The casting of pearls before swine

A-ţi arunca perlele înaintea porcilor, a da cele sfinte la câini - metafore pentru "a expune cugetări şi simţiri care valorează ceva sub raport al sensibilităţii şi inteligenţei în faţa unor oameni care ori au o prezenţă vulgară, ori sunt dispuşi să le folosească în scopuri mai degrabă meschine".

Ce este un om vulgar decât un om lângă care nu-ţi poţi desface aripile, a cărui prezenţă suprimă aspiraţia? Vulgaritatea este o trăsătură care se poate manifesta sub înfăţişări dintre cele mai civilizate şi umane, în timp ce manifestări sub înfăţişări dintre cele mai groteşti pot, în mod ciudat, să nu aibă nimic de-a face cu vulgaritatea. Poţi să înjuri ca la uşa cortului fără să fii vulgar. Poţi să faci sex pe bani fără să fii vulgar. Poţi să ucizi alte fiinţe umane, ba poţi chiar să razi de pe faţa pământului întreaga rasă omenească, cu sadism şi cruzime, fără să dai dovadă de un strop de vulgaritate.

În schimb un profesor care, într-un dialog cu elevul său, îl îndeamnă din lene, şi poate neconvenindu-i turnura pe care o ia discuţia, să lase gândurile, atinge o culme a vulgarităţii. Deci ce este vulgaritatea? Vulgaritatea înseamnă a acorda întâietate, în mod firesc şi dezinvolt şi fără vreun regret sufletesc, în scopul propriului confort, unor necesităţi materiale cu caracter mărunt înaintea unor necesităţi spirituale cu caracter însemnat. Deci vulgaritatea este prin definiţie o formă de meschinărie. Profesorul de care vorbeam mai sus a sacrificat o necesitate spirituală (nu zic că această necesitate vine din interiorul său) - anume obligaţia deontologică de a-şi încuraja elevul să gândească, să regăsească plăcere în a gândi, să facă gândirea să se înrădăcineze în fiinţa elevului - ei bine, a sacrificat această obligaţie dintr-un amestesc de lene cu teama de adevărurile neconvenabile pe care dialogul cu elevul le-ar putea desluşi. Atât lenea, cât şi instinctul de conservare a propriei imagini şi poziţii sunt nişte necesităţi mărunte, de natură lumească, care fac un contrast cu înălţimea datoriei dăscăleşti - contrast care este de fapt esenţa vulgarităţii.

O altă culme a vulgarităţii este acea glumă sinistră, des vehiculată, a "pungii pe cap":

"Bă, e-atât de naşpa la faţă gagica aia că dacă ar fi să i-o trag i-aş pune o pungă pe cap."

Orice bărbat care în viaţa sa a luat în calcul această posibilitate, măcar pentru o clipă, este un gunoi. Dar nu asta discut, ci în ce constă vulgaritatea. Care este necesitatea spirituală aici? Pe de o parte să nu îi vătămez unui om demnitatea, să îl tratez ca pe un om, nu ca pe un obiect, mai ales având în vedere faptul că este femeie şi mai ales pentru că am un contact intim cu el. Pe de altă parte faptul că mă împreunez cu el, sub orice formă aş face-o, reclamă să pierd din vedere caracterul lui trupesc - să mă bucur de acea fiinţă umană pentru cum este, nu pentru cum arată. Ei bine, care este necesitatea materială cu care sunt toate acestea puse în balanţă? Plăcerea pe care o obţin din actul sexual să nu cumva să fie ştirbită, să fie redusă cu un grad de intensitate din pricina priveliştii chipului neîncântător vizual al partenerei. Adică să nu cumva să simt mai puţină plăcere decât aş simţi dacă ar fi frumoasă.

Iată deci ce mult au în comun glumiţa "pungii pe cap", pe care tare o savurează gunoaiele umane, şi acel "lasă gândurile" pe care mi l-a livrat mai demult un profesor a cărui conversaţie eu o solicitam cu mare poftă de cunoaştere.

Acest eseu se intitulează "The casting of pearls before swine", şi totuşi, după cum a evoluat până acum conţinutul său, se cuvine să se intituleze "Despre vulgaritate". Am pornit vorbind despre ideea de expunere a unor probleme sensibile şi adânci în faţa unor oameni prea urâţi la suflet pentru ele. Vulgaritatea oamenilor, care după cum spuneam îţi seacă dorinţa de a te înălţa, dezvoltă în oamenii frumoşi această reţinere de a împărtăşi cu mulţimea ce au frumos, care e înrădăcinată într-un sentiment foarte complex. Un sentiment care implică nedivulgarea intimităţii, deziluzia generală legată de omenire, lipsa imboldului de a comunica cu un auditoriu dezinteresat, teama de a nu face contrast şi poate altele, pe care acum nu le pot intui. Am ajuns la concluzia că un gânditor, un poet adevărat trebuie să îşi suprime aceste simţiri - este drept că i-ar fi tare greu deoarece ele urcă foarte din adânc şi au un caracter de "acasă" - şi să fie dispus, indiferent de feţele între care s-ar afla, să împărtăşească ce are frumos din sinea lui, oricât ar fi de intim, oricât de puţin ar fi ceilalţi interesaţi, oricât s-ar hlizi, hăhăi şi l-ar maimuţări ca proştii, oricât l-ar pricepe de puţin, oricâtă pondere strategică ar avea într-o viitoare confruntare socială informaţiile pe care le dezvăluie.

Sfatul meu către gânditorul sau poetul care vrea să împlinească acest nobil scop şi să îşi desăvârşească astfel condiţia este să se închipuie printre oameni, atunci când nu sunt demni de ce are de spus, ca într-un cimitir. E vreo pagubă dacă te maimuţăresc morţii sau dacă le împărtăşeşti cadavrelor străfundurile sufletului tău? Pesemne că nu.