Maximă

      Marea minciună a vremurilor noastre este că a te cunoaşte pe tine însuţi se face prin limbajul tău personal, unic şi străin de toate celelalte, pe care oricine altcineva l-ar găsi de neînţeles, când de fapt cunoaşterea de sine se poate realiza doar prin limbajul întregii umanităţi, prin a vorbi cu tine însuţi folosind rădăcina comună a tuturor graiurilor.

Din seria Citate perfecte

      "Dar când aud alte discuţii, mai ales pe ale voastre, ale celor ce vă ocupaţi numai de bogăţii şi de avere, mă cuprinde supărarea şi mi-e milă de voi, tovarăşii mei, când vă închipuiţi că faceţi cine ştie ce ispravă, când de fapt nu faceţi nimic. Se poate prea bine ca voi să mă socotiţi pe mine nenorocit şi cred că voi credeţi că aveţi dreptate; că voi însă sunteţi nefericiţi, eu nu o cred, ci o ştiu, şi încă foarte bine." 

["Symposion" - Platon, trad. Şt. Bezdechi]

Când las gândul...

      Când las gândul să mă poarte prin lumi de poveste, departe de freamătul nostru, şi mă îmbrac cu totul în lumina lor străvezie şi blândă, o spaimă lăşească mă trage îndărat. Freamătul pe care, dintr-o oarbă sete de frumos, l-am lăsat în urmă mă cheamă înapoi cu lăcomie, râzând de mine cu o faţă meşteşugită, certându-mă că sunt un nebun, care nu e-n stare a face deosebire între tărie şi văzduh, darămite între lumea aievea şi cea gândită. Acest freamăt cu sumedenie de feţe împrumutate, dar nici una a lui, aproape că m-a făcut să-i urmez judecata, căci eu, în sărăcia voinţei mele, abia pot găsi puterea să mă cred pe mine însumi. 

      Veşnic punând în cumpănă mintea lui cu a mea, mânat de dorinţa de a nu-i greşi lui, dar nici mie, de a nu-i da unuia sau altuia mai mult decât i se cuvine, alunec, din vreme-n vreme, de la gândirea nesimţitoare şi nepărtinitoare la credinţă, fiindcă ambele unelte sunt oaspeţii aceluiaşi lăcaş, sunt înrudite îndeaproape, şi e firesc ca lucrurile pe care le petreci cu una să se scurgă şi la cealaltă. Oricât m-aş lupta să pun un zid între ele, tot se ivesc crăpături, iar ştiinţa rece a minciunilor omeneşti devine un furnal al amăgirilor de sine. Însă dacă aş azvârli tot ce îmi dăruieşte freamătul fără să judec o clipă, m-aş descotorosi, fără să vreau, pe lângă darurile putrede, şi de cele adevărate.

Gânduri despre vechii greci

      Găsesc intrigant la scrierile lui Platon că grecii pe care îi zugrăveşte tratează gândurile asemănător lucrurilor concrete: au o istorie şi o geografie a gândurilor aşa cum au o istorie şi geografie a întâmplărilor şi locurilor fizice, sunt curioşi să afle ce s-a discutat la o întâlnire memorabilă păstrându-se intacte ordinea şi nuanţele ideilor, ca şi cum ar cere să afle ce s-a întâmplat la o serbare, la treburile cetăţii sau într-un război. Se arată doritori să iscodească tainiţele unei cuvântări aşa cum se arată să discearnă detaliile unei amfore, ale unei robe sau ale unei case. Dacă un spirit prozaic vrea să afle cine a discutat cu cine la nu-ştiu-ce petrecere, pe ce temă şi, mai ales, de ce şi întru ce, spiritul elen conturat în Dialoguri este zgândărit să afle strict ce s-a discutat, ideile vehiculate. 

      Şi se arată dispuşi să facă nu puţine pentru a-şi scărpina astfel de mâncărimi ale minţii, după cum dovedeşte Glaucon din Symposion, care, zărindu-l de departe pe Apollodor, îl strigă (cum se strigă văcarii elveţieni de pe un munte pe celălalt) şi îi cere să îi povestească, cu de-a amănuntul, discursurile despre iubire ţinute la un banchet al lui Agaton, care se petrecuse când cei doi erau copii (!) - prăpastie temporală care denotă statornicia pe care gândurile o au la aceşti oameni, trăsătură care de regulă e privilegiul celor materiale. 

      Iar ce desăvârşeşte uimirea cititorului lui Platon este faptul că personajele nu sunt deloc lipsite de firesc când se arată atât de atente faţă de gânduri. Din contră, pentru ele este organic să gândească şi să se hrănească cu idei, chiar până în punctul în care nu pot tolera noţiunea unui schimb de vorbe neiscodit de înţelesuri. Şi tind să le dau dreptate acestor oameni din vechime, ba chiar să mă aplec smerit înaintea căilor minţilor lor, întrucât nu pot concepe o ţinută mai nobilă pentru minte decât aceea în care a gândi este o acţiune naturală şi obişnuită ca oricare alta, fără însă să fie trivializată şi minimalizată în felul acesta, ceea ce ar însemna să-şi piardă puterea şi sensul, sau să se ajungă în extrema cealaltă, în care să fie idealizată, sacralizată şi fetişizată, ceea ce ar duce la acelaşi rezultat. Să gândeşti, să te bucuri de gândire şi să împărtăşeşti bucuria cu alţii aşa cum împărtăşeşti o pâine caldă sau o plimbare printr-un câmp cu maci - iată standardul suprem al culturii, regesc de simplu, dar şi regesc de greu de respectat; într-atât încât majoritatea zdrobitoare a protipendadei culturale nu va avea, niciodată, nicio şansă să îl cinstească, ci se va frământa în sine de invidie, pe care nici sub tortură n-o va scoate la lumină. 

      Şi nu numai că mă simt smerit în faţa acestor oameni (sau al felului în care Platon pretinde că se comportau), dar mă simt, în calitatea mea de om gânditor, infinit de mic, deoarece eu, în obtuzitatea mea, aş avea nevoie de un exerciţiu lung şi asiduu pentru a-mi stârpi definitiv reflexele de superstiţie socială pe care mi le-ar da adoptarea atitudinii lor. 

      Nu pot totuşi, în numele scepticismului, să nu bănuiesc că felul în care Platon ni-i înfăţişează pe greci este influenţat de stângăcie narativă. Poate că impulsurile personajelor de a cere să li se povestească, amănunţit, o depănare de gânduri sunt doar metoda autorului de a le face să vorbească ceea ce trebuie să vorbească - conţinutul filozofic al operei. O metodă ingenioasă, dar care comportă riscul alterării realităţii. Nu pot, de asemenea, să nu bănuiesc că raritatea cuvântului scris în acele timpuri îi forţa pe oameni să aibă o memorie net superioară contemporanilor noştri, care permitea vehicularea în societate a discursurilor memorabile pe cale orală (iar raritatea scriiturii chiar constrângea la asta). Însă oricare ar fi fost condiţionările şi scopurile autorului, exemplul este dat, idealul conturat şi mirarea îmbunătăţirii de sine stârnită.

Critica arhitecturală la mine în facultate

      În discuţiile care, din an în Paşte, se mai încheagă pe la seminariile din facultatea mea, constat că tot revin două greşeli de argumentaţie, două imbecilităţi, care, trebuie să zic, mă irită nespus.

      Prima dintre ele este argumentul complementării: dacă un arhitect construieşte o clădire care nu se potriveşte de nicio culoare cu peisajul, este scuzat tocmai deoarece aduce acolo ceva care lipseşte, deoarece completează, deoarece complementează. Ei bine, daţi-mi voie să afirm că oricine justifică aşa punerea laolaltă a două elemente discordante trebuie să o lase naibii de arhitectură şi să contemple serios o carieră în treburile câmpeneşti. Păi a acorda un astfel de temei unui gest arhitectural neadecvat este echivalent cu a blagoslovi o râgâitură emisă în mijlocul unui spectacol de operă. Că - vezi, Doamne - opera are un deficit de grosolănie, pe care râgâitura îl suplineşte din plin, în timp ce râgâitura are un deficit de fineţe, unde poate interveni tocmai opera, acest preaplin de subţirime. Deci, oameni buni, data viitoare când spuneţi că o clădire hiperfuturistă se potriveşte unui cadru bucolic pentru că se complementează, faceţi bine şi mergeţi la... Cavalleria Rusticana, să zicem, iar când sublimul spectacolului e în floare, daţi-o în văzduh de se dărâmă butaforia - tocmai pentru a întregi acel sublim!

      A doua deformare a logicii care revine des, consternant de des, prin sălili şcolişoarei mele este argumentul intenţiei. Mai exact, justificarea unui gest arhitectural prin faptul că arhitectul l-a intenţionat. Arhitectura de valoare îndoielnică nu sporeşte în valoare pentru că arhitectul a vrut să fie de valoare îndoielnică - ce adevăruri de toată evidenţa am ajuns să explic. Ea rămâne greşită, în pofida caracterului premeditat al incorectitudinii ei, iar relaţia ei cu împrejurimile, de asemenea, continuă să fie defectuoasă.

      Strâmbătatea de gândire care este cauză celor două idioţenii mai sus descrise şi care este perpetuată la nesfârşit în facultatea noastră este supraevaluarea libertăţii de creaţie a arhitectului în raport cu (şi în defavoarea) responsabilitatea gestului arhitectural. Căci până şi o piatră pusă peste o altă piatră în mijlocul unui câmp reprezintă o modelare a lumii. Iar a da curs fanteziei arhitecturale fără a chibzui această înrâurire înseamnă a fi un arhitect iresponsabil, deci un arhitect prost.

Interlocutorul autoabsorbit

      O parte din lume este formată din oameni care nu sunt în stare să poarte un dialog, dar nu în sensul că sunt părăsiţi de rigorile logicii, ci în sensul, mult mai elementar, că atunci când vorbesc cu tine nu te ascultă şi nici nu prea îi interesează dacă tu îi asculţi, ci sunt preocupaţi doar să se vorbească pe sine. Când tu le vorbeşti lor, sunt toate şansele să-ţi reteze fluxul verbal în chiar punctul culminant, fără umbră de politeţe (sau măcar de pertinenţă, că barem dacă gestul lor ar fi fost justificat s-ar mai trece). Iar după ce ţi-au furat - în mod abuziv - cuvântul, pornesc o lungă tiradă, din pricina căreia cea mai neplăcută frustrare pe care o resimţi este că nu-ţi acordă atenţie. Că dacă eşti tu sau o scândură desenată cu urechi, n-ar fi nicio diferenţă.

      Am cunoscut mai mulţi astfel de indivizi şi sentimentul cu care mă alegeam era că nu sunt suficient de interesant ca să le ţin atenţia trează (l-aş numi ca fiind un sentiment şi de vinovăţie). Cred că aceşti oameni, prin structura lor intimă, dau senzaţia că ar vrea să transforme raportul interlocutor-interlocutor într-unul rege-clovn (în care, desigur, clovnii nu ei sunt). Ceea ce nu înseamnă că şi au intenţia asta (sau că sunt conştienţi de senzaţia pe care o dau). Nu, mulţi dintre ei sunt oameni cumsecade. Interlocutorul autoabsorbit nu irită în mod deliberat - starea de disconfort pe care ţi-o creează este rezultatul incapacităţii de a se afla, sub raport al empatiei şi al socializării, pe aceeaşi lungime de undă cu semenii lor. Însă mai mult ca sigur că această incapacitate are şi o puternică componentă a nesimţirii.

      O altă simţire neagră pe care ţi-o creează este cea a singurătăţii. Simpla idee că un om poate comunica, şi trăi, în urma comunicării, senzaţia de comuniune cu celălalt, fără să se stânjenească dacă celălalt este sau nu atent (ca să nu mai vorbim dacă a înţeles sau nu), simpla idee că un om poate comunica fără să-şi dea seama că actul comunicării e vid uman dacă nu provoacă un răspuns (fie doar şi un suspin), mie unuia îmi dă o viziune suprem de limpede asupra umanităţii ca total de puncte disparate.

Curaj, curaj (vilanelă)

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Simţirea ta nu fie de rele deşănţată.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când noaptea îşi întinde domnia peste zori

Şi zorii îi ascultă voinţa-ntunecată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când ura te îmbie cu ea să te însori

Şi-ţi pare că-i mireasa ce trebuie urmată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Când lumea te învaţă că zeii-s trădători

Şi-asupra sa nu-şi pleacă privirea luminată,

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Când măştile se strâmbă şi-ţi dau şi ţie sfori

Şi-ţi spun că se cuvine să fii un chip în ceată,

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Surâsul blând al minţii ajunge să dobori,

Căci armele-ţi sunt gândul şi zicerea curată.

Curaj, curaj, deschide-ţi pieptul să reverse flori.

Cu zâmbet poartă-ţi vrajba şi negrul fă-l culori.

Despre poezie, prozodie şi alte drăcovenii fabuloase

      Din câte ştiţi (sau din câte nu), silabele au lungimi diferite. Cuvântul "ramuri", de pildă, are o silabă scurtă şi una lungă. De regulă începem să vorbim de silabe lungi atunci când silaba conţine o vocală precedată sau urmată de două sunete. Există şi excepţii; regula fundamentală ar fi că în rostirea silabei trebuie să existe o tendinţă de zăbovire, de prelungire a rostirii, inexistentă în rostirea individuală a literelor componente.

      În poezie, silabele lungi atrag asupra lor accent, chiar dacă nu îl primesc mereu. Dacă luăm două cuvinte monosilabice alăturate, observăm că lungimea lor tinde să determine ritmul. "Şi când" ar suna nefiresc dacă am pune accentul pe "şi" (e drept însă că părţile structurale de vorbire nu pot primi accent). În unele limbi, cum sunt greaca şi latina, metrul se socoteşte pur cantitativ, adică sunt socotite ca emfazate silabele rostite prelung şi ca neemfazate cele rostite scurt. În limba română ritmul se socoteşte calitativ, ceea ce înseamnă că tiparul ritmic este dat de accent (fie el accentul cuvintelor sau cel retoric), nu de emfaza cantitativă, prezentă în cele două limbi clasice.

      Ideea pe care vroiam s-o propun înainte să ţin acest - necesar - expozeu legat de prozodie este că unui vers clasic, senin, echilibrat, măsurat, aşezat, ba chiar glacial, i se potrivesc cuvinte în care accentul nu cade pe silaba lungă (dacă au o astfel de silabă), în timp ce pentru versuri zbuciumate, pasionale, în care fierb zemele zeilor zăltării şi ai zvânturării, ar şedea cel mai bine tocmai cuvintele în care silaba lungă (iarăşi, dacă au aşa ceva) este întărită de către accent. Explicaţia este că primul tip de cuvinte este caracterizat tocmai de o măsură şi un echilibru ale sonorităţii, în timp ce la al doilea este pe dos.

      Să analizăm câteva dintre cele mai frumoase versuri scrise în limba română, din poezia, puţin cunoscută, a lui Eminescu "În van căta-veţi":

                              În van căta-veţi ramuri de laur azi,
                              În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
                              Toate trecură; 
                              Viermele vremilor roade-n noi.

      O poezie care este expresia blândă, lucidă şi adânc mişcătoare a deziluziei, dar nu a acelei deziluzii egale cu resemnarea după nici un ceas de luptă - nu -, ci a deziluziei omului care şi-a pus speranţa şi puterile de-a curmezişul de fiecare dată, şi care, într-un final, abia proptindu-se, îşi grăieşte înfrângerea cu un glas în care tot mai pâlpâie vacarmul îndepărtat al o mie de nobile încleştări.

      Primul vers este cel mai senin, în el nu există cuvinte care să nu respecte principiul meu. În al doilea vers însă, apar primele semne de imbalans. "Simţiri" şi "în piept" ("în piept" nu este un cuvânt, dar tinde să compună o unitate) au ambele silaba lungă accentuată. Iar în versul trei, şi mai ales în versul patru, se produce o veritabilă degringoladă. În versul patru toate cele patru cuvinte au silabă lungă, şi la toate este accentuată. Adăugăm în amestec şi ingredientul aliteraţiei (viermele - vremilor - roade-n) şi folosirea dactilei (acest picior metric este descris de acelaşi Eminescu, într-o altă poezie, ca fiind "săltăreaţă"), şi efectul este unul dramatic, cu caracter mai degrabă romantic decât clasic.

      Mai este interesant de remarcat la versurile prezente că între primele două versuri se produce un fenomen subtil, un fel de rimă, şi anume între cuvintele "ramuri" şi "simţiri". Pe ele cade un accent retoric (accentul dat de sensul cuvintelor), iar un alt lucru care le scoate în evidenţă este simetria sintactică a celor două versuri. Însă nu faptul în sine al evidenţierii este interesant, ci faptul că "simţiri" sună ca o turnură a lui "ramuri", iar această turnură, acest viraj elegant este potenţat de emfaza mai sus descrisă. Turnura provine tot din structura sonoră a celor două cuvinte: la "simţiri" accentul cade pe prima silabă, la "ramuri" accentul cade pe a doua, la "simţiri" accentul cade pe silaba lungă, la "ramuri" pe cea scurtă; deci ele se complementează, formează - peste cuvintele înconjurătoare - un coriamb (uniunea dintre un troheu şi un iamb).

      Presupun că unora dintre voi deja le curge o bală la colţul gurii de plictiseală. Ce să zic? Regret nespus.

      Vă recomand să citiţi "În van căta-veţi..." Este poate poezia cu cea mai distinsă sonoritate pe care o cunosc. Realmente domnească. Îţi afână croiala lăuntrică. Asta însă numai dacă te deschizi cu adevărat către ea. Visez la o zi în care să nu trebuiască să îi număr pe degete pe cei cărora le pot citi astfel de versuri fără să-mi caşte de le iese uraganu' pe gură.

Iubirea de cultură

Iubirea de cultură n-are baza-n veghea deasă
Ţinută-n faptul nopţii printre cărţi, pe care vântul -
Azi ori mâine - le va pierde, nici în a şti cuvântul
La orice fleac din multul sterp ce umple-a ştiinţei casă.

Ci-n a simţi cum măsura Eratosten Pământul,
În a păşi din nou cu el, în a-l privi cum lasă
În marea nezăririi noastre-a minţii sale plasă
Şi cum adună fir cu fir din apa ei cu gândul.

Sub boarea cărţii mintea bună se deschide ca o floare,
Dar dacă boarea-i vânt, în sine se cufundă fără viaţă.
O lamură culeasă timp de ani răpită-i de valoare

Când treci prin ea şi alte zeci cum treci prin marfă-n piaţă.
Un trai de om ajunge pentru numai trei frânturi din soare -
Ţi-e capul sec de-nghiţi duium de sori, şi nu te curmi de greaţă.

Despre toleranţă

"The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity"
["The Second Coming" - W.B. Yeats]

      Moderaţia este benignă numai atunci când constă dintr-un echilibru echitabil între toleranţă şi intoleranţă, atunci când constă doar din toleranţă ea nu este deloc propice unei convieţuiri umane armonioase. Toleranţa totală este la fel de păgubitoare convieţuirii umane ca şi fundamentalismul religios, rasial şi alte forme de intoleranţă nerelevante din punct de vedere moral. Toleranţa începe să fie păgubitoare atunci când acceptarea celuilalt, a diferenţei, a alterităţii, se face ignorând abuzurile şi greşelile comise de celălalt. Acceptând cu braţele prea larg deschise alteritatea, lăudând prea febril diversitatea, firea umană este absolvită de toate relele şi slăbiciunile ei. De aceea toleranţa trebuie practicată numai când este însoţită, completată şi controlată de o intoleranţă faţă de toate formele de imoralitate. A o lipsi de atare contrabalans înseamnă a lăsa cale liberă neghinei din om.

      Intoleranţa este dăunătoare şi o formă de extremism numai când se manifestă împotriva unor aspecte ale omului care nu strică prin excelenţă bunul mers al lumii. Religia sau culoarea pielii de pildă, luate în sinea lor nu fac din om un potenţial agent distructiv. Însă plăcerea de a-i vedea pe alţii suferind sau o sete nestăvilită de avuţii fac. Şi de aici o serie de trăsături de caracter, mai mult sau mai puţin distrugătoare, în mod mai mult sau mai puţin direct, vizavi de care trebuie să se arate neîngăduitor, măcar în sinea sa, oricine se consideră un individ benevolent.