Maximă

Cei care merg la curve sunt curve.

Traducere de poezie engleză, III

The Hound of Heaven este opera de vază a lui Francis Thompson, poet englez al celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Poemul (unul atipic, ca şi autorul său de altfel) este despre urmărirea omului de către Dumnezeu şi invers. Francis Thompson a dus o viaţă obscură şi chinuită. Şi-a abandonat studiile universitare în speranţa de a deveni scriitor, dar, redus la slujbe mizere, şi-a găsit un refugiu în opiu şi a vagabondat până când poeziile i-au fost descoperite de un cuplu, care l-a şi ajutat material. A murit în urât, mâncat pe dinăuntru de opiu, boală, sărăcie şi, mai ales, de acel sentiment pe care Eminescu îl surprinde foarte bine prin cuvintele „pierdut în suferinţa nimicniciei mele”. Am tradus doar prima parte a poemului.

I fled Him, down the nights and down the days;
I fled Him, down the arches of the years;
I fled Him, down the labyrinthine ways
Of my own mind; and in the mist of tears
I hid from Him, and under running laughter.
Up vistaed hopes I sped;
And shot, precipitated,
Adown Titanic glooms of chasmed fears,
From those strong Feet that followed, followed after.
But with unhurrying chase,
And unperturbèd pace,
Deliberate speed, majestic instancy,
They beat--and a Voice beat
More instant than the Feet--
"All things betray thee, who betrayest Me."

Am tot fugit de El, în ceas de zi şi-n ceas de noapte,
Am tot fugit de El, sub arcele ce leagă anii,
Am tot fugit de El, pe-ntortocheate
Ale minţii mele căi. Când ochii îmi plângeau, sărmanii,
Ascunsu-m-am de El, şi când voioşi râdeau.
Spre zări mai lucii am săltat
Sau, repezit, m-am cufundat
În hăuri urieşeşti ticsite de pierzanii,
De Paşii ce în urma mea veneau, veneau.
Dar în vânare nepripiţi
Şi în cadenţă neclintiţi,
Cu iuţeală chibzuită, stăruinţă regească,
Reveneau,
Şi Cuvinte se-auzeau
Ce mai aprig porunceau:
„Toate te-or trăda pe tine, cel ce m-ai trădat pe Mine.”

Exponenţii delăsării

Exponenţii delăsării sunt acei oameni cărora îţi ajunge să le arunci o singură privire, sau să le simţi un strop prezenţa, ca să îţi piară toată motivaţia de a avea o atitudine constructivă. Sunt oameni cărora nu le ajunge să fie, în sinea lor, delăsători, ci care prin simplul fapt al prezenţei instigă la delăsare. Te fac chiar să-ţi fie ruşine că ai aripi pe care vrei să ţi le desfaci, că gândeşti gânduri şi simţi sentimente, că eşti alcătuit, adică, dintr-o substanţă profund umană, şi că încerci să înfăptuieşti ceva pe baza acestei substanţe. În prezenţa lor nu se poate face, decât cu mari eforturi de strângere a siguranţei de sine şi motivaţiei de sine, nimic, decât dacă are un scop material şi adeseori meschin.

Deşi tot ce am spus până acum tinde să-i arate ca fiind goi, nu poţi să nu te întrebi cum pot fi aceşti inşi goi din moment ce au o înrâurire atât de puternică asupra mediului în care se află. Par să posede o energie tenace şi subtilă, şi prin asta o personalitate puternică. Dar nu este adevărat – forţa lor este de fapt forţa gravitaţiei, sub al cărei efect ei se află. Când un om se agaţă de altul pentru a-l trage în prăpastie, nu din el provine forţa care prăvăleşte, ci din natură, el este doar scânteia şi vehiculul acestei forţe. Aşa şi oamenii care strică locul cu delăsarea lor – masa moartă din care sunt plămădiţi este cea care face mediul să stagneze, nu o presupusă substanţă activă, întemeiată pe intelect şi voinţă, care să planifice şi să execute în mod constant o muncă de dezalcătuire.

I'm of that madness

I’m of that madness which so sweetly weaves
The threads and fabrics of the human tongue
And which forbears my mind to linger long
Before to it a swarm of fancies cleaves.

I’m of that madness that so full a song
My heart lets off, employing restless griefs,
When faces known to me like mere leaves
Are thrown by autumn winds and swept along.

I’m of that madness which inclines too oft
The souls of petty men to call it true,
For though I name it madness I but play –

A game of weakness born, when faith is soft
And I too limp the world for lies to sue,
And I bereft of hope to have my say.

Traducere de poezie engleză, II

William Wordsworth, poet englez de factură romantică, explorează în Ode. Intimations of Immortality ideea de reîncarnare, de legare a sufletului prezent de vieţile trecute printr-un lanţ al cărui capăt este Dumnezeu. Am găsit poemul într-o carte despre istoria educaţiei, capitolul Grecia antică. Platon şi ai săi considerau actul cunoaşterii ca fiind de fapt unul de amintire. deci pentru ei ideea reîncarnării era contingentă problemei educaţiei şi a învăţământului. Am tradus doar o parte.

“Our birth is but a sleep and a forgetting:
The Soul that rises with us, our life's Star,
Hath had elsewhere its setting,
And cometh from afar:
Not in entire forgetfulness,
And not in utter nakedness,
But trailing clouds of glory do we come
From God, who is our home:
Heaven lies about us in our infancy!”

Naşterea ni-e doar un somn şi o uitare:
Duhul ce cu noi răsare, Steaua vieţii noastre,
A asfinţit în altă zare,
Şi-a mers amar de drum prin astre:
Nu lipsiţi de tot de amintire
Şi nici de-a-ntregul de veşmânt,
Ci păşind pe căi de aur şi mărire,
Noi venim din Domnul, al nostru şezământ:
Cerul stă în jurul nostru în pruncie!

Despre forumuri

Internetul, acest festin al descreierării, această orgie a oligofreniei, această odă închinată vidului din ţeastă şi primatului maţelor, îşi înfăţişează în modul cel mai grăitor metehnele prin forumuri. Mi-am petrecut ceva vreme pe forumuri. Pe forumuri de muzică metal, de chitarişti, de grafică, de jocuri PC, de pipă şi tutun, de bărbierit, de studenţi etc. Mai mult ca observator decât ca participant. Am ales să le explorez deoarece aveam un dram de aşteptări de la ele, dovadă că există forumuri de la care nu am nicio aşteptare şi unde nu aş călca decât dacă am nevoie de inspiraţie pentru un psalm. Spre exemplu forumurile de sex şi dragoste. Cine apelează la sfatul pieţei publice pentru a-şi vindeca viaţa amoroasă? Drojdia, jegul, lepra, talpa, pleava, pegra, zgârciul, hoi polloi, ciururile, trânjii societăţii, desigur. Un alt exemplu de astfel de forumuri sunt cele de muzică comercială (pop, house, rock uşor etc.). Un altul sunt forumurile de creştini sau forumurile cu caracter general, unde nu se discută nimic anume. Etcaetera.

M-am întrebat bună vreme, cu o îngrijorare sinceră şi pătrunzătoare, dacă nu cumva sunt eu dereglat, descreierat, dezaxat, dezmăţat, deşănţat, dezmembrat pentru faptul că nu mă pot împleti armonios cu populaţia şi activitatea de pe forumurile pe care le-am ales să le explorez. Această stare de dubiu şi frământare a fost lucrativă pentru personalitatea mea, nu-i cuvânt, însă asta nu scuză comportamentul abject al indivizilor de pe forumuri. Pentru că am sosit, desigur, la concluzia că sunt perfect sănătos la minte şi că defectele pe care cochetam să mi le atribui mie îi caracterizează întru totul tocmai pe aceştia. Tindeam să mi le atribui în bună parte din cauza unei arme pe care ei o mânuiesc, şi anume instilarea sentimentului că eşti ciudat şi vinovat, armă specifică idiotului vulgar şi lipsit de scrupule. Dar ceasurile îndoielii de sine au fost iute măturate de credinţa de fier că de fapt am de a face cu o sumă de neanderthali (sau NETanderthali, dacă ar fi să ne luăm după terminologia jurnalistului C.T. Popescu). Şi în cele ce urmează vă voi prezenta o radiografie a animalului de forum, universal valabilă fie că respectivul e un tatuat care vomită pe la concerte, fie că e un domn venerabil şi pufăitor de pipă. Aşadar, dragilor, nedragilor şi nădragilor, cele şase reguli de fier care sintetizează firea animalului de forum:

Regula nr. 1 Animalul de forum nu are nimic interesant de spus sau de făcut, nu are pe cineva care să îl asculte, caută un loc în care să vorbească şi alţii să se facă că îl ascultă, să-l perie, să-l accepte şi să solidarizeze cu el întru mediocritate.

Regula nr. 2 Animalul de forum nu are noţiunea deosebirii între spaţiul privat şi spaţiul public, se poartă cu ceilalţi utilizatori de parcă ar fi intimii lui, iroseşte spaţiul de dialog cu remarci nule în conţinut, găseşte prilej într-o discuţie serioasă să-şi salute sau să-şi bată pe spate cunoscuţii, se poartă ca şi cum comunitatea virtuală ar fi tarlaua proprie.

Regula nr. 3 Animalul de forum nu cultivă valori autentice, nu are exigenţe vizavi de sine, nu încearcă să-şi depăşească complexele de inferioritate prin muncirea personalităţii, nu încearcă să-şi sprijine cu un temei spoiala de valoare pe care şi-o asumă, nu are nicio aspiraţie către adevăr, bine sau frumos.

Regula nr. 4 Animalul de forum formează un tot organic împreună cu celelalte animale de forum ale comunităţii, individualitatea lui derivă din regulile nescrise ale turmei, contribuţia lui la unitatea comunităţii este orbească şi necondiţionată, solidaritatea lui faţă de celelalte specimene nu are niciodată o justificare morală.

Regula nr. 5 Animalul de forum nu este în stare să poarte o discuţie argumentată logic, nu are niciun scrupul în a deforma principiile gândirii, nu are niciodată ca scop dialogul, se apără transformându-se într-un labirint de sofisme, într-un dans macabru de ocolişuri şi răstălmăciri, îşi află scut în faptul că regulile forumului sunt pură faţadă şi moderatorii sperietori de ciori.

Regula nr. 6 Animalul de forum nu are un chip al lui şi o fire adevărată, el este veşnic supus unui proces de disimulare şi de adaptare a eului la tendinţele momentului, ipocrit până la nonşalanţă, chiar şi când îndeamnă la bine joacă teatru şi chiar şi când spune adevărul motivele îi sunt corupte.

Traducere de poezie engleză

„Be near me when my light is low” este al 50-lea cânt din cele 131 ale poemului epic „In Memoriam” de Lord Alfred Tennyson, poet englez al perioadei victoriene.

„Be near me when my light is low,
When the blood creeps, and the nerves prick
And tingle; and the heart is sick,
And all the wheels of Being slow.”

Alăturea să-mi fii când mi-e pe-apus lumina,
Şi sângele de-abia se mişcă, şi nervii sfredelesc
Şi-mi dau fiori; şi fibrele din piept bolesc,
Şi ale Fiinţei roţi deprind rugina.

„Be near me when the sensuous frame
Is rack'd with pangs that conquer trust;
And Time, a maniac scattering dust,
And Life, a Fury slinging flame.”

Alăturea să-mi fii când trupul limpede-n simţire
De patimi care biruie speranţa-i încercat;
Şi Timpul praf presară ca un apucat,
Şi Viaţa scuipă foc şi pară cu-ndrăcire.

„Be near me when my faith is dry,
And men the flies of latter spring,
That lay their eggs, and sting and sing
And weave their petty cells and die.”

Alăturea să-mi fii când seva din credinţă-mi seacă,
Iar omul e o muscă din târziu de primăvară,
Şi azi e mumă, mâine-i armă sau e vioară
Şi-şi încropeşte-un mic mormânt şi-n urmă pleacă.

„Be near me when I fade away,
To point the term of human strife,
And on the low dark verge of life
The twilight of eternal day.”

Alăturea să-mi fii când mă voi pierde-n zare,
Ca să-mi arăţi sfârşitul strădaniei omeneşti,
Şi de pe-a vieţii joasă neagră buză să-mi vesteşti
Amurgul zilei cea nemuritoare.

Maximă

Una din scuzele preferate ale omului moralmente slab este să treacă un compromis inutil pe care îl face ca fiind necesar şi să treacă un act de verticalitate necesar pe care îl fac alţii ca fiind unul de care te poţi lipsi.

Din seria „Citate perfecte”

„Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită, cu blestemăţii la cari, de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aşi fi auzit de la altcineva, le-aşi fi crezut că ţin de tărîmul născocirii. Bucureştii rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece pas ne aminteam că suntem la Porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrîul mă uimi mai puţin decît descreierarea ce domnea în toate rîndurile; mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se dea pe faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte.”

[„Craii de Curtea-Veche”, de Mateiu Caragiale]