Ironia este poate cea mai mare stangacie pedagogica. Una dintre misiunile pedagogului este aceea de a-si transmite cunostintele elevilor sai si sa le si integreze in felurile lor de gandire. Iar daca aceasta sarcina a elevului, de a recepta si a intelege cunostintele pedagogului, este deja foarte solicitanta pentru intelectul si capacitatea sa de concentrare, folosirea ironiei ar reprezenta un act de-a dreptul criminal, caci pune in carca elevului sarcina suplimentara de a cunoaste psihicul uman intr-o atat de buna masura incat sa poata discerne daca tonul profesorului este sau nu ironic. I-ar suprasolicita deci capacitatea de intelegere si ar reduce eficienta activitatii sale dascalesti intr-atat incat s-o faca inutila.
Insa aceasta viciere a actului pedagogic ar fi scuzata daca ironia ar servi unui scop destul de folositor incat sa fie remiedator. Dar in ce scop serveste ironia? Aceluia de a-l face pe cel care o foloseste sa se simta bine prin atacarea unui ins sau a unei idei pe care le considera bicisnice? Irationala atacarea si eretizarea lor. Caci trebuie mentionat ca ironia este o manifestare irationala a preferintelor. O manifestare rationala ar consta intr-o metoda retorica directa si clasica, insotita de o sanatoasa argumentare logica a motivelor pentru care ironizantul nu prefera ceea ce ironizeaza. Ironia are mai intotdeauna efectul de a agrava cercurile de simpatie, mereu cand este folosita in mijlocul unui grup reuseste sa separe acel grup in parti dusmane in jurul tintei ei. Si din cauza caracterului ei irational nu face din dusmania pe care o casca o oportunitate de a construi ceva, pe care discrepantele sociale o fac in general ("Truth is born of debate"), ci conjura o atmosfera tensionata si sterila, in care nimic folositor nu se poate dezvolta.
Ironia ii este interzisa oricarui orator, avand in vedere faptul ca orice orator trebuie sa fie si un pedagog si ca actul pedagogic este viciat tocmai de ironie. Este in interesul acelora care li se adreseaza multora ca mesajul pe care il transmit sa fie cat mai vadit, altfel oratoria publica este doar un mijloc de a incleia mintile maselor. Imaginati-va un rege folosind ironia! Ar fi un gest dezgustator, daca nu chiar absurd, mai ales ca vine din partea unui varf (un varf atat lumesc cat si ideal), un om care transmite constant mesaje politice, chiar prin cel mai mic lucru pe care il face, carora ironia le-ar perverti aparenta si carora le-ar conferi un efect educational invers celui scontat. Toata aura sa de noblete ar fi spulberata daca, sa zicem, s-ar scarpina in fund ironic, in fata unui grup mare de cetateni obisnuiti veniti sa-l vada, ca o critica la adresa primului ministru, care mai demult s-a facut de ras comitand acest gest. Si aceasta nu se datoreaza faptului propriu-zis de a te scarpina in fund, care este ignobil, ci prin faptul ca foarte multi oameni nu ar sesiza, pe buna dreptate, ironia, luand drept civilizata apucatura sa, si integrandu-si-o in comportament. Si se mai datoreaza deasemenea faptului ca reprezinta manifestarea unei preferinte, pe care un rege nu are dreptul sa o arate, din moment ce in fata poporului pe care il conduce trebuie sa fie un om cat mai impersonal si mai obiectiv, in virtutea obtinerii prin fiecare act politic al sau a unui interes cat mai comun.
Iar ultimele cuvinte vor reveni efectului malign pe care ironia il mai are asupra exercitarii unei alte functii sociale deosebit de importante si deseori tratate cu neglijenta - moderarea, conducerea unui dialog - care desi ii ofera celui care o practica o audienta mult mai mica ca unui lider, nu il scuteste nicidecum de sarcina de a fi un pedagog si de a fi un individ dezindividualizat (sau impersonal), pe care ironia le ingreuneaza, daca nu chiar le compromite total. "Ironia nu poate niciodata sa mijloceasca un conflict" - citat splendid din "Muntele vrajit" de Thomas Mann, prin care subliniaza impotenta diplomatica a ironiei, care l-ar trimite pe moderator in incompetenta crasa.
luni, 21 septembrie 2009
luni, 14 septembrie 2009
"Sunt regele din Babilon"
O piesa de arta nu are valoare daca faptul pe care il exprima nu este aievea.
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"
Acest vers de Mihai Eminescu cuprinde prin simplitatea articularii sale, care atribuita nici unui din om din popor nu ar parea erudita si nici unui om dintr-o academie inculta, care atinge deci generalitate fara vulgaritate si elevatie fara savanterie, o expresie perfecta a trufiei si a consecintei ei, pedepsirea, ca inraurire tragica asupra orgoliului celor care viseaza sa unifice toate natiile lumii sub stindardul lor. Aduce laolalta in cuprinderea compasului sau pe Macedon si Petru cel Mare, Hannibal si Napoleon (cel caruia ii si este inchinata oda din care face parte versul) si, in fine, pe arhetipul omului care a indraznit sa viseze la un tron suprapamantean. Cuprinde trasatura esentiala a istoriei omenirii ca in destinul oricarui imperiu ce a cunoscut o spectaculoasa crestere sa se afle si o ireversibila si teribila decadenta. Si este vadit ca toate nuantele acestea nu ar avea putere daca nu ar fi fost deduse in prealabil printr-un studiu meticulos al lumii cu lupa stiintei si nici daca caracterul lor elevat si plural nu ar fi sporit ca frumusete de catre exprimarea care apare naturala in gura oricarui om si prin care realizeaza deci acea disproportie accentuata dintre fond si forma, in favoarea fondului - explicatia miracolului artistic.
"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"
Acest vers de Mihai Eminescu cuprinde prin simplitatea articularii sale, care atribuita nici unui din om din popor nu ar parea erudita si nici unui om dintr-o academie inculta, care atinge deci generalitate fara vulgaritate si elevatie fara savanterie, o expresie perfecta a trufiei si a consecintei ei, pedepsirea, ca inraurire tragica asupra orgoliului celor care viseaza sa unifice toate natiile lumii sub stindardul lor. Aduce laolalta in cuprinderea compasului sau pe Macedon si Petru cel Mare, Hannibal si Napoleon (cel caruia ii si este inchinata oda din care face parte versul) si, in fine, pe arhetipul omului care a indraznit sa viseze la un tron suprapamantean. Cuprinde trasatura esentiala a istoriei omenirii ca in destinul oricarui imperiu ce a cunoscut o spectaculoasa crestere sa se afle si o ireversibila si teribila decadenta. Si este vadit ca toate nuantele acestea nu ar avea putere daca nu ar fi fost deduse in prealabil printr-un studiu meticulos al lumii cu lupa stiintei si nici daca caracterul lor elevat si plural nu ar fi sporit ca frumusete de catre exprimarea care apare naturala in gura oricarui om si prin care realizeaza deci acea disproportie accentuata dintre fond si forma, in favoarea fondului - explicatia miracolului artistic.
sâmbătă, 12 septembrie 2009
miercuri, 26 august 2009
Despre arta
Da, arta este subiectiva. Arta este subiectiva pentru ca reprezinta o constrangere a realitatii pe fagasul mintii artistului. Artistul aduce lumea in tainitele sale launtrice de unde o scoate sub o noua forma, care poarta amprenta personalitatii sale si care este un produs al facultatilor ce tin de creativitatea spiritului uman - de imaginatie in speta. Insa arta are si laturi obiective, chiar mai multe decat cele subiective. In primul rand ca realitatea, inainte de a fi remodelata in furnalul intim al artistului, trebuie sa fie inteleasa foarte bine de el, intr-un mod precis si stiintific. Pentru ca artistul sa prelucreze subiectiv realitatea, el trebuie sa o cunoasca obiectiv.
Arta incorporeaza si stiinta, si relatia aceasta nu este reciproca, deoarece daca arta inseamna a surprinde esente intr-o haina primitiva, stiinta inseamna doar a suprinde esente. Aceasta este diferenta dintre arta si stiinta: in timp ce stiinta are sarcina de a exprima natura Universului, nepunandu-i-se in carca nici o restrictie de limbaj, arta urmareste sa exprime acelasi lucru, folosindu-se insa de cuvinte cat mai putine si mai axiomatice. Prin cuvant axiomatic inteleg un cuvant a carui definitie nu poate fi realizata fara folosirea unor cuvinte mai putin axiomatice decat el. Stiinta isi permite o grandioasa risipa de generalitate prin limbaj, dar nu are un tel neaparat din asta, cum are arta din a gospodari vorbele; putem deci spune ca arta este un caz particular de stiinta.
Toate operele de arta, desi unice si deci diferite prin cei care le-au creat, sunt unite intre ele prin faptul ca reprezinta fete ale unui singur univers (sau al unei singure laturi a Universului daca ne referim la operele de arta care au aceeasi tema) unic si neprocesat de spirit. Toate operele de arta au acest fond comun, de care ne putem folosi pentru a separa operele de arta autentice de cele false. In momentul, adica, in care nu constatam o rigoare stiintifica cu care a fost selectata materia prima din care s-a facut opera de arta, putem foarte simplu sa o categorisim drept falsa.
Desigur insa ca nu ajunge sa intelegi felul in care functioneaza Universul si sa ii dai noi nume pentru a creea arta, deoarece al doilea fond pe care toate operele de arta il au in comun consta chiar in aceste noi forme (sau nume) cu care mintea invesmanta realitatea. In arta si limbajul este un fond. Este un fond deoarece mijloceste transportul operei de la artist la receptor si trebuie prin urmare sa aiba o cat mai mare eficienta in a nu pierde din opera pe drum. Forma operei trebuie sa asigure o cat mai obiectiva si neinterpretata comunicare, mai ales intre oameni care au in comun limbaje cat mai straine. O opera de arta este mai puternica daca reuseste sa-si transmita mesajul prinr-un limbaj care poate fi inteles de cei ale caror coduri de comunicare sunt foarte distincte. Se ajunge desigur la o limita a comunicarii, prin aceea ca exista hauri culturale, daca nu intre culturile umane cat intre culturile galaxiei sau ale Universului, care nu pot fi strapunse de nici un limbaj. Si atunci vedem ca nu putem indesa nu un continut elevat in niste cuvinte sarace, dar nici cel mai elementar continut, pentru ca sa-l putem face inteles colegilor nostri cosmici. Orice opera de arta este, in virtutea acestui fapt, o jumatate de masura, avand in vedere ca nu are universalitate, ci doar terestrialitate; ea nu se poate adresa tuturor semintiilor Universului, ci doar celor ale unei zone restranse a lui, Pamantul, daca nu chiar numai unui grup restrans al semintiilor Pamantului, pierzandu-si astfel si teluricitatea si fiind caracterizata de nationalitate.
Limbajul isi atinge potentialul de generalitate in imagine, iar potentialul de elevatie in cuvant. Altfel spus cuvantul poate sa transmita cel mai mult, in timp ce imaginea poate sa transmita la cei mai multi. Toate celelalte limbaje, si ma refer aici la cele 4 naturale (5 in total), corespunzatoare celorlalte simturi decat vazul, si la cele artificiale, care sunt nenumarate, nu pot sa transmita un lucru mai elevat (cum este cazul celor senzoriale) sau nu pot sa transmita un mesaj altora decat celor care l-au teoretizat, nefiind deci general-uman, cum este cazul celor artificiale. Cuvantul este singurul limbaj artificial care are o oarecare generalitate, deoarece fiind un instrument indispensabil convietuirii in societate, ii este inculcat omului de la o varsta atat de frageda incat pare ca s-a nascut cu el si ca ii este deci instrinsec si ca este natural. Cuvantul pierde insa din generalitate foarte rapid - cum ne raportam la o arie mai larga decat una in care exista aceeasi limba materna, mijloacele de vorbire se particularizeaza. Diferentele nationale ucid generalitatea cuvantului.
Cuvantul are insa suficienta generalitate in ciuda caracterului sau particular-national, datorita faptului ca aceste caracter nu se rasfrange automat asupra ideii vehiculate de cuvant. Imaginea, careia i-a fost data cu mai multa generozitate generalitate, are destula capacitate de a articula ganduri demne de o opera de arta. Limbajul este un fond in arta prin aceea ca poate fi disecat din punct de vedere stiintific astfel incat sa poata fi analizat fluxul informational pe care il mijloceste si de asemenea prin aceea ca simplificandu-l, se amplifica decalajul dintre continut si limbaj, in favoarea continutului, decalaj despre care am mai vorbit si asupra caruia vom starui ca este esenta artei.
Iata deci, trei laturi ale artei, eminamente obiective: cunoasterea obiectiva in prealabil a realitatii, analizarea si dozarea atenta a cuvintelor astfel incat cat mai multi sa le inteleaga fara consultarea unor explicatii externe operei (de ex. dictionar) si fortarea unor informatii cat mai nuantate si mai nobile in termeni cat mai simpli si mai de sine-statatori.
Arta incorporeaza si stiinta, si relatia aceasta nu este reciproca, deoarece daca arta inseamna a surprinde esente intr-o haina primitiva, stiinta inseamna doar a suprinde esente. Aceasta este diferenta dintre arta si stiinta: in timp ce stiinta are sarcina de a exprima natura Universului, nepunandu-i-se in carca nici o restrictie de limbaj, arta urmareste sa exprime acelasi lucru, folosindu-se insa de cuvinte cat mai putine si mai axiomatice. Prin cuvant axiomatic inteleg un cuvant a carui definitie nu poate fi realizata fara folosirea unor cuvinte mai putin axiomatice decat el. Stiinta isi permite o grandioasa risipa de generalitate prin limbaj, dar nu are un tel neaparat din asta, cum are arta din a gospodari vorbele; putem deci spune ca arta este un caz particular de stiinta.
Toate operele de arta, desi unice si deci diferite prin cei care le-au creat, sunt unite intre ele prin faptul ca reprezinta fete ale unui singur univers (sau al unei singure laturi a Universului daca ne referim la operele de arta care au aceeasi tema) unic si neprocesat de spirit. Toate operele de arta au acest fond comun, de care ne putem folosi pentru a separa operele de arta autentice de cele false. In momentul, adica, in care nu constatam o rigoare stiintifica cu care a fost selectata materia prima din care s-a facut opera de arta, putem foarte simplu sa o categorisim drept falsa.
Desigur insa ca nu ajunge sa intelegi felul in care functioneaza Universul si sa ii dai noi nume pentru a creea arta, deoarece al doilea fond pe care toate operele de arta il au in comun consta chiar in aceste noi forme (sau nume) cu care mintea invesmanta realitatea. In arta si limbajul este un fond. Este un fond deoarece mijloceste transportul operei de la artist la receptor si trebuie prin urmare sa aiba o cat mai mare eficienta in a nu pierde din opera pe drum. Forma operei trebuie sa asigure o cat mai obiectiva si neinterpretata comunicare, mai ales intre oameni care au in comun limbaje cat mai straine. O opera de arta este mai puternica daca reuseste sa-si transmita mesajul prinr-un limbaj care poate fi inteles de cei ale caror coduri de comunicare sunt foarte distincte. Se ajunge desigur la o limita a comunicarii, prin aceea ca exista hauri culturale, daca nu intre culturile umane cat intre culturile galaxiei sau ale Universului, care nu pot fi strapunse de nici un limbaj. Si atunci vedem ca nu putem indesa nu un continut elevat in niste cuvinte sarace, dar nici cel mai elementar continut, pentru ca sa-l putem face inteles colegilor nostri cosmici. Orice opera de arta este, in virtutea acestui fapt, o jumatate de masura, avand in vedere ca nu are universalitate, ci doar terestrialitate; ea nu se poate adresa tuturor semintiilor Universului, ci doar celor ale unei zone restranse a lui, Pamantul, daca nu chiar numai unui grup restrans al semintiilor Pamantului, pierzandu-si astfel si teluricitatea si fiind caracterizata de nationalitate.
Limbajul isi atinge potentialul de generalitate in imagine, iar potentialul de elevatie in cuvant. Altfel spus cuvantul poate sa transmita cel mai mult, in timp ce imaginea poate sa transmita la cei mai multi. Toate celelalte limbaje, si ma refer aici la cele 4 naturale (5 in total), corespunzatoare celorlalte simturi decat vazul, si la cele artificiale, care sunt nenumarate, nu pot sa transmita un lucru mai elevat (cum este cazul celor senzoriale) sau nu pot sa transmita un mesaj altora decat celor care l-au teoretizat, nefiind deci general-uman, cum este cazul celor artificiale. Cuvantul este singurul limbaj artificial care are o oarecare generalitate, deoarece fiind un instrument indispensabil convietuirii in societate, ii este inculcat omului de la o varsta atat de frageda incat pare ca s-a nascut cu el si ca ii este deci instrinsec si ca este natural. Cuvantul pierde insa din generalitate foarte rapid - cum ne raportam la o arie mai larga decat una in care exista aceeasi limba materna, mijloacele de vorbire se particularizeaza. Diferentele nationale ucid generalitatea cuvantului.
Cuvantul are insa suficienta generalitate in ciuda caracterului sau particular-national, datorita faptului ca aceste caracter nu se rasfrange automat asupra ideii vehiculate de cuvant. Imaginea, careia i-a fost data cu mai multa generozitate generalitate, are destula capacitate de a articula ganduri demne de o opera de arta. Limbajul este un fond in arta prin aceea ca poate fi disecat din punct de vedere stiintific astfel incat sa poata fi analizat fluxul informational pe care il mijloceste si de asemenea prin aceea ca simplificandu-l, se amplifica decalajul dintre continut si limbaj, in favoarea continutului, decalaj despre care am mai vorbit si asupra caruia vom starui ca este esenta artei.
Iata deci, trei laturi ale artei, eminamente obiective: cunoasterea obiectiva in prealabil a realitatii, analizarea si dozarea atenta a cuvintelor astfel incat cat mai multi sa le inteleaga fara consultarea unor explicatii externe operei (de ex. dictionar) si fortarea unor informatii cat mai nuantate si mai nobile in termeni cat mai simpli si mai de sine-statatori.
sâmbătă, 15 august 2009
Muzica si cuvantul
Relatia dintre muzica si cuvant functioneaza sub imperiul unei bizare discordii - nici unul nu poate sa descrie pe celalalt. Muzica nu poate sa transmita o idee sau, sa zicem, sa descrie o idee transmisa prin niste cuvinte, iar cuvantul nu poate sa determine unic o opera muzicala, nu poate sa o descrie astfel incat descrierea sa o arate pe ea si numai pe ea. Putem, desigur, sa descriem o piesa muzicala ca fiind "inaltatoare" sau "stridenta", dar aceste cuvinte nu determina suficient identitatea piesei. Muzica in schimb, nu numai ca nu poate sa descrie precis o idee, dar nu poate sa descrie nici macar aria in care este inclusa ea. Muzica este suprastilizarea unei idei. Este trunchierea si slefuirea ei intr-atata incat esenta ei se modifica. "Cuvantul, vehicul purtator al spiritului, brazdar scanteietor al progresului" este o portiune din magnificul discurs al domnului Settembrini, personaj in "Muntele vrajit" de Thomas Mann. Muzica nu se poate vedea indeplinitoare a acestei functii, de vehicul purtator al spiritului si nici de brazdar scantaietor al progresului, caci functia ei este sa umple timpul cu sens, sa inlantuie in clipa. Tot ce urmareste o expansiune in timp, o constructie intelectuala, care este esenta progresului, ii este strain.
vineri, 31 iulie 2009
Ganduri asupra teofaniei
Teofania este un caz particular al epifaniei. Numim epifanie orice moment de inalta limpezime a gandirii prin care ne perfectam intelegerea felului in care functioneaza realitatea. Prin epifanie simtim o potolire temporara a setei de cunoastere, urmata de o intetire a acestei pofte, caci revelarea ce ne-a fost facuta e menita sa ne puna mintea pe noi drumuri in cercetarea adevarului. Teofania este dupa cum spuneam un caz particular al epifaniei, prin aceea ca se refera doar la momente in care individului i se arata cu o mare putere de clarificare aspecte de natura divina ale realitatii. Teofania este, spus foarte pe scurt, o aratare a lui Dumnezeu.
Acest eseu are un caracter ipotetic: el nu da de inteles ca Dumnezeu exista, ci comenteaza o anumita situatie, care are ca premiza existenta Lui. Gandurile noastre se vor indrepta catre inrauririle pe care o teofanie le are asupra personalitatii celui caruia divinitatea ii este revelata. Ceea ce trebuie sa urmarim sunt neaparat cazurile in care teofania este autentica si in care si exista impresia unei teofanii autentice, validata corespunzator de logica celui aflat in cauza. Atunci cand un om are senzatia de teofanie, in sufletul lui are loc o schimbare a canalelor de comunicare. Prin darul imaginii sale, prin deci insasi prezenta sa fizica, pe care divinitatea i-l face, omul primeste confirmarea, dovada inechivoca pentru a trece intr-o sfera superioara, amortind relatiile cu sfera precedenta. Teofanie vine ca o momeala, o exploatare a jinduielii omului catre altceva. Prin teofanie, omul leaga un juramant de tacere cu divinitatea, caci orice indiscretie, orice divulgare a tainei revelatiei este blocata de frica ca o viitoare revelatie sa nu mai vina. Revelatia divina are valenta de "micul nostru secret". Vedem in taina revelatiei o sursa de puritate pentru sufletul omului pe care comunicarea ei lumii ar narui-o. De aceasta puritate atarna insasi fiinta celui care a primit darul revelatiei, de unde si pactul de tacere.
Sunt cel putin suspecti cei care marturisesc in fata altcuiva acest cadou, mai ales cei care o fac in fata a multor oameni si regulat - ma refer desigur la oratorii religiosi. Este usor de crezut ca un om care marturiseste cu lejeritate un fapt de o atat de mare incarcatura sufleteasca cum este aratarea lui Dumnezeu, minte.
"Mine eyes have seen the glory of the coming of the lord!"
Acest celebru racnet ii apartine energumenului Martin Luther King jr., in finalul discursului din noaptea dinaintea asasinarii sale. King jr., in ciuda oratoriei sale bombastice a fost unul din cei mai mari demagogi ai istoriei. Demagog nu atat prin faptul ca este orator, deoarece orice orator este macar un pic demagog, dar prin aceea ca este un orator religios; temele religioase incuie simtitor orice discurs intre cateva subiecte care datorita caracterului lor suprapamantean depasesc orice posibilitate reala de implinire. Temele religioase constrang pe orator la vulgarizarea experientei sale divine, vulgarizare care ar trebui sa ii produca un erodaj sufletesc extrem, daca nu chiar un asasinat al sinelui, daca imi este ingaduit acest calambur, pe care insa nu il vedem pe chipul fanfaronilor cu Dumnezeu in gura.
Alegerea individului de catre Dumnezeu pentru obtinerea binelui colectiv este singura situatie care reclama marturisirea relatiei divine. Cum nominalizarea mesianica s-a facut mereu intru salvarea unor oameni de aceeasi rasa sau nationalitate si nu intru salvarea lumii intregi, veridicitatea alesului este dubitabila pentru ca un Dumnezeu care prefera doar o parte din omenire nu concorda cu principiul egalitatii universale. Uitati-va cu un ochi meticulos in istorie si nu veti auzi un singur om declarand ca a fost ales de Dumnezeu pentru salvarea lumii intregi. Toti au primit binecuvantarea divina pentru a conduce spre izbanda un anumit popor sau o anumita rasa. Toti mesia sunt varful de lance al nazuintelor egocentrice ale unui grup de oameni. Ei sunt prea inchistati intr-o arie si prea putin preocupati de o realizare universala ca sa credem ca li s-a fost aratat acel Dumnezeu care nu vede nici granite si nici culoare a pielii. De i s-a fost aratat cuiva vreodata Dumnezeu, a facut-o numai pentru implinirea unui bine individual, anume linistea sufleteasca a celui ales. Iar nevoia de a nu fi singur, care este principiul acestei linisti, porneste tocmai dintr-o cautare fara succes a unui leac de solitudine in oameni si gasirea lui in Dumnezeu, care are ca rezultat ruptura totala de vechiul areal de cautare, de unde si pactul de tacere.
Acest eseu are un caracter ipotetic: el nu da de inteles ca Dumnezeu exista, ci comenteaza o anumita situatie, care are ca premiza existenta Lui. Gandurile noastre se vor indrepta catre inrauririle pe care o teofanie le are asupra personalitatii celui caruia divinitatea ii este revelata. Ceea ce trebuie sa urmarim sunt neaparat cazurile in care teofania este autentica si in care si exista impresia unei teofanii autentice, validata corespunzator de logica celui aflat in cauza. Atunci cand un om are senzatia de teofanie, in sufletul lui are loc o schimbare a canalelor de comunicare. Prin darul imaginii sale, prin deci insasi prezenta sa fizica, pe care divinitatea i-l face, omul primeste confirmarea, dovada inechivoca pentru a trece intr-o sfera superioara, amortind relatiile cu sfera precedenta. Teofanie vine ca o momeala, o exploatare a jinduielii omului catre altceva. Prin teofanie, omul leaga un juramant de tacere cu divinitatea, caci orice indiscretie, orice divulgare a tainei revelatiei este blocata de frica ca o viitoare revelatie sa nu mai vina. Revelatia divina are valenta de "micul nostru secret". Vedem in taina revelatiei o sursa de puritate pentru sufletul omului pe care comunicarea ei lumii ar narui-o. De aceasta puritate atarna insasi fiinta celui care a primit darul revelatiei, de unde si pactul de tacere.
Sunt cel putin suspecti cei care marturisesc in fata altcuiva acest cadou, mai ales cei care o fac in fata a multor oameni si regulat - ma refer desigur la oratorii religiosi. Este usor de crezut ca un om care marturiseste cu lejeritate un fapt de o atat de mare incarcatura sufleteasca cum este aratarea lui Dumnezeu, minte.
"Mine eyes have seen the glory of the coming of the lord!"
Acest celebru racnet ii apartine energumenului Martin Luther King jr., in finalul discursului din noaptea dinaintea asasinarii sale. King jr., in ciuda oratoriei sale bombastice a fost unul din cei mai mari demagogi ai istoriei. Demagog nu atat prin faptul ca este orator, deoarece orice orator este macar un pic demagog, dar prin aceea ca este un orator religios; temele religioase incuie simtitor orice discurs intre cateva subiecte care datorita caracterului lor suprapamantean depasesc orice posibilitate reala de implinire. Temele religioase constrang pe orator la vulgarizarea experientei sale divine, vulgarizare care ar trebui sa ii produca un erodaj sufletesc extrem, daca nu chiar un asasinat al sinelui, daca imi este ingaduit acest calambur, pe care insa nu il vedem pe chipul fanfaronilor cu Dumnezeu in gura.
Alegerea individului de catre Dumnezeu pentru obtinerea binelui colectiv este singura situatie care reclama marturisirea relatiei divine. Cum nominalizarea mesianica s-a facut mereu intru salvarea unor oameni de aceeasi rasa sau nationalitate si nu intru salvarea lumii intregi, veridicitatea alesului este dubitabila pentru ca un Dumnezeu care prefera doar o parte din omenire nu concorda cu principiul egalitatii universale. Uitati-va cu un ochi meticulos in istorie si nu veti auzi un singur om declarand ca a fost ales de Dumnezeu pentru salvarea lumii intregi. Toti au primit binecuvantarea divina pentru a conduce spre izbanda un anumit popor sau o anumita rasa. Toti mesia sunt varful de lance al nazuintelor egocentrice ale unui grup de oameni. Ei sunt prea inchistati intr-o arie si prea putin preocupati de o realizare universala ca sa credem ca li s-a fost aratat acel Dumnezeu care nu vede nici granite si nici culoare a pielii. De i s-a fost aratat cuiva vreodata Dumnezeu, a facut-o numai pentru implinirea unui bine individual, anume linistea sufleteasca a celui ales. Iar nevoia de a nu fi singur, care este principiul acestei linisti, porneste tocmai dintr-o cautare fara succes a unui leac de solitudine in oameni si gasirea lui in Dumnezeu, care are ca rezultat ruptura totala de vechiul areal de cautare, de unde si pactul de tacere.
marți, 21 iulie 2009
Demonismul arhitecturii moderne
Orasul este un spatiu avid de ordine si repaos. Arhitectura moderna e haotica. O arhitectura care nu vine sa stabilizeze, sa inghete ritmul nebun al unui oras este daunatoare. Formele neregulate ale modernismului, lipsa lui de simetrie amplifica si mai mult imbalansul imputit al vietii de oras. O cladire in stil clasic pusa in viata agitata a orasului este ca o atingere rationala pentru spiritul unui om prea involburat de sentimente. Cand mergi pe strada cauti imagini care sa iti reumple mintea de ordine, ca o reactie la saturatia de dezordine creata de furtuna de trecatori, masini si reclame fosforescente. O asemenea sursa de ordine este glaciala si magnifica cladire clasica. Generozitatea detaliilor ei, faptul ca pentru orice element gasesti un element identic, sensul organic pe care il acorda figurile ca gorgonele sau amorasii ofera ochiului o plimbare mereu proaspata dirijata de simboluri consacrate. Arhitectura trebuie sa fie o fantana de ordine in mijlocul tumultului urban.
vineri, 17 iulie 2009
Critica intuitiei pure
Schopenhauer afirma ca dintre toate facultatile spiritului, intuitia este cea mai de pret si singura care ne poate ajuta sa suprindem realitatea obiectiv. Ba mai mult, odata ce am intuit o lege sau natura unui obiect, nu mai este necesar sa sprijinim afirmatia cu demonstratii rationale si logice. Condamna geometria lui Euclid ca fiind o absurditate stralucitoare pentru abundenta nejustificata de rationamente menite sa intareasca fapte vadit adevarate. O compara cu un om cu picioare sanatoase care prefera sa se ajute de carje pentru a merge.
Problema teoriei lui Schopenhauer este ca incredintand dezvaluirea adevarului unui aparat sentimental, mijlocirea ei nu va mai fi facuta dupa un factor absolut. Caci intre cele facute de oameni, intre cele simtite sau gandite de ei, nu se poate indica ce este potrivit si ce nu, cum din contra, se poate indica in legatura cu sententele pe care le emit. Afirmatiile oamenilor pot fi incadrate in categoriile de adevarat sau fals deoarece scopul lor este de a ilustra realitatea, in timp ce cum faptele atat interne cat si externe ale oamenilor nu au un scop dupa care sa se ghideze unanim, nu le poate fi stabilita eficienta in realizarea scopului si deci nici valoarea. Pentru ca valoarea unui lucru sa fie apreciabila, el trebuie sa aiba un scop. Daca orice produce intuitia noastra nu are nevoie de demonstratii, daca deci nu este fortata sa treaca printr-o vama universala, orice intuim nu poate fi negat. Iar tocmai de aceasta este alaturarea intuitiei sentimentelor gresita, deoarece implica ca toate afirmatiile produse de oameni au aceeasi valoare de adevar. Daca ar fi adevarat, ce rost mai au atunci dialogurile in afara de o meschina terapie personala? Ce rost mai are sa-ti prezinti opiniile daca stii ca ceilalti au sa le accepte daca le plac sau au sa le respinga daca nu, fara sa analizeze daca corespund realitatii? Ce rost are aceasta excitare afectiva reciproca daca ea nu tinteste nici o constructie, nici o arcuire grandioasa peste universurile egocentrice care formeaza grupurile umane?
"Iti respect opinia, dar nu sunt de acord cu ea."
Asta e cea mai gratioasa si in acelasi timp absurda metoda de a spune ca te caci in opinia cuiva. Daca ii respecti cuiva opinia esti automat de acord cu ea si iti modifici viziunea asupra lumii in conformitate cu ea. Orice afirmatie, cu caracter ori general, ori particular, este adevarata sau falsa. Nu ambele si nici niciuna dintre ele. ADEVARATA SAU FALSA. Nu exista adevar relativ. E un paradox. Adevarul este tocmai ce nu e relativ. El nu are nici timp, nici loc.
Intuitia nu este ceea ce zice Schopenhauer ca este. Ea nici macar nu este o facultate propriu-zisa, ci parte umbrita a rationamentului logic, o manifestare inconstienta a lui. Ea este o cautare a adevarului simultana cu cea constienta si are la baza acelasi mecanism. In momentul in care intuim ceva, noi vedem doar "the tip of the iceberg", cum se zice in lumea anglofona. Demonstratiile logice sunt pentru intuitie asa cum este pentru ganduri a le exprima - o articulare. Supunandu-se aceluiasi principiu ca si ratiunii si fiind ea insasi o forma de ratiune, avand deci un scop, acela de a reprezenta obiectiv realitatea, intuitia si adevarul pe care il produce pot fi confirmate sau infirmate si nu se scufunda in mocirla subiectiva a sentimentelor.
Problema teoriei lui Schopenhauer este ca incredintand dezvaluirea adevarului unui aparat sentimental, mijlocirea ei nu va mai fi facuta dupa un factor absolut. Caci intre cele facute de oameni, intre cele simtite sau gandite de ei, nu se poate indica ce este potrivit si ce nu, cum din contra, se poate indica in legatura cu sententele pe care le emit. Afirmatiile oamenilor pot fi incadrate in categoriile de adevarat sau fals deoarece scopul lor este de a ilustra realitatea, in timp ce cum faptele atat interne cat si externe ale oamenilor nu au un scop dupa care sa se ghideze unanim, nu le poate fi stabilita eficienta in realizarea scopului si deci nici valoarea. Pentru ca valoarea unui lucru sa fie apreciabila, el trebuie sa aiba un scop. Daca orice produce intuitia noastra nu are nevoie de demonstratii, daca deci nu este fortata sa treaca printr-o vama universala, orice intuim nu poate fi negat. Iar tocmai de aceasta este alaturarea intuitiei sentimentelor gresita, deoarece implica ca toate afirmatiile produse de oameni au aceeasi valoare de adevar. Daca ar fi adevarat, ce rost mai au atunci dialogurile in afara de o meschina terapie personala? Ce rost mai are sa-ti prezinti opiniile daca stii ca ceilalti au sa le accepte daca le plac sau au sa le respinga daca nu, fara sa analizeze daca corespund realitatii? Ce rost are aceasta excitare afectiva reciproca daca ea nu tinteste nici o constructie, nici o arcuire grandioasa peste universurile egocentrice care formeaza grupurile umane?
"Iti respect opinia, dar nu sunt de acord cu ea."
Asta e cea mai gratioasa si in acelasi timp absurda metoda de a spune ca te caci in opinia cuiva. Daca ii respecti cuiva opinia esti automat de acord cu ea si iti modifici viziunea asupra lumii in conformitate cu ea. Orice afirmatie, cu caracter ori general, ori particular, este adevarata sau falsa. Nu ambele si nici niciuna dintre ele. ADEVARATA SAU FALSA. Nu exista adevar relativ. E un paradox. Adevarul este tocmai ce nu e relativ. El nu are nici timp, nici loc.
Intuitia nu este ceea ce zice Schopenhauer ca este. Ea nici macar nu este o facultate propriu-zisa, ci parte umbrita a rationamentului logic, o manifestare inconstienta a lui. Ea este o cautare a adevarului simultana cu cea constienta si are la baza acelasi mecanism. In momentul in care intuim ceva, noi vedem doar "the tip of the iceberg", cum se zice in lumea anglofona. Demonstratiile logice sunt pentru intuitie asa cum este pentru ganduri a le exprima - o articulare. Supunandu-se aceluiasi principiu ca si ratiunii si fiind ea insasi o forma de ratiune, avand deci un scop, acela de a reprezenta obiectiv realitatea, intuitia si adevarul pe care il produce pot fi confirmate sau infirmate si nu se scufunda in mocirla subiectiva a sentimentelor.
The life-sensation
Din "Inima intunericului" de Joseph Conrad, nuvela publicata in 1902:
" 'This simply because I had a notion it somehow would be of help to that Kurtz whom at the time I did not see - you understand. He was just a word for me. I did not see the man in the name any more than you do. Do you see him? Do you see the story? Do you see anything? It seems to me I am trying to tell you a dream - making a vain attempt, because no relation of a dream can convey the dream-sensation, the commingling of absurdity, surprise, and bewilderment in a tremor of struggling revolt, that notion of being captured by the incredible which is of the very essence of dreams...'
He was silent for a while.
'...No, it is impossible; it is impossible to convey the life-sensation of any given epoch of one's existence - that which makes its truth, its meaning - its subtle and penetrating essence. It is impossible. We live, as we dream - alone...' "
" 'This simply because I had a notion it somehow would be of help to that Kurtz whom at the time I did not see - you understand. He was just a word for me. I did not see the man in the name any more than you do. Do you see him? Do you see the story? Do you see anything? It seems to me I am trying to tell you a dream - making a vain attempt, because no relation of a dream can convey the dream-sensation, the commingling of absurdity, surprise, and bewilderment in a tremor of struggling revolt, that notion of being captured by the incredible which is of the very essence of dreams...'
He was silent for a while.
'...No, it is impossible; it is impossible to convey the life-sensation of any given epoch of one's existence - that which makes its truth, its meaning - its subtle and penetrating essence. It is impossible. We live, as we dream - alone...' "
miercuri, 8 iulie 2009
Trihotomie
In matematica exista proprietatea de trihotomie, care spune ca oricare ar fi doua puncte x si y pe axa numerelor reale, intre valorile lor numerice exista doar una din urmatoarele relatii: "x mai mic ca y", "x egal cu y" sau "x mai mare ca y". In realitatea concreta nici un obiect nu are o replica exacta. Nu exista doua obiecte perfect asemenea. Putem deci afirma ca realitatea s-ar putea sa aiba maxim proprietatea de bihotomie, deoarece pe oricare doua obiecte le-am lua, unul din ele va fi diferit de celalalt. Intrebarea este insa daca doua obiecte diferite inseamna ca unul este ori mai mare ori mai mic decat celalalt sau nu. Are orice obiect existent o axa unica, pe care fiecare punct reprezinta acel obiect inmultit cu un factor? Sau putem sa unim toate aceste axe unice intr-o axa universala, unde fiecare punct reprezinta orice obiect care nu sfideaza legile realitatii? Daca presupunem o asemenea axa universala vom constata ca este o adunatura de grupuri, in care fiecare grup este totalitatea obiectelor de aceeasi forma, dar de amplori diferite, iar problema acestei axe este organizarea grupurilor, deoarece nu putem afirma despre vreo forma din Natura ca este mai aproape de +infinit decat de -infinit sau vice-versa. Sa spui despre un obiect ca este mai mare sau mai mic decat altul e posibil doar din punct de vedere al volumului, dar nu si din cel al volumetriei. Nu putem deci sa incadram obiectele pe o axa universala. Fiecare isi are axa lui proprie, iar legea de trihotomie nu exista in realitatea concreta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
