Cu ocazia Sfincterelor Paşti

Miţă e un om de la mine de la facultate, pe care sincer să fiu nu dau doi bani (nici pe el, nici pe facultate - nu că nu mi-aş dori să dau doi bani pe ea, ba chiar îmi doresc foarte tare, însă nu merită). Presupun că nu-l cunoaşteţi pe Miţă, adică marea majoritate dintre voi, dar nu e important lucrul ăsta. Important e mesajul cu care m-a trezit azi Miţă: "Paşte fericit. Să aveţi parte de ce meritaţi." N-aş fi crezut, Miţă, şi îţi cer iertare. Valorezi mult mai mult decât doi bani.

Un mesaj care denotă spirit, curaj, caracter făţiş, ba chiar un strop de maliţiozitate elegantă, şi care este totuşi trimis cu ocazia Preasfintelor şi Preasacrelor Paşti, printre triliarde şi triliarde de mesaje care n-au niciun soi de personalitate, printre triliarde şi triliarde de vome care încing cipurile şi antenele sateliţilor.

Ştiţi ce am putea face cu tot curentul ăsta electric? Am putea alimenta o boxă gigantică cu care să se difuzeze versuri de Eminescu în spaţiul cosmic! Până la Proxima Centauri, aflată la 4,1 ani-lumină distanţă. Sau măcar până la lună. Să facem cuvintele Poetului să răsune în Univers! Oare i-o fi trecut prin cap lui Eminescu când scria

"Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci"

că aceste cuvinte, într-o bună zi, propagate de o maşinărie monstruoasă, chiar vor ajunge până la lună? Cred că până şi lui i-ar fi stat mintea în loc încercând să-şi închipuie asta. Însă înainte de a construi o boxă gigantică, ar trebui să punem mâna pe o pompă de aer gigantică cu care să umplem spaţiul dintre Pământ şi lună, pentru că sunetul nu circulă în vid. Şi avem nevoie şi de căcălău de aer! Şi de un container în care să-l înglobăm, deoarece aerul are prostul obicei de a se dispersa (sau vidul are prostul obicei de a suge aerul din jur, luaţi-o cum vreţi). Şi de un generator antigravitaţional ca să îl împiedicăm să fie atras de Pământ şi de lună. Cred că toate aceste eforturi ar merita mai mult decât efortul de a face să circule pe glob 100 de miliarde de urări superficiale de Paşti.

Să vă mărturisesc că nu mă doare nici cât negru sub unghie de Paşti şi de vânzoleala din jurul lui, că preţuiesc pentru mine mai puţin decât un testicul de urs aflat în descompunere? Dacă aş fi fost o variantă obscenă de-a mea, aş fi afirmat că îmi introduc ceva în sărbătorile de Paşti. Dar cum sunt eu însumi, şi nu o variantă obscenă de-a mea, nici nu simt nevoia să spun aşa ceva şi nici nu o voi face.

Şcolii mele

În sânul tău ca ieri nu mai răsună
Cuvinte ce măsoară mai mult aur
Decât de mână poate vreun faur
Să facă cu-iscusinţa a mai bună.

S-a dus de mult distinsul tău tezaur,
Acum doar vreascuri vin dinspre tribună;
Potrivnic către ele nimeni tună,
Ci lesne se vestesc ca rami de laur.
(var. Ci lesne-n jilţul tău înalt se-instaur.)

Cu numai o spoială de cultură
Suitu-v-aţi pe cea din urmă treaptă,
Scaieţi fără a eticii măsură -

V-aţi agăţat de-a minţii poamă coaptă,
Meschin trăgând-o în a voastră zgură.
Singură palma pe voi vă îndreaptă.

The casting of pearls before swine

A-ţi arunca perlele înaintea porcilor, a da cele sfinte la câini - metafore pentru "a expune cugetări şi simţiri care valorează ceva sub raport al sensibilităţii şi inteligenţei în faţa unor oameni care ori au o prezenţă vulgară, ori sunt dispuşi să le folosească în scopuri mai degrabă meschine".

Ce este un om vulgar decât un om lângă care nu-ţi poţi desface aripile, a cărui prezenţă suprimă aspiraţia? Vulgaritatea este o trăsătură care se poate manifesta sub înfăţişări dintre cele mai civilizate şi umane, în timp ce manifestări sub înfăţişări dintre cele mai groteşti pot, în mod ciudat, să nu aibă nimic de-a face cu vulgaritatea. Poţi să înjuri ca la uşa cortului fără să fii vulgar. Poţi să faci sex pe bani fără să fii vulgar. Poţi să ucizi alte fiinţe umane, ba poţi chiar să razi de pe faţa pământului întreaga rasă omenească, cu sadism şi cruzime, fără să dai dovadă de un strop de vulgaritate.

În schimb un profesor care, într-un dialog cu elevul său, îl îndeamnă din lene, şi poate neconvenindu-i turnura pe care o ia discuţia, să lase gândurile, atinge o culme a vulgarităţii. Deci ce este vulgaritatea? Vulgaritatea înseamnă a acorda întâietate, în mod firesc şi dezinvolt şi fără vreun regret sufletesc, în scopul propriului confort, unor necesităţi materiale cu caracter mărunt înaintea unor necesităţi spirituale cu caracter însemnat. Deci vulgaritatea este prin definiţie o formă de meschinărie. Profesorul de care vorbeam mai sus a sacrificat o necesitate spirituală (nu zic că această necesitate vine din interiorul său) - anume obligaţia deontologică de a-şi încuraja elevul să gândească, să regăsească plăcere în a gândi, să facă gândirea să se înrădăcineze în fiinţa elevului - ei bine, a sacrificat această obligaţie dintr-un amestesc de lene cu teama de adevărurile neconvenabile pe care dialogul cu elevul le-ar putea desluşi. Atât lenea, cât şi instinctul de conservare a propriei imagini şi poziţii sunt nişte necesităţi mărunte, de natură lumească, care fac un contrast cu înălţimea datoriei dăscăleşti - contrast care este de fapt esenţa vulgarităţii.

O altă culme a vulgarităţii este acea glumă sinistră, des vehiculată, a "pungii pe cap":

"Bă, e-atât de naşpa la faţă gagica aia că dacă ar fi să i-o trag i-aş pune o pungă pe cap."

Orice bărbat care în viaţa sa a luat în calcul această posibilitate, măcar pentru o clipă, este un gunoi. Dar nu asta discut, ci în ce constă vulgaritatea. Care este necesitatea spirituală aici? Pe de o parte să nu îi vătămez unui om demnitatea, să îl tratez ca pe un om, nu ca pe un obiect, mai ales având în vedere faptul că este femeie şi mai ales pentru că am un contact intim cu el. Pe de altă parte faptul că mă împreunez cu el, sub orice formă aş face-o, reclamă să pierd din vedere caracterul lui trupesc - să mă bucur de acea fiinţă umană pentru cum este, nu pentru cum arată. Ei bine, care este necesitatea materială cu care sunt toate acestea puse în balanţă? Plăcerea pe care o obţin din actul sexual să nu cumva să fie ştirbită, să fie redusă cu un grad de intensitate din pricina priveliştii chipului neîncântător vizual al partenerei. Adică să nu cumva să simt mai puţină plăcere decât aş simţi dacă ar fi frumoasă.

Iată deci ce mult au în comun glumiţa "pungii pe cap", pe care tare o savurează gunoaiele umane, şi acel "lasă gândurile" pe care mi l-a livrat mai demult un profesor a cărui conversaţie eu o solicitam cu mare poftă de cunoaştere.

Acest eseu se intitulează "The casting of pearls before swine", şi totuşi, după cum a evoluat până acum conţinutul său, se cuvine să se intituleze "Despre vulgaritate". Am pornit vorbind despre ideea de expunere a unor probleme sensibile şi adânci în faţa unor oameni prea urâţi la suflet pentru ele. Vulgaritatea oamenilor, care după cum spuneam îţi seacă dorinţa de a te înălţa, dezvoltă în oamenii frumoşi această reţinere de a împărtăşi cu mulţimea ce au frumos, care e înrădăcinată într-un sentiment foarte complex. Un sentiment care implică nedivulgarea intimităţii, deziluzia generală legată de omenire, lipsa imboldului de a comunica cu un auditoriu dezinteresat, teama de a nu face contrast şi poate altele, pe care acum nu le pot intui. Am ajuns la concluzia că un gânditor, un poet adevărat trebuie să îşi suprime aceste simţiri - este drept că i-ar fi tare greu deoarece ele urcă foarte din adânc şi au un caracter de "acasă" - şi să fie dispus, indiferent de feţele între care s-ar afla, să împărtăşească ce are frumos din sinea lui, oricât ar fi de intim, oricât de puţin ar fi ceilalţi interesaţi, oricât s-ar hlizi, hăhăi şi l-ar maimuţări ca proştii, oricât l-ar pricepe de puţin, oricâtă pondere strategică ar avea într-o viitoare confruntare socială informaţiile pe care le dezvăluie.

Sfatul meu către gânditorul sau poetul care vrea să împlinească acest nobil scop şi să îşi desăvârşească astfel condiţia este să se închipuie printre oameni, atunci când nu sunt demni de ce are de spus, ca într-un cimitir. E vreo pagubă dacă te maimuţăresc morţii sau dacă le împărtăşeşti cadavrelor străfundurile sufletului tău? Pesemne că nu.

Adânc într-un codru

Adânc într-un codru se află un loc,
Spre care nu-i să ducă vreo cărare,
Pierdut de veacuri fără număr pare,
Iar om să nu-l fi colindat deloc.

Un trist mister purtat e de o boare,
Aminte-aduce de glas-unui proroc,
Sub scoarţe aruncat din nenoroc
Şi pus să ţină pururi cuvântare.

Păgâne fluiere se-aud departe;
Ciudat cântarea lor umple văzduhul,
Ciudat e jocul lor sucit si iute -

Viu şi vesel, şi totuşi despre moarte.
Jur-împrejur ceaţa-şi împrăştie duhul,
Iar crengi şi frunze se-mpletesc tăcute.

(În caz că dăjtepţii dintre voi se întreabă, sonetul acesta a fost inspirat de titlul unei melodii de la Summoning, trupă de black metal cu subiecte lirice preponderent din universul literar J.R.R. Tolkien. Titlul melodiei este "Long lost to where no pathway goes" - în traducere ar veni "De mult pierdut, spre care nicio cărare nu duce".)

Demagogului din prefaţă-mi

De voi fi poet şi tomului cu slavă
Te vor ruga a-i face uvertură,
Te ştiu de-acum cum calp vei da din gură
Numit fiind să îmi dedici voroavă.

Vorbi-mă-vei de nobilă alură
Sau de-a cerescului condei ispravă
De-or crede toţi pătruns că eşti de-o lavă
Când te-ntreţii-n privat cu-a mea lectură.

Că vidul ai în cap să nu se vadă
Tu ce gândea zdrobeai fără de milă,
Şi-acum te-arăţi în nobilă cruciadă

În contra celor ce cultura-mpilă,
De-naltă jertfă vrând a da dovadă.
Deşi sunt mort te văd, lichea labilă.

Sfatul înţeleptului

Dacă lumea te place, fă un pas înapoi şi reflectează, pentru că ceva din ce faci nu faci bine.

Izvoarele duşmăniei faţă de gândire

1. Veselia

Când un om gândeşte capătă o înfăţişare melancolică şi este acaparat şi pe interior de o stare melancolică. Acţiunea de a gândi împuterniceşte trăsăturile chipului fără a le sălbătici, le agravează fără a le rigidiza şi le îmblânzeşte fără a le zaharisi. O fiinţă umană care se află în plin proces al gândirii nu are putinţa de a vira brusc spre o atitudine de lejeritate a inimii şi veselie, ci, ca în orice stare de fapt de un fel este nevoie de spaţiu de mişcare şi trepte intermediare pentru a se trece în starea de fapt de fel opus. De aceea dialogul serios şi riguros şi voioşia nu pot fi împletite fără ca uneia dintre ele să-i fie diluată valoarea. Şi tocmai din cauza efectului gândirii de a induce melancolie firile obsesiv vesele resping gândirea şi caută să nu o întreprindă şi nutresc vizavi de ea dispreţ.

2. Terestrialitatea

Nu mi-a plăcut niciodată cum rostesc oamenii cuvântul ‚idealist’. Mi s-a părut că sună cu un dispreţ faţă de a te agăţa de idee într-un templu al pragmatismului sau faţă de a te comporta cu ceva pe care simţurile tale nu-l percep ca şi cum ar fi cel mai concret lucru din lume, de parcă asta te-ar face să fii un ţicnit şi să nu ai simţul realităţii. Dar nu este deloc aşa, ci tocmai că cei care trăiesc ancoraţi la maximum în realitate sunt idealişti. Demn de respect este omul care ştie că ceva anume se află undeva anume deşi nu cunoaşte despre acel lucru decât umbre fugare. E pe de o parte o dovadă de putere de deducţie, dar este şi o dovadă de fermitate a convingerilor, întrucât oamenii obişnuiţi, cât şi propria lui prudenţă, îi vor da abitir ghes că se înşală. Ne uităm la vânătorul care urmăreşte o pradă după amprente în ţărână sau bucăţi de excrement şi realizăm că aşa sunt şi idealistul şi ideea, însă aceasta comparaţie nu ar trebui deloc percepută ca o depreciere. Oamenii sunt prea puţin dornici să se facă de râs pentru că s-au încrezut într-o fantomă şi din cauza aceasta simt o repulsie faţă de abstract, şi, prin urmare, faţă de gândire.

3. Pragmatismul

A te întreba nedumerit ce rost are să practici filozofia din moment ce nu are o finalitate practică directă înseamnă a te declara idiot. Filozofia este la bază o activitate recreaţională, şi aşa a fost pentru toţi marii filozofi din istorie, de la primul până la ultimul. Ca orice metodă de recreaţie se poate transforma uşor într-o obsesie, ajungând să înjghebe cu tentaculele sale toate celelalte metode de recreaţie. Însă nu asta este relevant. Relevant este că mălai-mare din combinat, văzând un om frământat de gânduri ar trebui să emită două ipoteze: că gândeşte de plăcere sau că gândeşte din necesitate. Însă cum e mălai-mare şi e prost, şi ca orice om prost e incapabil să derive plăcere din a gândi, va putea concepe doar ipoteza necesităţii, care, fiind de una singură, va şi câştiga.

În mod normal, aceasta ipoteză ar trebui să se bifurce din nou în două ipoteze, anume dacă poţi sau nu să tragi foloase materiale din gândire. Însă mă îndoiesc că mălai-mare ar da dovadă de brilianţa de a concepe, măcar pentru o secundă, că anestezicul sau sistemul de canalizare sunt, cel puţin pe jumătate, fructul gândirii. Deci „la ce-mi trebuie cărţi, principii şi visătorie. Îmi merge maţu’ mai lin, dau mai bine la femei sau fac mălaiu’ ghebos?” Şi sub o formă mai mult sau mai puţin trivială această mentalitate se regăseşte în absolut toate categoriile sociale. Însă deviez din nou, concluzia este că un alt motiv al duşmăniei faţă de gândire a omului este refuzul a orice nu furnizează utilitate în termen scurt şi în mod nemijlocit, cum ar fi, de pildă, gândurile.

4. Complexul de inferioritate

În subconştientul colectiv al omenirii pulsează ideea că gândirea şi darurile minţii îl fac pe om să fie valoros mai mult decât oricare altă trăsătură. Este o idee puternic implantată atât în colectiv, cât şi în mentalitatea multor indivizi luaţi fiecare în parte. Nu toţi dintre aceştia au însă o capacitate intelectuală cu care să se fălească. Unii dintre ei pot trăi împăcaţi cu acest fapt, iar alţii nu, ci simt un complex de inferioritate, care poate lua şi forma invidiei.

Găsesc sincer că unul din cele mai frumoase lucruri din lume este omul care e prost, recunoaşte că e prost, este pe deplin împăcat cu asta şi se comportă ca atare, privind către omul deştept cu reverenţă şi făcându-i loc atunci când nu se cuvine să-i stea în cale. Şi prin aceasta omul prost este chiar lecuit de lipsa lui de daruri, întrucât prin a-ţi cunoaşte locul în societate contribui la o orânduire sănătoasă, înălţându-ţi şi valorificându-ţi astfel existenţa. Am deviat însă; ceea ce vroiam să zic este că nu prostia de una singură, dar prostia amestecată cu sentimentul propriei inferiorităţi deşteaptă în om ura faţă de gândire.

5. Nesinceritatea

Gândirea este mijlocul prin care ajungem la adevăr, sau mai degrabă spus prin care putem dobândi confirmarea dacă ceva este adevărat sau nu. Şi cum adevărul este în multe cazuri neconvenabil, ba chiar un spin în coastă, oamenii caută să îl suprime şi pe el şi pe ceea ce îl furnizează, adică gândirea. Adevărul poate fi suprimat dintr-o necesitate materială (dacă se descoperă despre tine că ai colaborat cu Securitatea, că nu ai competenţele necesare pentru un anumit post etc.) sau dintr-o necesitate spirituală (dacă se descoperă despre cei pe care îi credeai prieteni că te turnau la Securitate, dacă ţi se demonstrează că nu există Dumnezeu etc.)

În ambele cazuri putem vorbi de lipsă de sinceritate, însă atunci când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate materială vorbim de lipsă de sinceritate faţă de ceilalţi, iar când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate spirituală vorbim de lipsă de sinceritate faţă de sine. În fine, lipsa de sinceritate îi instilează omului o repulsie faţă de adevăr, deci, faţă de gândire.

6. Personalitatea

Avem tendinţa de a ne ataşa de ceea ce este al nostru şi mai ales de acele lucruri ale noastre pe care noi înşine le-am clădit. Cum ar fi un castel de nisip, un grup de bridge sau o afacere. Şi copiii sau o relaţie interumană, deşi este poate un mod odios de a pune problema, sunt construcţia noastră. Însă şi ideile, chiar dacă uneori este omis acest unghi, reprezintă construcţii ale noastre, şi cu cât le avem de mai mult timp şi cu cât am avut mai mult impresia că le-am dedus corect şi că s-au dovedit a fi adevărate, prindem faţă de ele un soi de afecţiune maternă.

Rezultatul este că atunci când ne sunt infirmate respingem, sub imperiul acestei afecţiuni care provine de fapt din personalitate, argumentele raţionale şi adevărul. Asta este oarecum ironic, deoarece se poate ca noi să fi ajuns la aceste idei prin obiectivitate şi sinceritate cu sine, însă la un moment dat, dintr-o lipsă de autodisciplină, am început să glisăm pe o pantă de subiectivism. O componentă importantă a acestei treceri în subiectivism poate fi şi narcisismul intelectual, pe care îl dezvoltăm în timp faţă de idei.
Deci omul are tendinţa să duşmănească, din reflexul natural de a apăra ce este al lui şi personal, gândirea, atunci când ea îi atacă ideile personale.

7. Individualitatea

Vă veţi întreba probabil care este diferenţa dintre individualitate şi personalitate, căci tare mai identice par. Personalitatea se referă la valoarea în sine a caracterului unui om, în timp ce individualitatea se referă la valoarea caracterului unui om relativ la semenii săi.
Gândirea unifică prin aceea că elimină opţiunile personale ale oamenilor (fie că este vorba despre a alege între viziuni asupra lumii sau maniere de a proceda într-un incendiu), lăsând-o pe cea care este corectă pentru un anumit context.

Individualitatea unui om îl îndeamnă să preţuiască diversitatea şi să dispreţuiască unitatea, deoarece unitatea îi face pe toţi să fie la fel, dar diversitatea îi conferă fiecăruia un caracter unic, individual. De remarcat că proslăvirea diversităţii este de obicei un pretext de negare a propriei banalităţi.
În concluzie, individualitatea caută să suprime orice unifică, deci gândirea, prin urmare oamenii duşmănesc gândirea din pricina individualităţii.

8. Moderaţia (alergia la zei)

Omul simte o nelinişte atunci când se confruntă cu forme perfecte sau ideale, în alte cuvinte cu arhetipuri. Am putea defini în linii mari arhetipul ca fiind exemplarul cel mai reprezentativ pentru o categorie de obiecte, specimenul desăvârşit, care are toate trăsăturile obiectelor din acea categorie caracteristice acelei categorii, dar niciuna din trăsăturile necaracteristice. Prin urmare nu există arhetipuri în natură. Însă există în mintea umană, ele pot fi concepute prin fantezie logic dirijată. Obiectele din natură se pot doar apropia foarte tare de arhetipul aferent categoriei din care fac parte.

Deci există o legătură inextricabilă între arhetip şi gândire: pe de o parte arhetipul îşi datorează minimumul de existenţă concretă, ciopârţită cum este, minţii umane, pe de altă parte gândirea îi datorează arhetipului metoda ei de funcţionare, adică a gândi înseamnă a turna materialul primit prin simţuri în forme ideale. Din cauza acestei interdependenţe, un om care are alergie la forme ideale (şi sunt o grămadă), în alte cuvinte care caută moderaţia, jumătatea de măsură, în tot, are în mod automat alergie şi la gândire.

9. Modestia

Spuneam mai sus că există oameni care găsesc că superioritatea constă în a gândi şi că unii dintre aceştia se simt inferiori deoarece nu pot să gândească. Presupun că această credinţă în superioritatea gândirii a fost extrapolată din asocierea gândirii cu nevoile rafinate. Gândirea nu este o cerinţă a vieţii elementare, asta ne-o spune piramida nevoilor umane, ci este un lux, unul din acele lucruri pe care le poţi pretinde numai după ce ţi-ai asigurat regnurile inferioare ale piramidei.

Deci există concepţia – nu judec dacă e adevărată sau nu – că ierarhia în care sunt dispuse necesităţile umane se păstrează şi pentru ierarhia în care sunt dispuse cele necesitate. Deci dacă nevoia de adăpost sau hrană se află chiar la baza piramidei de nevoi trebuie, conform acestei concepţii, că adăpostul sau hrana sunt inferioare; dacă nevoia de gândire, creativitate, libertate de exprimare se află în vârf atunci acestea sunt superioare. Repet, nu discut dacă este adevărat sau fals. Doar am deschis o paranteză pentru a explica această mentalitate.

O bună parte din cei care consideră gândirea superioară transpun în continuare această ierarhie, de data aceasta în domeniul orânduirii sociale. Decurge că dacă gândirea este superioară, numai cei cu o poziţie socială sau o condiţie umană înaltă au dreptul de a gândi. Şi cum nu toţi au despre ei convingerea că respectă aceste cerinţe, vor duşmăni, dintr-un amestec de docilitate şi modestie, acţiunea de a gândi.

10. Spontaneitatea

Gândirea, pe lângă că îl încetineşte pe om făcându-l în schimb să câştige cunoştinţe, conferă faptelor sale un caracter premeditat. Iar premeditarea este tocmai opusul spontaneităţii. Unii oameni având o asemenea trăsătură a spontaneităţii încât le acaparează întreaga fire, nu pot să suporte nimic din ce este cumpătat sau premeditat, nu pot adică să zăbovească în pragul săvârşirii, deci vor avea în mod automat o aversiune faţă de gândire.

11. Indisciplina

Procesul de descoperire a adevărului, pe care gândirea îl execută, constă dintr-o sumedenie de operaţii logice, care fără de o disciplină interioară nu pot fi realizate cum trebuie şi în ordinea în care trebuie.
Aceste operaţii sunt felurite, dar pot fi organizate grosso modo în două categorii: încropirea unui principiu şi verificarea lui. Încropirea unui principiu are la bază observarea a două sau mai multe obiecte sau fenomene şi deducerea rădăcinii lor comune, adică a acelor proprietăţi pe care le au în comun şi care, în alte cuvinte, reprezintă legea după care se aseamănă. Partea de verificare stă în strângerea a cât mai multe exemple pentru principiul încropit şi în a verifica dacă acestea îl respectă, sau în căutarea exemplului suficient, care poate demonstra de unul singur dacă respectivul principiu este sau nu adevărat.

Deci pentru a fi un mare poet sau om de ştiinţă trebuie să ai aceeaşi disciplină ca un mare atlet, aceeaşi privare de comfort a propriei persoane întru realizarea unui scop, manifestată însă pe plan nu fizic, ci psihic. Deci dacă un om are carenţe de autodisciplină se va împăca foarte greu cu gândirea.

12. Indulgenţa

Natura, în care includem literalmente tot ce există, de la quasari şi găuri negre la zboruri de păsări şi simţăminte umane, funcţionează după nişte tipare imuabile, adică se supune unor legi, nedeviind de la ele absolut deloc. A gândi presupune în fond descoperirea legilor după care este guvernată natura. Chiar dacă observarea acestor legi nu este acelaşi lucru cu a le stabili, gânditorul, în calitatea sa de mijlocitor între ele şi glăsuirea lor, are valenţe de legiferator. Iar trăsătura de legiferator este completată minunat de către exigenţă, şi se află în crâncenă cacofonie cu indulgenţa, această trăsătură care înmoaie braţul omului în pragul deciderii sau al executării deciziei. O capacitate armonioasă de a gândi presupune o înclinaţie către a decreta şi tranşa. De aceea oamenii indulgenţi tind să refuze gândirea.

13. Extroversia

Dacă introversia este îndreptarea exteriorului către interior, extroversia este fenomenul invers. De aici decurge că gândirea este o manifestare a introversiei, întrucât gândirea este procesul prin care interpretăm, în furnalul creierului, realitatea exterioară. Îl parafrazez, nerelevant totuşi, pe Ferdinand Celine, care spunea frumos că înnebunim atunci când mintea ni se strânge ca un ghem şi nu mai lasă lumea să treacă prin ea.

14. Misticitatea

O rătăcire a spiritului, de care suferă mulţi oameni, este dragul de înşiruirea de cuvinte lipsită de sens sau semnificaţie, complacerea în enigmatic, ambiguu şi incert şi alergia la demistificaţie. Iar unul din efectele gândirii este tocmai acesta: de a demistifica şi de a conferi sens, smulgându-le brutal pe legume din visarea lor insipidă.

15. Mentalitatea de sclav

Puterea nu este în sinea ei un fenomen care să suprime gândirea sau independenţa de spirit. Însă, majoritar statistic, aşa este. De obicei puterea are ca principiu de toleranţă nişte convenţii la care trebuie să se adere necondiţionat, pe marginea cărora nu se poate dialoga logic şi cu care logica este în conflict. Sunt rari şi demni de toată admiraţia liderii care sunt în stare să nu apeleze la forţă atunci când sunt contestaţi conform cu rigorile logicii formale.

Ludovic al XIV-lea, Regele-soare, a cerut ca pe tunurile armatei franceze să se scrie "Ultimo ratio regi" (Ultima raţiune a regilor). Însă probabil că ştia foarte bine că, deşi la nivel nominal-teoretic avea dreptate, în practică regii au mai întotdeauna ca unică raţiune forţa. De aceea şi există pe lume, ca o consecinţă firească a mentalităţii de lider incompetent, mentalitatea de sclav. Mentalitatea de sclav prespupune anihilarea, în vederea propriei stări de bine, nu numai a libertăţii de exprimare, ci şi a propriei gândiri. Thomas Mann spunea aşa:

"Analiza este bună ca unealtă a progresului, a civilizaţiei, bună în măsura în care zdruncină convingerile stupide, risipeşte prejudecăţile primitive, ruinează autoritatea, cu alte cuvinte, în măsura în care eliberează, rafinează, umanizează şi pregăteşte robii pentru libertate."

16. Trăirea

Iar acelaşi citat continuă aşa:

"Este rea, foarte rea, în măsura în care zădărniceşte activitatea, loveşte în rădăcinile vieţii, căci este neputincioasă să-i dea o formă. Analiza poate fi ceva foarte puţin ispititor, tot atât de puţin ispititor ca şi moartea din care, de fapt, provine, înrudită cum este cu mormântul şi cu anatomia lui în descompunere..."

Dacă laşi prea mult cugetul să îţi circule pe sub osul frunţii vei avea senzaţia că te scindezi de viaţa adevărată şi că îţi contrafaci, din lumea ideilor, o viaţă distantă, iluzorie, o jumătate de măsură a vieţii adevărate şi un impas în îndeplinirea scopului tău în viaţă.

"O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi - din cărţi le învăţaţi."

Nu cugetul este cel care te rupe de viaţă, ci lipsa unei facultăţi, pe care cu alt prilej am numit-o voinţă, al cărei scop este să lege gândirea de viaţă. În schimb gândirea, lumea ideilor, pot oferi un refugiu omului care nu are voinţa de a trăi cu adevărat. Ideea că gânditorul este un om care nu trăieşte şi care nu este atras de a trăi este în cel mai înalt grad apanajul unui spirit imbecil şi vulgar. Este altceva că un gânditor nu poate deriva din starea de fapt curentă, din pricina condiţiei înalte pe care i-o impune gândirea, scopuri fundamentale ale vieţii şi că din pricina acestei carenţe îşi face din gândire o viaţă provizorie, o soluţie de compromis, pe care însă o regretă în orice moment, jinduind la viaţa adevărată.

"Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie."

Este adevărat că gândirea e moartă, este o lipsă de viaţă, şi că experimentarea ei le instilează celor care îşi doresc viaţa adevărată o aversiune faţă de gândire, în pofida faptului că pot avea o mare capacitate de a gândi.

"Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte."

Final

Sper că în această scriere am reperat, identificat, categorisit şi aprofundat toate acele laturi ale firii umane care îl fac pe om să nu se împace cu acţiunea de a cugeta. Nu cred că un gânditor ar trebui să-şi extermine aceste laturi, ci cred că ar trebui să le domolească în cazul în care sunt cu asupra de măsură astfel încât să atingă un echilibru între ele şi opusele lor corespondente, însă pentru această ultimă afirmaţie nu am nicio demonstraţie universală aşa că am să vă rog să o luaţi doar ca pe o impresie.

Primului cugetător

Când aerul din lume virgin era de cânturi
Şi vorbele de oameni păreau să n-aibă tâlcuri,
Ci arme erau toate în lupta pentru viaţă,
Şi nu ţintea niciuna spre-o zare mai semeaţă,
Nu se-ntâmpla vreuna a fi de prisosinţă,
Căci fără de nevoie nu lua niciuna fiinţă.
Atunci, în noapte-aceea adâncă a gândirii,
Tu, din tăcerea ce era, glasuri ai dat firii.

Tu ai fost mintea-ntâie care porţile-a deschis
Ca firea-n ea să intre şi să nască primul vis:
Vis la ce e după moarte, la stele şi stihie,
La cum că ploaia este un semn de dărnicie
Şi-aceeaşi dărnicie că se preface-n ură
Când cei ce stau în ceruri zvârl fulgere pe gură,
La săli înalte-a morţii ascunse sub pământuri
Unde cei ce-au fost cândva trăiesc în chip de gânduri,
La bezna presărată cu muguri de văpaie
Din care duhul nopţii îşi a făcut odaie
Sau de unde te priveşte, ca şi ochi stelele-având,
Vreo mândră care cheamă îmbietor la negru-i sân.

Tu fost-ai prima vrere care dârz s-a-mpotrivit
Vremelniciei vieţii, pământescului sfârşit,
Citind tămadă-n ierburi şi leac în vorbe sfinte
Pentru ca trupul nostru s-ajungă oseminte
De-abia după ce-n lume ceva mai mult stătut-a.
A noastră-napoiere - că vrut-a au nu vrut-a -
Să o sfârşeşti tu pasul cel dintâiul ai făcut,
Şi-ai înfiinţat hotarul ce desparte duh de lut.

Mă-nchin smerit la tine, om din zorii cugetării,
Fără a ta suflare n-aş fi urmat chemării.

Un lanţ este de cârje a lumii-nţelepciune,
De n-ar fi cei ce premerg am fi deşertăciune.
Aşa-zişii înţelepţi mintea nu şi-au ascuţit
Pe piatra minţii celor ce-nainte au venit?
Nu e singur înţelept, singurul de lauri demn,
Cel ce scrijelit-a globul când n-avea pe el un semn?
Nu suntem pe lângă dânsul, cu a noastre şcoli şi cărţi,
Ca bolnavi ce îşi sprijină ale lor bicisnici părţi?