Eu şi gândirea

Atât de mult face parte din mine acţiunea de a gândi încât seara când, în speranţa de a adormi, încerc să-mi alung din minte orice gând, simt, de îndată ce am început postul intelectual, mistuit de setea de a gândi, că lupta mea n-are nicio şansă, iar gândul impostor de a alunga orice gând este măturat de năvala gândurilor fireşti. Şi chiar dacă somnul este lăsat să mai aştepte, nu îmi pot stăpâni regretul care mă macină, sentimentul de vină că am trădat, fie doar pentru câteva clipe şi în van, acţiunea de a gândi.

Maximă

Desenul reuşit este acela care, pe care dacă laşi o pată, pare să o respingă.

Să ne râdem

Am fost odată, împreună cu doi pretenari, să mâncăm. Era prin Centrul Istoric, în localul unde ne strângeam de obicei. Comandaserăm un platou cu cârnaţi. Pe când ne aducea chelnerul comanda (se afla la vreo cinci metri de noi), i-a căzut pe jos un cârnăcior de pe platou. Se uită în jur şi, sperând că n-a zărit nimeni întâmplarea, îi dă un şut scurt sub dulăpiorul cu tacâmuri. Apoi, senin ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, îşi reia drumul spre masa noastră. Dar - ce să vezi?! - chiar înainte să ne aşeze platoul pe masă, să ne ureze poftă bună cu un zâmbet amabil şi să răsufle în sinea lui uşurat că a scăpat basma curată, găsesc eu prilej să îi spun "Nu vă supăraţi, domnule chelner, dar v-a căzut un cârnat." La care el, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă, face "Daaa?!". "Da", îi confirm eu, "când eraţi acolo, lângă dulăpiorul cu tacâmuri." "Hmmm..." murmură el, străfulgerat de uimire parcă. "Şi, după ce v-aţi asigurat că nu vă vede nimeni, i-aţi dat un şut scurt sub dulăpior" termin eu, aruncându-l de-a dreptul în abisul stupefacţiei. Apoi, cu un aer de ofiţer căruia i se dă o misiune ultraimportantă, ne raportează "Mă voi duce de îndată să cercetez situaţia" şi se retrage la bucătărie ca să ne aducă un nou cârnat. (Tot ce pot să sper este că, întru producerea obiectului, nu s-a retras de fapt în altă parte).

Eu sunt un far

Eu sunt un far în felul meu ciudat,
Căci tot ce fac şi port e o chemare,
Spre lumea dinlăuntru-mi. Vă cer iertare,
Mă tot gândesc că poate v-am speriat

Cu chipul meu arzând a căutare -
Să cauţi miez în om e totuşi un păcat.
De mă găsiţi vreodată vinovat,
Privirea să mi-o puneţi sub zăvoare,

Căci ea mi-e puntea, glasul şi solia,
Văpaia care arde sus în far,
Lucind să strângă bărci la ea cu mia.

Dar fără rost! - lumina-i în zadar
Îmbracă ale mării căi. Doar prostia
E astăzi pentru oameni sanctuar.

Despre sacrificiu

Doresc în rândurile de faţă să lămuresc o idee filozofică care îşi face cu destulă uşurinţă lăcaş în minţile oamenilor, în special ale celor mai tineri şi cărora ordinea fundamentală a lucrurilor le apare lipsită de consistenţă, cărora li se pare că hotarele dintre categorii nu sunt definite şi că orice poate fi orice; şi anume ideea că nu există cu adevărat sacrificiu, că orice abandon de sine este de fapt o iubire de sine, pentru că omul alege întotdeauna ce îi impune croiala sa intimă ca fiind prioritar. O parte substanţială din această idee este falsă, şi de cugetăm un strop împreună aflăm şi nuanţele.

Pierderea a ce ai sacrificat poate fi suficient de mistuitoare încât să îţi facă viaţa un calvar, chiar dacă în schimb te bucuri de partea pentru care ai sacrificat. Confortul nu anulează disconfortul, însă reciproca este valabilă. Chiar şi după sacrificiu partea sacrificată este importantă pentru noi şi este în stare să ne provoace sentimente, cum ar fi cele de regret sau remuşcare. Este greşit gândul că prin sacrificiu omul trece din iadul dilemei morale în raiul de a avea ce este mai important pentru el.

Omul dovedeşte spirit de sacrificiu numai dacă îl raportăm la acei semeni ai lui care nu sunt bântuiţi niciodată de comandamente sau dileme morale. Raportat la aceştia, omul poate fi cu adevărat altruist, deoarece nu are odihnă până nu alege între condiţia de a fi fericit şi condiţia de a face bine, când ar fi putut trăi bine-merci, aşa cum face tot omul, astfel încât singura condiţie să fie mereu propria fericire. Luat însă în sinea sa, omul nu poate da dovadă de sacrificiu, deoarece alege să întrunească acea condiţie care îl răneşte mai puţin, acţiune eminamente egoistă.

Prin sacrificiu adevărat înţelegem mai puţin actul singular de a fi sfâşiat între două variante, şi mai mult o stare generală în care nu există niciodată o singură variantă. Iată deci nuanţele, deşi tinerii şoimi filozofarzi, în avântul lor nesăbuit, în postura lor de Yahve care îi vorbeşte lui Moise pe Munte, vroiau să facă a crede că nu există.

Te poţi căzni

Te poţi căzni să smulgi din suflet viaţa
Şi să o-mbraci în hainele de aur
În care şade-n cer al lumii faur,
Că tot vei trece nezărit - tu şi piaţa

Străini de-a pururi sunteţi. Precum un taur
Poţi să scurmi şi spumegi, că tot paiaţa,
Zâmbind obraznic, o să-ţi fure faţa
Şi fruntea şi-o va-ncununa cu laur.

Şi-n schimbu-a ce? A calpei măguliri,
A vorbei dulci ce-atinge la mândrie,
A măştilor, a ieftinei sclipiri,

A glumei botezate în prostie.
Căci cine-ar vrea să-şi vină în simţiri,
Când somnul şi uitarea îl îmbie?