Cercare de voroavă asupra omului

Văd în jurul meu oameni care sunt afectaţi de urâţenia acestei lumi, dar a căror personalitate este prea timidă şi oloagă pentru a ridica pretenţia unei schimbări. Şi mai văd în juru-mi oameni care, în ciuda faptului că au o alcătuire lăuntrică de învingători, nu fac niciun pas spre a schimba lumea, deoarece sunt insensibili la vitregia ei şi sufletul lor nu are nicio năzuinţă către bine şi frumos. Ceea ce necesită omenirea şi îi lipseşte este un om care să aibă şi mânia arhanghelului şi sfinţenia căilor sale. Are nevoie de un om cu vocaţie de vânător de fiare. Desigur că există oameni cu intenţii nobile care se şi strofoacă în numele idealurilor lor. Dar niciunul nu are acel patos justiţiar autentic, acea fibră interioară la manifestarea căreia oamenii josnici să se retragă cu spaimă în văgăunile din care au venit. Ba mai mult, toţi găsesc scuza că este civilizat doar să îi dojeneşti politicos şi diplomatic pe şerpi. Ceea ce este greşit – şerpilor trebuie să li se zdrobească capul cu pietre; a fi civilizat presupune datoria de a lovi energic în inima barbariei. Toţi oamenii cu intenţii nobile pe care îi văd sunt nişte impotenţi care îşi şi încropesc scuze necinstite pentru impotenţa lor.

Despre ironie, partea a II-a

Aflaţi că nicio afirmaţie nu este în sinea ei ironică. Doi oameni pot să-i zică cuiva: „Poezia ta este frumoasă”, şi deşi spusa unuia este un compliment sincer, iar a celuilalt o înţepătură ironică, rezultatul intelectual este acelaşi. Aşadar, este nevoie de cunoaşterea intenţiei subiectului pentru a judeca dacă o afirmaţie este ironică sau nu. Or, dacă folosirea ironiei atrage cu sine o necesitate personală, putem spune că leagă în mod inextricabil afirmaţia de subiectul care a produs-o, şi prin aceasta subiectivizează dialogul. De aceea ironia nu trebuie folosită într-un mediu academic, şi mai ales, într-o discuţie cu pretenţii de dialog nu trebuie să se cerceteze niciodată caracterul ironic al unei afirmaţii, ci toate afirmaţiile trebuiesc luate ca atare. O afirmaţie care eşuează în a livra gândurile celui care a produs-o când el nu se află de faţă ca să o sprijine este infirmă.

Mai aflaţi că ironia este o formă de violenţă. A susţine că ironia este un bun instrument pedagogic e totuna cu a susţine că bătaia este o bună metodă de a creşte un copil. Ceea ce e fals, deoarece numai un om slab recurge la violenţă pentru a-şi impune punctul de vedere în faţa cuiva care nu s-a dovedit nereceptiv la învăţătură raţională. Amânarea violenţei şi folosirea ei în chip de ultimă, disperată soluţie exersează voinţa şi capacitatea de a convinge în mod raţional. Oricui nu are aceste calităţi, oricât ar fi el de mare în lume şi de temut de oameni, autoritatea îi va atârna tot timpul de un fir. După cum l-am auzit odată pe un profesor spunând, este un rege slab cel care are nevoie să-şi pună coroana şi sceptrul pentru a conduce. Aşadar, şi un profesor, dacă nu poate să modeleze mintea elevului prin pură explicaţie logică, ci trebuie să recurgă la ironie şi la alte maliţiozităţi – ca să nu mai vorbim de a recurge la ameninţări – este un incompetent. Diferenţa dintre ironie şi o retorică logică şi fără ocolişuri este aceeaşi ca între a dresa şi a învăţa.

Un alt motiv pentru care ironia este bicisnică într-un mediu pedagogic este faptul că e o formă de minciună – presupune falsificarea adevărului, chiar dacă nu o face în scopul de a manipula, ci în scopul de răcorire a propriului dispreţ.

Despre ironie, partea I

Un citat din mine însumi

E straniu, e una din marile ironii ale naturii umane, că pe măsură ce creşte numărul de oameni al unei întruniri, creşte si cât de singur este fiecare.

Cugetare

Să rostească acele cuvinte care surprind în chip perfect şi descătuşător simţirile cele mai adânci, croiala suprem de intimă a unui anumit om, dar acelui om să nu îi fie suscitat interesul, să nu se distingă înaintea lui de alte cuvinte prin nimic – această teamă este printre cele mai mari care îl pot încerca pe un poet.

Ocazionala vrajbă dintre Trup şi Spirit

Trupul şi Spiritul sunt cele două forţe din cadrul fiinţei umane care se combat pentru a guverna deciziile ei. Trupul este forţa al cărei principiu este supravieţuirea şi bunăstarea materială cu orice cost. Principiul Spiritului este acţionarea în virtutea propriilor convingeri. Nu tot timpul însă Spiritul tinde să sancţioneze vrerea Trupului, întrucât convingerile unui om pot să favorizeze supravieţuirea şi propăşirea materială lipsite de scrupule. De aceea am şi numit antiteza Trup-Spirit ocazională.

Atunci când trupul uman este supus unor plăceri sau dureri extreme, viziunea asupra lumii a omului este alterată şi transformată în convingeri care privesc lumea şi viaţa ca fiind paradisiace, respectiv diabolice şi infernale. Această distorsiune ideologică este cea mai puternică acţiune de subiectivizare a opiniilor omului. Influenţele trupeşti sunt cele mai în măsură să îl facă pe un om să-şi piardă simţul realităţii.

Însă voia Trupului mai comportă o distorsiune ideologică: atunci când omul este supus unei plăceri sau dureri extreme asupra cărora nu are nicio autoritate, el îşi abandonează viziunea asupra lumii şi adoptă una care ar putea duce la continuarea lor (atunci când e vorba de plăceri), respectiv la încetare. Deci omul, atunci când simte o mare plăcere sau durere, ia drept adevărată orice idee faţă de care sursa senzaţiei fizice are adeziune.

De pildă: Inchiziţia torturează un om perfect valid din punct de vedere religios pe motiv că e păcătos şi eretic. Omului, sub înfiorătoarele cazne, îi va fi smulsă nu numai pe exterior confesiunea conformă cu opinia inchizitorilor, ci şi în sinea lui, în speranţa că inchizitorii îi vor opri chinul.

Deşertăciunea spirituală a unui om nu se măsoară numai în slăbiciunea de moment de a accepta ca adevărat ceva fals pentru a fi scutit de suferinţă, ci şi, şi mai ales, în înlocuirea definitivă, pentru restul vieţii sale, a adevărului cu falsul impus de către torţionari.

Ca să dau un exemplu şi în sprijinul afirmaţiei de mai sus: infamul regim comunist din România, atunci când a iniţiat exterminarea celor care se împotriveau regimului, i-a împărţit în două categorii: reeducabili şi nereeducabili. Cei nereeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere. Cei reeducabili urmau să fie torturaţi pentru a fi reduşi la tăcere şi pentru a putea fi folosiţi ca noi politruci. În categoria celor nereeducabili a intrat elita politică şi intelectuală a perioadei interbelice, formată din indivizi ale căror convingeri veneau dinăuntrul lor, nu le-au fost impuse dogmatic. Reeducabilii erau în mare parte oameni îndoctrinaţi cu ideologia vechiului regim (spre ex. foşti legionari), cărora noul regim le putea modifica credinţele cu uşurinţa cu care apeşi un buton. Marile figuri interbelice care au cedat, deşi sub imperiul imediat al suferinţei fizice au fost labile, după ce au scăpat marile au revenit în sinea lor, şi unii dintre ei şi în manifestarea exterioară, la credinţele lor. De aceea regimul comunist nu îi putea aservi scopurilor lui mârşave – ştia că nu va reuşi niciodată să le şteargă credinţele cu adevărat.

„În general, trupul este acela care biruieşte, care acaparează întreaga viaţă, care îşi asumă toată importanţa şi evoluează într-un mod respingător. Un om bolnav este numai trup, iată ce-i lipsit de omenie şi umilitor – iar în majoritatea cazurilor nu preţuieşte aproape cu nimic mai mult decât un cadavru...”

[Thomas Mann - "Muntele vrăjit" - pag. 158-159, vol. I, Ed. Pentru literatură (Biblioteca pentru toţi), 1969]

Labilitate intelectuală

"Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare."

Unul din criteriile de exigenţă intelectuală pe care oamenii şi-l impun în mod natural este alcătuirea propriei viziuni asupra realităţii astfel încât să îşi poată gestiona în orice situaţie acţiunile conform cu această viziune. Adică atunci când un om consideră o afirmaţie ca fiiind adevărată, se va baza pe faptul că e adevărată în orice judecată pe care o va face. Şi având în vedere această idee constatăm că pentru mulţi oameni principiile de viaţă sunt considerate de către ei adevărate doar în momente ale vieţii care nu comportă probleme de judecată serioasă. În puţinele momente care comportă astfel de probleme, cum ar fi momentele de viaţă şi de moarte, aceşti oameni renunţă brutal la principiile lor şi adoptă realitatea aşa cum este ea.

Se constată atunci că pentru ei principiile de viaţă sunt supuse rigorii intelectuale doar cu jumătate de măsură şi că sunt pentru ei doar nişte capricii filozofice, un placet experiri*, sau nici măcar atât, ci doar nişte realităţi iluzorii menite să îi facă să se simtă bine. Şi voi da două exemple în sprijinul ideilor postulate mai sus, ambele gravitând în jurul infamului „adevărul/realitatea este subiectiv(ă)/relativ(ă)”:

1. Izbucneşte o pandemie de o boală necunoscută şi mortală. Cei care vor dori să se vaccineze, şi vor fi mulţi, nu vor dori sub nicio formă ca formula vaccinului să fie supusă erorii – vor înţelege perfect că unele formule sunt corecte, iar altele greşite, şi că unii oameni de ştiinţă au dreptate, în timp ce alţii nu. Deci nu vor accepta ca polemica savanţilor în legătură cu antidotul să fie guvernată după ideea că „adevărul e subiectiv/relativ”, deşi în orice polemică al cărei rezultat nu avea importanţă vitală pe care au avut-o în viaţa lor s-au ghidat după această idee. Astfel se vădeşte foarte bine labilitatea şi lipsa de statornicie ale principiilor acestui tip de oameni.

2. Un preşedinte şi următorii zece oameni din stat ca putere după el, intră timp de 10 zile în inconştienţă. Deci timp de 10 zile elita politică a statului nu face altceva decât să zacă inconştientă. Pentru ei cele 10 zile au trecut ca o fracţiune de secundă. În aceste zile însă, ţara a avut de suferit datorită absenţei celor mai importanţi oameni ai ei; adică legi trebuiau să fie date în vigoare, dezbateri să fie avute în şedinţe, călătorii diplomatice să fie întreprinse – toate acţiunile de cârmuire fără de care un stat ajunge în pragul colapsului, sau chiar îl trece. Şi ce vină li se va putea imputa acestor oameni, atâta timp cât realitatea şi deci timpul fiind subiective, vor avea scuza că nu au simţit trecerea timpului şi că, prin urmare, nu a existat niciun timp în care au stat fără să facă nimic? Însă cei care îi vor trage la răspundere şi le vor boicota inactivitatea, printre care şi cetăţeni de rând, nu vor accepta acest argument ieftin şi scandalos, pe care totuşi ei înşişi l-au folosit de fiecare dată în trecut când nu exista vreo înrâurire fundamentală asupra vieţii lor.

Iată deci uşurinţa cu care oameni îşi asumă acum un adevăr, iar apoi unul opus, după cum le şade mai bine; fapt care explică în bună măsură maxima lui Pascal.

*plăcere de a experimenta

Maximă

Oricine care şi-a coborât standardul uman pentru a-l accepta pe alt om şi nu se simte tot singur în prezenţa lui este un om superficial.

Despre paradox

Paradoxul este situaţia în care două însuşiri care se exclud reciproc caracterizează acelaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: Ion este mai înalt şi mai scund decât stâlpul de lânga el. Fapt evident imposibil. Din acest motiv în natură nu există paradoxuri. Ceea ce oamenii înţeleg prin paradoxuri sunt de fapt situaţii ironice. O situaţie ironică este una în care o însuşire care tinde să excludă alte însuşiri se găseşte împreună cu una din acestea în cadrul aceluiaşi obiect, fenomen sau idee. Spre exemplu: problema cunoscută în fizică sub numele de ‚paradoxul lui Fermi’.

‚Paradoxul lui Fermi’ este etichetat drept paradox în mod eronat. Să vedem în ce constă el: Enrico Fermi a exclamat odată, în timp ce era la masă cu alţi fizicieni de la proiectul Manhattan: „Where is everybody?!”. Prin „everybody” se referea la alte forme de viaţă inteligentă din Univers în afară de cea umană, care încă nu au intrat în contact cu omenirea. Universul fiind mare, mare trebuie să fie şi numărul de civilizaţii apărute în el, şi totuşi niciuna nu ne-a contactat. De aici provenea stupefacţia lui Fermi.

Însă ceea ce s-a înţeles greşit este că faptul că Universul este mare nu presupune cu necesitate faptul de a exista viaţă în el. Mărimea sa este un factor favorabil acestui lucru, deci însuşirea sa de a fi mare tinde să implice însuşirea că în el există multă viaţă sau să o excludă pe cea că în el există puţină viaţă sau deloc. Repet: tinde. Cum însuşirea sa de a avea multă viaţă tinde să o implice pe cea că civilizaţia noastră a fost contactată de o alta, însuşirea Universului de a fi mare tinde să o implice pe cea ca noi să fi fost contactaţi de o altă civilizaţie. Dar nu în mod neapărat. De aceea, situaţia imaginată de Fermi nu este un paradox, ci o situaţie ironică.

Manifestări ale diletanţei

"What is your substance, whereof are you made,
That millions of strange shadows on you tend?"

Pe un meleag pierdut printre ani şi fără de nume trăia un om care vroia să deprindă meşteşugul trasului cu arcul. Îşi punea mereu ţinta aproape de sine şi nici că era dată în care să rateze. Pe acele pământuri oamenii nu se preocupau cu săgetatul, aşa că nu era nimeni în stare să discearnă un săgetător bun de unul care nu e, motiv pentru care arcaşul-învăţăcel dobândi faimă în legătură cu aparenta sa iscusinţă. Regele râvnind într-o zi a se ospăta cu carne de mistreţ şi auzind de faima omului nostru, îl angajă să meargă în pădure şi să-i vâneze un exemplar din acest animal. Şi multe au fost drumurile arcaşului în pădure şi zadarnice încercările sale, căci nu avea în fapt nicio îndemânare cu arcul. Regele îşi pierdu răbdarea şi îl dezlegă de sarcina sa.

Învăţătura în vederea căreia am alcătuit această pildă cu parfum medieval este următoarea: un om dobândeşte iscusinţă în săvârşirea unei îndeletniciri numai dacă îşi stabileşte un ţel cât mai greu de atins, chiar dacă nu va reuşi niciodată să-l atingă; însă dacă va viza un ţel foarte la îndemână, chiar dacă îi vor fi încununate cu succes toate încercările, progresul său va fi nul. De aceea unul din argumentele cele mai neprofesionale şi neserioase pe care le poate născoci cineva pentru a-şi pardona slaba performanţă este „nimeni/nimic nu e perfect” sau „în realitate nu iese 100% ca în ideal”.

„Aceste mărfuri fade, uşurele” ale fiecărei bresle nu înţeleg că nu reuşita absolută te face mai proficient, ci cazna de care suferi încercând să ai aceste reuşite mereu. Există mai multe motive pentru care oamenii vin cu această scuză:

1.Frica patologică de absolut
De această afecţiune suferă fabulos de mare parte din populaţia Terrei. Oamenilor le e frică să fie altceva decât o umbră a formei ideale. Poate pentru că forma ideală le pare un privilegiu al zeilor, şi că încercând să o încarneze comit un hybris (act de trufie la adresa cerului) sau pentru că zeiasca condiţie le dă un sentiment de inumană răceală şi nemurire. Nu ştiu exact de ce, însă în mod cert oamenii fug de absolut ca de dracu’.

2. Eschivarea de critică
Oamenii cu dorinţa de a se menţine cu orice preţ la putere conştientizează că faptul de a fi pătaţi cu o greşeală le periclitează autoritatea, deci încearcă să minimizeze însemnătatea greşelii.

3. Pura prostie
Alţii pur şi simplu sunt proşti şi din cauza acestui fapt cugetă lucruri false.

4. Falsa profunzime
Există oameni pe această lume care nu sunt deloc în stare să aducă o contribuţie valoroasă la un dialog. Motiv pentru care încearcă să umple dialogul cu panseuri. Un panseu este o cugetare care are un aer grandios, dar în fapt nu comunică nimic. Scuzele pe care le-am numit mai sus sunt şi panseuri. Adică au pretenţia de a spune ceva foarte cuprinzător legat de rasa umană, care de fapt e o platitudine.

Frecvenţa cu care aceste scuze se ivesc în societate îţi macină urechile şi îţi pisează creierul. Derivă din ele altă scuză detestabilă: „a greşi este omenesc”. Ei, na! Şi a ucide din plăcere este omenesc, ba chiar exclusiv omenesc, întrucât oamenii se disting de fiare prin capacitatea de a săvârşi fapte pentru ele însele. Şi totuşi cei care au turuit toată viaţa că e în regulă să greşeşti pentru că este uman nu cred că o să zică aşijderea despre uciderea pentru sine atunci când un psihopat o să le molesteze şi hăcuiască fiica de 12 ani. Adevăruri subiective...

Lupi in sala tronului

Omenirea este o multime de maini care se imbulzesc la portile unui granar fara suficienta hrana, o multime de picioare care fug de un cataclism caruia nu toate ii vor supravietui, o multime de vointi care se vor catara pe piramida de trupuri umane pentru a nu fi prinse la baza si strivite si, mai ales, o multime de indivizi care tanjesc dupa posteritate si distinctie intre semeni, dar nu reusesc altceva decat sa fie supti cu brutalitate in abisul de mediocritate si anonimat.

Iar leacul omului mediocru care sufera din aceasta cauza vine din partea modernitatii. Modernitatea se adreseaza in cel mai inalt grad omului de proasta calitate. Dar ce il face pe un om sa fie de proasta calitate? Sa fie lipsa de daruri spirituale cu care l-a inzestrat natura? Sa fie faptul ca nu poate crea nimic trainic si de valoare? Sa fie deci faptul in sine de a fi mediocru? Nu, nu este niciuna dintre acestea in mod neaparat. Un om de proasta calitate este cel care atunci cand s-a confruntat pentru prima data in viata sa cu ideea de valoare, desi neintelegand exact ce este valoros si ce nu, dar intelegand destul de bine incat sa perceapa ca el nu este valoros, a ales ca, in loc sa respecte si sa cinsteasca valoarea, sau macar sa aiba o atitudine neutra fata de ea, sa o dispretuiasca intens. In pofida faptului ca acest adevar pare de ordinea zilei, oriunde as pune piciorul in aceasta lume nu vad in comportamentul oamenilor nimic care sa reflecte ca il constientizeaza.

Din prima definitie a omului jos o vom extrapola si pe cea de-a doua: omul jos (sau de proasta calitate) este cel care, dispretuind intens valoarea autentica, incearca sa aduca orice mediu social in care paseste la nivelul lui sordid de spiritualitate. Si cum isi pune omul de proasta calitate in practica aceasta dorinta? Discutand toate platitudinile (faptele cotidiene, generalizarile pripite si simpliste etc.) ca si cum ar fi ceva interesant si demn de discutat. Nici nu le este greu sa coboare standardul intelectual pana aici, intrucat sunt intotdeauna superiori numeric celor care nutresc dorinta de a purta o conversatie constructiva.

Insa nu aceste masuri ale omului jos sunt cele cu adevarat pestilentiale, ci unele luate la scara mai mare. Adica daca mediocritatea domneste intr-un mediu social restrans, nu este o tragedie, caci acel mediu poate fi evitat si nici nu deregleaza ierarhia valorica a statului, ierarhie care este atat de importanta bunului sau mers. Tragedia este cand omul mediocru reuseste sa devalorizeze intregul mediu social, adica intreaga societate, de la cele mai joase foruri ale ei pana la cele mai inalte. Dar ca sa reuseasca asta are nevoie de ceva mai mult decat propria sa ura pentru valoare. Are nevoie de o ideologie aplicata de catre putere.

Iar ideologia cea mai potrivita omului mediocru este cea modernista. Modernismul este de esenta comunista, modernismul este colectivizarea artei. Colectivizarea este procesul eminamente comunist prin care averea unui om instarit, indiferent daca a agonisit-o harnic si cinstit sau nu, ii este confiscata si distribuita in mod egal lichelelor care zac toata ziua asteptand ca averea sa le pice din cer. Colectivizarea artei presupune confiscarea caracterului de arta al unei opere, indiferent daca este autentica sau nu, si distribuirea lui in mod egal operelor filistinilor, care zac din punct de vedere intelectual toata ziua asteptand ca arta sa le pice din simplul fapt ca exista ca indivizi.

Atat colectivizarea propriu-zisa, cat si cea a valorilor inalte, sunt maligne societatii, in special prima, insa a doua ne intereseaza mai mult acum. Prin colectivizarea artei, fiecare mediocritate de om de pe lumea aceasta dobandeste o portie din aceasta esenta care confera individualitate si distinctie - arta. Greseala modernitatii este de a fi pus semnul de egal intre creatie si arta. Adica modernitatea stipuleaza ca poti crea in orice maniera, si nimeni nu va avea dreptul filozofic de a nega valoarea artistica a creatiei tale.

Ceea ce este desigur gresit. Dupa cum am mai spus de o sumedenie de dati si o voi mai spune pana ce mi se va vesteji gatlejul: daca un obiect exista, exista obligatoriu cel putin un obiect care ii este diferit. Deci daca exista un caine, exista in Univers cel putin un obiect care nu este caine, ca altfel tot ce ar fi in Univers, pana la ultima particula, ar fi caine. La fel, daca exista Arta, exista si non-Arta. Deci, dat fiind ca un om are demonstratia logica ca o creatie nu este Arta, el va putea sa-i arate celui care a faurit-o ca nu este artist pentru ca a creat-o, si, eventual, sa-i nege ramurile de laur cu care acesta si-a incins pe nedrept fruntea.