Primului cugetător

Când aerul din lume virgin era de cânturi
Şi vorbele de oameni păreau să n-aibă tâlcuri,
Ci arme erau toate în lupta pentru viaţă,
Şi nu ţintea niciuna spre-o zare mai semeaţă,
Nu se-ntâmpla vreuna a fi de prisosinţă,
Căci fără de nevoie nu lua niciuna fiinţă.
Atunci, în noapte-aceea adâncă a gândirii,
Tu, din tăcerea ce era, glasuri ai dat firii.

Tu ai fost mintea-ntâie care porţile-a deschis
Ca firea-n ea să intre şi să nască primul vis:
Vis la ce e după moarte, la stele şi stihie,
La cum că ploaia este un semn de dărnicie
Şi-aceeaşi dărnicie că se preface-n ură
Când cei ce stau în ceruri zvârl fulgere pe gură,
La săli înalte-a morţii ascunse sub pământuri
Unde cei ce-au fost cândva trăiesc în chip de gânduri,
La bezna presărată cu muguri de văpaie
Din care duhul nopţii îşi a făcut odaie
Sau de unde te priveşte, ca şi ochi stelele-având,
Vreo mândră care cheamă îmbietor la negru-i sân.

Tu fost-ai prima vrere care dârz s-a-mpotrivit
Vremelniciei vieţii, pământescului sfârşit,
Citind tămadă-n ierburi şi leac în vorbe sfinte
Pentru ca trupul nostru s-ajungă oseminte
De-abia după ce-n lume ceva mai mult stătut-a.
A noastră-napoiere - că vrut-a au nu vrut-a -
Să o sfârşeşti tu pasul cel dintâiul ai făcut,
Şi-ai înfiinţat hotarul ce desparte duh de lut.

Mă-nchin smerit la tine, om din zorii cugetării,
Fără a ta suflare n-aş fi urmat chemării.

Un lanţ este de cârje a lumii-nţelepciune,
De n-ar fi cei ce premerg am fi deşertăciune.
Aşa-zişii înţelepţi mintea nu şi-au ascuţit
Pe piatra minţii celor ce-nainte au venit?
Nu e singur înţelept, singurul de lauri demn,
Cel ce scrijelit-a globul când n-avea pe el un semn?
Nu suntem pe lângă dânsul, cu a noastre şcoli şi cărţi,
Ca bolnavi ce îşi sprijină ale lor bicisnici părţi?