puţin actul singular de a fi sfâşiat între două variante, şi mai mult o stare generală în care nu există niciodată o singură variantă. Iată deci nuanţele, deşi tinerii şoimi filozofarzi, în avântul lor nesăbuit, în postura lor de Yahve care îi vorbeşte lui Moise pe Munte, vroiau să facă a crede că nu există.