Adevarata verticalitate

Inaltele trairi pe care le dau operele literare autentice prin directitudinea si simplitatea formularii lor pot fi puse numai pe seama faptului ca cei care le-au creat au pastrat in ei, in pofida trecerii timpului si a vicisitudinilor vietii, copilul. Numai copiii exprima, datorita neconstientizarii consecintelor actiunilor proprii, ceea ce gandesc intr-o maniera explicita si fara ocolisuri, tocmai opusul dezideratului diplomatiei. Rapid insa invata ca a rosti adevarul intr-un mod atenuat e necesar pentru supravietuire, sau chiar a nu-l rosti deloc, pentru un maximum de sorti de izbanda intr-ale prosperitatii personale.

Copilul din poet insa e mai puternic. Din vremurile mugurimii, in numele adevarului si al urii pentru aparentele inducatoare in greseala, a conservat puterea de penetrare a cuvintelor si gingasia modurilor in care pot fi asamblate.

"[...], and anon behold
The strong-ribb'd bark through liquid mountains
cut," [1]

Cine altcineva decat unul care, indaratnic la a renunta la jucarii odata ajuns la maturitate, cedeaza obiectele fizice, dar adopta cuvintele, obiecte ale spiritului, ca noi obiecte de joaca, ar fi capabil sa numeasca marea "munti lichizi"? Pesemne ca Shakespeare s-a gandit, cand a facut aceasta comparatie, la valurile de pe spuma sarata, care aduc cu lanturile muntoase, dar cred ca s-a gandit mai ales la faptul ca muntele si marea au esenta comuna - sunt monumente ale Naturii - si numind muntele "lichid" a eliminat nesemnificativa diferenta data de starile lor de agregare.

Caci omului, atunci cand ajunge la maturitate, Ratiunea si cortegiul ei de facultati ii fac o propunere in stilul urmator:

"Iata-te nevoit sa iti lasi jucariile, sa iti rupi viata de basm si sa incepi o noua viata, a satisfactiilor lumesti si a interdictiei de a visa. Fa din cele ce populeaza domeniul nostru noile tale jucarii, abstractizeaza-ti locul de joaca si muta-l in minte si toate acestea vor conferi spuma, scanteie si feerie vietii tale, imbogatind-o pe interior si salvand-o de la a fi o viata pur exterioara, dedicata sporirii seci de bunuri si faima.

Observatia si Perspicacitatea, mainile mele drepte, iti vor oferi capacitatea sa iti procuri jucariile. Imaginatia si Logica vor fi ajutorul tau in a le gasi potrivelile astfel incat sa le combini minunat. Inteligenta iti va inteti toate gandurile si le va inlesni mersul pe rutele mintii, facand intregul proces de creatie mai rapid."

Insa pentru ca Ratiunea si nobilul ei alai sa iti faca o asemenea invitatie, de obarsie de-a dreptul inalta, trebuie sa le ai, adica trebuie sa fii inzestrat cu darurile duhului. Metafora este o forma de joc si este apanajul doar celor care au rezistat abrutizarii vietii prin desfatarile mintii. Iata cum, spre exemplu, aceste gravuri in lemn ale taranilor din Maramures mustesc de aceeasi transfigurare naiva a realitatii, care nu ii ocoleste in vreun fel caracterul, ci doar il potriveste mai dulce in ochiul observatorului:




In manifestari spirituale ca cea de mai sus, care stau sub semnul aceluiasi bland, dar maret Joc, isi au originea si operele rafinate de arta ale omenirii.

"Printre feresti patrunde o lumina;
Perdelele-i pareau muiate-n soare." [2]

Din Eminescu nu pot extrage decat fantezii descalcite ca cea de mai sus.

Philippide chiar se compara pe sine ca poet cu, in mod ironic, un copil:

"M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii." [3]

[1] W. Shakespeare - "Troilus and Cressid"
[2] M. Eminescu - "Rime alegorice" 1876
[3] Al. Philippide - "M-atarn de tine, Poezie", vol. "Visuri in vuietul vremii" 1939

Iscusitul hidalgo

Cum sa vorbesc despre don Quijote astfel incat cei care ma urmaresc, dar nu au citit cartea sa ma inteleaga? Pesemne ca etica dialogului, ca si a monologului, consta in a nu face discursul sa depinda de o referinta, de o informatie externa care nu poate fi dedusa de catre ascultatori cu de la sine putere. Spre exemplu daca un participant la dialog spune:

"Tu nu poti sa participi la conversatia noastra pentru ca nu ai citit filozofia lui Kant si Schopenhauer. Pune-te cu burta pe carte si pe urma mai vorbim."

Comite un afront grav la adresa regulilor de dialog si, in fapt, el este de vina pentru ca celalalt nu poate participa. Cum niciodata un dialog nu poate sa atarne, intr-un anumit moment, de intregul cuprins al unei opere, ci doar de una sau cateva idei din ea, obstacolul dat de ignoranta unor participanti poate fi depasit prin explicarea respectivelor idei care reprezinta subiectul de discutie, la fata locului, de catre participantii care le cunosc. Refuzul acestei interventii didactice, atat din partea celor care explica cat si din partea celor carora li se explica, vine din reavointa si este o dovada de impostura de dialog.

Aceasta precizare fiind facuta, sa revenim la don Quijote si la chipul in care il putem reprezenta fara sa pierdem laturi esentiale ale cartii. Don Quijote este tipul de om care, avand in vedere niste idealuri nobile, ii confrunta si incearca sa ii indrepte pe cei care le incalca, chiar cu pretul propriei suferinte. Ironia conditiei lui don Quijote consta in faptul ca lupta pentru lume, impotriva lumii. Idealurile pentru care el militeaza au in vedere o viata mai buna si mai demna pentru, in primul rand, cei multi.

"Un om poate fi peste mai multi doar daca face cat mai multi." ii spune el la un moment dat aghiotantului sau, Sancho Panza. Acest principiu, aflat in cel mai inalt grad in vrajba cu impostura, constituie coloana vertebrala a oricarei ideologii dupa care se carmuieste sanatos o societate. Intr-o asemenea societate, orice om, oricat de mic, poate avea o conditie materiala suficienta fara sa faca compromisuri umilitoare sau sa se speteasca muncind, adica ceea ce da si ceea ce primeste de la societate se afla intr-un just echilibru.

"Du-te undeva si te roaga in timp ce eu voi da aceasta lupta inegala si primejdioasa." ii striga amaratului Panza in pragul luptei cu morile de vant, vazandu-l descurajat in fata primejdiei. Valoarea onoarei pe care astfel o propune serveste tot omului, deoarece ii ofera o constiinta impacata, indispensabila unei vieti curate.

Insa in ciuda utilitatii efortului sau, oamenii se complac in proasta lor oranduiala si il pareaza, refuza sa sufere o modelare dureroasa care conduce, pana la urma, la o viata mai placuta. De aceea razboinicul-poet lupta impotriva lumii, pentru lume.

Am mai spus-o de multe ori - oricat de ilustra ar fi o civilizatie, majoritatea celor care o populeaza sunt in esenta niste barbari. Daca ar fi altminteri, purtatori ai focului civilizator ca Don Quijote nu ar intampina decat rezistente neinsemnate in nobilele lor demersuri.

Marele mic adevar

In sfarsit am demonstrat ce mult am ravnit sa demonstrez: ca adevarul este obiectiv si absolut. Demonstratia este printre cele mai simple cu putinta: atat "adevarul este subiectiv" si "adevarul este relativ" sunt afirmatii paradoxale, deoarece caracterul lor este unul obiectiv si absolut, in timp ce chiar ele afirma ca nu exista asa ceva. Daca "adevarul este subiectiv" e o afirmatie adevarata, inseamna ca "adevarul este subiectiv" este, ca orice alta afirmatie, subiectiva. Daca e subiectiva, isi pierde valoarea de adevar, ceea ce inseamna ca adevarul este obiectiv. Analog pentru "adevarul este relativ".

Problema asta e asemanatoare (daca nu chiar identica) cu paradoxul mincinosului - "propozitia aceasta este falsa" e o propozitie care se autocontrazice.

Despre luciditate

Luciditatea este ca o depunere de lava. Focul lichid pe care Pamantul il scuipa din maruntaie, racindu-se la contactul cu atmosfera, se intareste peste stratul precedent, iar stratul care ii urmeaza sufera acelasi destin. Un om lucid are o minte in care se petrece acelasi tip de desfasurare - pe masura ce un gand se infiripa si se coace, un alt gand se pregateste sa ii ia locul pentru a-l analiza. Luciditatea este o intrecere a mintii de a analiza ceea ce analizeaza. Opusul ei, senilitatea, ar fi abandonarea fiintei in trairea produsa de un succes al ratiunii, traire care, in mod ironic, desi provine din ratiune, contravine principiului ratiunii - anume legatura cu realitatea. Trairea acapareaza contactul fiintei cu realitatea si face din fiinta prizonierul propriului ei vis. Rolul luciditatii este de a preveni ca muncile ratiunii sa se transforme in sentimente, deci de a preveni un somn periculos, de a mentine mintea intr-o stare de suspiciune si vigilenta pentru ca nimic sa nu ii perturbe matrimoniul cu realitatea.

O incercare ortodoxa de (a)moralitate

Binele si raul sunt proprietatile unei actiuni de a ajuta respectiv dauna realizarii scopului ultim si suprem din Univers. Deci pentru ca moralitatea absoluta sa existe, trebuie sa existe un scop universal, spre care tot ce exista sa tinda sa-l indeplineasca. De aici se deduc doua afirmatii, care se contrazic reciproc:

Scopul universal are nevoie sa fie stabilit. Stabilirea lui reprezinta savarsirea unei actiuni. Orice actiune are loc la un moment dat in Timp. Moralitatea, pentru ca sa fie absoluta, trebuie sa fie valabila in orice moment din Timp. Inseamna ca actiunea de stabilire a scopului universal are o valoare morala. (1)

Desi stabilirea scopului universal are ca finalitate scopul universal, ea nu are ca scop scopul universal, deoarece ea a fost facuta inainte ca scopul universal sa existe, din moment ce ea insasi ii da nastere. Deci stabilirea acestui scop este o actiune amorala, deoarece nu are nici un scop. (2)

Paradoxul este evident - afirmatiile (1) si (2) se contrazic. De aceea scopul universal nu poate fi stabilit, deci nu exista. Daca nu exista un scop universal, nu exista Bine si Rau.

Sa staruim totusi un pic asupra demonstratiei - sa presupunem prin reducere la absurd ca stabilirea scopului ultim si suprem din Univers este o actiune de sorginte supranaturala:

Scopul este in mod exclusiv apanajul unei entitati rationale. Entitatea rationala si supranaturala este divinitatea. Deci stabilirea scopului universal poate fi infaptuita doar de catre divinitate. Insa sa vedem: stabilirea unui scop reprezinta o actiune, deci cand divinitatea stabileste Marele Scop, ea savarseste o actiune. O actiune are patru conditii suficiente: un obiect care actioneaza, un obiect asupra caruia se actioneaza, un moment al actiunii si un tip de actiune. Obiectul care actioneaza in cazul actiunii noastre de stabilire a standardului de moralitate este divinitatea. Cel care sufera actiunea este Universul.

Si se pare ca am ajuns iar la un paradox, intrucat Natura si Supranatura nu interactioneaza niciodata. E suficient un singur moment din Timp in care fenomenele celor doua lumi sa se intreteasa, pentru ca ele sa se confunde si sa devina una si aceeasi lume. De aceea divinitatea nu poate actiona asupra Universului in vreun fel in care sa nu-si piarda conditia supranaturala.

Divinitatea se sustrage Timpului si Spatiului lumii naturale. In momentul in care savarseste o actiune asupra lumii naturale, este contaminata cu temporalitate si spatialitate si isi pierde astfel caracterul divin. Iata deci al doilea paradox pe care il comporta reducerea la absurd pe care am facut-o.

Deci divinitatea nu poate stabili un scop in Univers. Atunci nu exista un scop care sa sanctioneze faptele care ii sunt potrivnice sau sa le aprobe pe cele prielnice. Inseamna ca nu exista Bine si Rau.

Ceea ce demonstrez in acest articol, incercand sa folosesc o desfasurare logica limpede si completa, este ca nu exista Bine si Rau. In trecut am mai scris 2 articole legate de moralitate. In primul dintre ele, care a fost un experiment, am indicat criteriul de moralitate absoluta. Insa a fost un experiment, un argument construit necorespunzator canonului logic. In al doilea articol am indicat faptul ca nu exista moralitate absoluta, insa, iarasi, demonstratia nu a fost temeinica.