Cugetare

Una din cele mai mari indignităţi şi vulgarităţi la care un om îşi poate supune viaţa sufletească este dorinţa de a face tristeţea să dispară nu prin împlinirea golului care o provoacă, ci prin a-i amuţi glasul ruptă de pricina ei, tratată de sine-stătătoare.

Cuvintele lui Dumnezeu

"Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers,"
["Rugăciunea unui dac" - Mihai Eminescu]

Să presupunem că există Dumnezeu. Cuvintele pe care le rosteşte trebuie că pot avea capacitatea de a-l converti, exclusiv prin forţa lor intelectuală, pe un om gol, dedat pierzaniei, la o condiţie de autenticitate. Dumnezeu stăpâneşte în aşa măsură adâncimea înţelesurilor şi legătura dintre înţeles şi expresie încât acel om va lua seama la spusele Sale nu pentru că i-ar fi utile cu ceva, nu pentru că i s-ar adresa lui, personal, în mod intim, nu pentru că ar fi sedus de oratorica cu care sunt glăsuite, ci pentru că sunt adevărate, pentru că sunt foarte adevărate, pentru că pătrund în gândirea lui, în ciuda înapoierii ei, şi i-o activează într-un asemenea chip încât ea se transpune în voinţă, şi din voinţă în acţiune, adică îl determină să înfăptuiască lucruri concrete în virtutea înţelesurilor care i-au fost comunicate.

Poeţii se străduiesc şi ei să descopere aceste cuvinte formidabile, de o intensitate literară şi umană sălbatică, însă până acum nu au reuşit, întrucât nu există până acum vreo operă pe care firile superficiale să n-o trateze cu indiferenţa care le este atât de caracteristică, ca şi cum acea operă ar fi un fleac, vrednică la modul absolut de a fi trecută cu vederea.

Iar Dumnezeu tocmai asta poate reuşi: să-Şi ducă spusele la acel nivel de desăvârşire a cuvântării la care oamenii goi să ia seama la ele, să le asculte cu întreaga lor fiinţă încordată la maximum. Şi mai mult decât atât: să îi facă pe aceşti oameni să îşi dorească să îşi părăsească condiţia pentru a atinge condiţia mai înaltă pe care spusele lui Dumnezeu o desluşesc.

Aceste cuvinte însă pot fi concepute numai de către Dumnezeu, nu pentru că sunt privilegiul Său natural, ci pentru că numai Dumnezeu are capacitatea intelectuală şi mecanismul exprimării atât de performante. Nu faptul în sine de a fi om te face neputincios să concepi această cuvântare, ci faptul, inerent condiţiei umane, de a avea o minte slabă.

Cum îşi mai poartă

Cum îşi mai poartă lumea-n aer nasul -
Polei bogat îi veşmântează râsul,
De tâlcuri vechi parcă-i e plin surâsul
Şi sigur îi mai curge dânsei glasul.

Gândeşti că n-a ştiut vreodată plânsul
Sau că îi poate să se-ncurce pasul,
Nu că în suflet plin cu-otravă-i vasul
Şi nici că răgetu-i ascunde fâsul.

Eu precum sunt m-arăt în faţa voastră -
Un miez de-amar, o palidă epavă,
O pânză ciuruită de furtună;

Căci eu şi dor şi veac şi zarea-albastră
Mi le-am urcat pe şalea mea firavă.
Ce mă-ntrebaţi de ce nu-mi merge strună?

Despre facultate şi studenţie

Puţine lucruri pot fi mai frumoase decât facultatea şi activitatea studenţească, dar sunt şi printre puţinele lucruri care pot atinge paroxismul urâtului. Ce trebuie să fie o facultate? Trebuie să fie un loc unde oamenii se strâng, mai atenţi, mai receptivi şi mai deschişi către comunicare decât sunt de obicei, spre a-şi îmbogăţi intelectul şi cultura. Un loc unde se formează în mod spontan şi organic conversaţii serioase pe marginea unor subiecte cu greutate. Un loc unde domneşte o atmosferă pătrunsă de linişte, bun-gust şi inteligenţă.

Şi ce este în fapt o facultate, de pildă facultatea mea, institutul de arhitectură şi urbanism? Facultatea mea este un loc transfigurat din cap până-n picioare de duhul pământos al Banului. În facultatea mea oamenii vin în scopul expres de a-şi asigura un viitor, de a câştiga bani, iar această intenţie materială şi materialistă le subminează intenţiile de orice alt tip (nu că aceste intenţii ar fi existat vreodată şi ar fi întâmpinat rezistenţă la a fi subminate). Spiritualitatea lor nu este distrusă de intenţiile lor lumeşti, ci de un soi de întârziere sentimentală şi intelectuală, întâlnită la majoritatea, care îi face să gândească şi să se comporte ca nişte copii, şi din cauza căreia orice problemă serioasă care este ridicată este ţinta unui jet acid de băşcălie, asezonată cu vuiet de stadion şi onomatopee care mai de care mai pestriţe.

Facultatea mea este pe bună dreptate un muzeu de onomatopee de clasă internaţională. De cei doi ani în care mă aflu în ea nu trece zi în care să nu resimt, atunci când merg pe holuri, un şoc proaspăt ca-n prima zi din cauza sunetelor pe care le aud. Uneori mă simt ca Alexander von Humboldt, care în expediţiile sale de pionieriat pe Amazon, trebuie să fi fost tare mirat de macacii care urlau pe deasupra capului său. Da, macaci. Maimuţele alea mici şi agile, care sar din copac în copac. Ei bine, cu asta se compară experienţa de a merge pe holurile facultăţii mele, cu diferenţa că holul nu este Amazonul, facultatea mea nu e Brazilia, colegii mei nu sar din copac în copac, iar Alexander von Humboldt este mort de o grămadă de timp, însă esenţialul este acelaşi: comportamentul animaloid. De la grohăieli şi chiţăieli la hlizeli şi hăhăieli, de la schelălăieli şi scălămbăieli la plescăieli şi râgâituri. Băşini încă nu am auzit, recunosc. Poate că sunt eu virulent în critica mea, însă îi dau cezarului ce-i al cezarului: băşini încă nu am auzit (şi subliniez în mod discret acel "încă"). Sistemul digestiv-excretiv (excretiv, excretor, nu ştiu exact cum se spune - poate ne ajută cineva de la medicină?) nu a devenit încă o armă în arsenalul sonor al studentului-arhitect.

Ceea ce şochează şi mai tare şi este cu adevărat grav este lipsa unei atitudini răspândite de critică, a unui contra-curent împotriva mitocăniei. Singurele forme de rezistenţă sunt excepţii dureros de singulare, celule de partizanat care activează în munţi şi se hrănesc cu ierburi şi ciori. Nu numai că nu există o mişcare critică, dar există o stare omniprezentă de acceptare, de lăfăială în această înapoiere morală cu iz paradisiac. Un soi de "e uman s-o dai în atmosferă. Fără inhibiţii că nu suntem babaci sau tocilari." În facultatea mea râgâiturile căzute în mijlocul cursului sunt de natură să creeze o rumoare de bună-dispoziţie şi lejeritate a inimii.

De altfel în facultatea mea nimeni nu este susceptibil falimentului moral. Poţi să fii profesor şi să faci o afirmaţie ca peste 10 minute să te autocontrazici grosolan. N-o să bage nimeni de seamă, şi dacă o să bage n-o să fie nimeni deranjat nici cât negru sub unghie, şi dacă o să fie n-o să crâcnească de teamă să nu-i sufere nota, şi dacă o să aibă totuşi verticalitatea să protesteze o să sune neconvingător şi ca un fâs, şi dacă n-o să sune aşa, ci va fi un războinic-poet, sunt toate şansele ca profesorul, fiind un campion al lipsei de fair-play, să-i curme fără mare efort avântul, şi dacă n-o să i-l curme, ci va fi făcut cu ou şi cu oţet de războinicul-poet, ei bine, s-ar înfăptui o victorie a nobleţei asupra porceniei, însă din păcate războiul n-ar fi câştigat şi ar fi maximum o victorie simbolică. Majoritatea se blochează la prima verigă oricum, adică nu bagă de seamă, prin urmare statutul profesorului va rămâne în picioare, oricât măgării ar comite.

Există destui inşi în şcoala mea, şi profesori şi studenţi, pasionaţi de arhitectură. Însă conform vechii zicale englezeşti "iadul este pardosit cu intenţii bune". Trebuie să ai şi un intelect echilibrat şi consistent, şi o cultură elementară pentru a fi în stare să fii un bun profesionist în orice domeniu, cu deosebire în arhitectură. Şi trebuie să ai ceva şi mai important - o curiozitate universală, îndreptată nu doar către arhitectură, ci către orice aspect al vieţii, mai ales către cele generale. Iar tocmai această curiozitate nespecifică pare să le lipsească arzător oamenilor din facultatea mea.

Această pasiune pentru arhitectură, păcătos cum poate rodi, pare să nu se poată manifesta sub formă colectivă. Adică se află la un loc mai mulţi oameni cu aceeaşi pasiune; de ce nu încep să discute despre asta? Aşa ar fi firesc. Există două răspunsuri plauzibile:

1. aversiunea faţă de subiecte elevate şi rigoare a dialogului
2. de fapt nu au pasiunea pentru arhitectură

Probabil că ambele sunt valide. Cert este că nu se discută temeinic, nici măcar cu de-a sila. Discuţiile sunt nişte simfonii macabre de râsete de plastic, un "balamuc multicolor şi soios" (în cuvintele lui C.T. Popescu despre altceva, dar sunt relevante). Se discută despre totul, dar totuşi despre nimic. Şi, parafrazândul pe Eminescu, toţi vorbesc, dar nimeni nu ascultă. Fiecare are o replică de dat în discuţie, opiniile sunt diverse precum găurile-n fund, însă niciun participant nu pare să aibă vreo tangenţă profundă cu replicile celorlalţi.

Nu mă apuc să disec măgăriile profesorilor. Ar trebui întâi să aştern o hartă imensă, o viziune de ansamblu în care să organizez măgăriile pe căprării, apoi s-o pigulesc pe fiecare în parte, ceea ce m-ar scârbi cu asupra de măsură, scârbit deja cum sunt de toată situaţiunea. În plus am făcut asta, extensiv şi intensiv, în alt articol.

Mă doare sufletul văzând deşertăciunea facultăţii mele. Ca să poţi avea acest sentiment trebuie să fii astfel structurat încât frumuseţea artei şi cunoaşterea să-ţi dea o adâncă stare de bine. De aceea mulţi nici nu sunt în stare să conceapă cum este posibil să ai acest sentiment, mai ales dacă nu eşti un bătrân cernit de gânduri, şi pe deasupra cam decrepit şi încuiat de fel.

Poezia ca prostituţie

Poezia poate fi o formă de prostituţie în măsura în care poetul tratează materialul cel mai de preţ care poate alimenta poezia, anume sentimentele sale adânci, ca şi cum ar fi materie brută - vrednică de a fi prelucrată şi supusă calculului - şi ca şi cum ar fi un mijloc în vederea unui scop; adică conferindu-i un statut de truditor întru realizarea operei poetice. Un poet care se comportă în felul acesta cu sentimentele sale nu este un poet adevărat. Un poet care, în mijlocul unei trăiri dramatice şi profunde, găseşte în ea un prilej de a fabrica artă din materialul pe care această trăire îl furnizează, care caută să nu rateze această ocazie extraordinară şi scoate hârtia şi creionul pentru a înfăptui este un om care nu-şi respectă sentimentele, deoarece şi le subordonează unei utilităţi, fie ea cât de cerească.

Multă vreme am crezut, în mod eronat, că nu se poate scrie poezie în mod spontan şi dintr-o pornire firească, care să nu aibă de-a face cu consideraţii utilitare. Este drept că nu se pot realiza opere poetice lungi cu o atare mentalitate. Însă momente scurte de poezie se pot realiza şi tocmai de aceea greşeala unui poet este de a se comporta cu un vers care i se iveşte în minte din senin ca fiind nu de sine-stătător, ci ca pe o piesă într-o construcţie, pe care plănuieşte să o edifice.

Eminescu nu a fost un poet absolut, deoarece ori nu a înţeles acest adevăr, ori, dacă a făcut-o, nu a avut caracterul pentru a-l respecta. Sunt înspăimântat de Eminescu. Mă înspăimântă deoarece omul care a revărsat dinăuntrul său atâta bogăţie neţărmurită a spiritului, atâta nobleţe fragilă şi curată, este acelaşi cu omul care şi-a supus această zestre unor operaţiuni sistematice şi de anvergură de punere în scenă şi marionetizare. Atunci când îl citesc pe Eminescu îmi simt mintea, din cauza acestei contradicţii, ca o planetă aflată între doi sori, pe cale să fie ruptă în două de gravitaţia lor. Nu cred că voi avea vreodată puterea să citesc într-o singură lectură vreuna din Scrisori, darămite Memento Mori.

Cusurul lui artistic principal a fost că la scară de poezie nu a avut simţul măsurii. A fost un "creier bólnav [şi-o inimă de rând]", el însuşi a recunoscut-o, şi că a dat ideilor sale "îmbrăcăminte prea bogată, fără minte". Deşi probabil nu şi-a adresat sieşi următoarele versuri, ştia că i se potrivesc şi lui:

"Zadarnic paiul sec al minţii-l trieri,
Drapându-i golul ei cu reci imagini"

A avut nobleţea de a-şi recunoaşte imperfecţiunile şi de a-i îndruma pe alţii care vor căuta după el să înfăptuiască poezie:

"Nu urmaţi gândirii mele:
Căci noianu-i de greşele,"

Este drept că în poeziile sale de proporţii epice pe care le-am numit sentimentele sale, deşi sunt prezente şi pregnante, nu reprezintă materialul constituent, ci sunt mai degrabă de natură să-i dea culoarea şi impresia generală, să exprime poziţia personală a poetului. În Memento Mori, de pildă, sentimentul principal care transpare, care şi defineşte bună parte din opera sa, este cel al deznădejdii în faţa zădărniciei oricărei răzvrătiri împotriva nimicniciei. Însă în această poezie materialul nu este furnizat de trăirile lui Eminescu, ci de creşterea şi descreşterea marilor imperii ale omenirii, deci de informaţii istorice. Dar Eminescu are şi poeme în care îşi supune sentimentele unui nedemn şi asiduu proces de masturbaţie verbală. Poeme cum ar fi "Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci", al cărui sentiment de fond este evident prin titlu.

Şi acum, întrebarea care arde cel mai tare: cine stă la polul opus? A existat vreun poet care să reuşească să fie fidel simţămintelor sale şi să nu le facă să joace de dragul artei; un poet care să-şi transpună simţămintele în poezie doar atunci când simte că făptura lui se năruieşte dacă nu le dă glas şi doar în forma lor minimă, frustă, firească, esenţială, fără zorzoane şi redundanţă, fără să fie turnate în stil? Am întâlnit câteva exemple de astfel de poeme, dar în privinţa celor care le-au zămislit nu ne putem pronunţa, întrucât ele aparţin folclorului şi sunt, deci, anonime. De pildă aceste giuvaeruri (pe care le-am găsit în antologia de poezie populară întocmită de Lucian Blaga), care au circulat în mod miraculos printre veacuri şi stâlciri de limbă ca să ajungă până la noi, şi care sunt vrednice de a fi puse laolaltă cu orice mare creaţie a literaturii universale:

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne.
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Şi de nimeni n-are ştire."

"În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn,
Cată să se facă om."

"Când era badea pe-aici,
Erau zilele mai mici.
Dar badea s-o depărtat,
Zilele s-o-ndelungat."

"Cine are dor pe lume
Ştie luna când apune;
Cine are dor sub soare,
Ştie luna când răsare."

"Multe stele sunt pe cer,
Care toate-n ziuă pier;
Şi mai mari şi luminoase,
Nu-s ca mândra de frumoase;
C-aşa merge de frumos,
Gândeşti că scrie pe jos."

"Jelui-m-aş şi n-am cui,
Jelui-m-aş codrului:
Codrul huie a pustiu
Şi eu glasul nu i-l ştiu.
Jelui-m-aş apelor,
Apelor, izvoarelor;
Dar şi apa-mi pare rece,
Eu o-ntreb şi dânsa trece.
Jelui-m-aş norilor,
La cei nori,
Cei trecători;
Ei mă-mbracă-n umbră deasă
Şi de mine nu le pasă."

Oricât ar fi de frumoase toate cele şase poezii, primele două se apropie cel mai mult de statutul de poezie curată deoarece nu au niciun procedeu stilistic - ar putea fi rostite, fără riscul de a suna deplasat, într-o conversaţie de toate zilele, deşi faptul că au rimă şi o cadenţă scontat melodioasă le răpeşte din firesc. În celelalte patru cel mai aparent procedeu este hendiada, adică exprimarea aceleiaşi idei în două (sau trei în cazul hendiatrei) forme diferite, procedeu care face stilul Bibliei să fie foarte uşor recognoscibil, ca în următoarele cazuri (o traducere mai veche în română):

"Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de neamuri adunate."

"Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!"

(sau din traducerea în engleză a lui King James):

"By me kings reign, and princes decree justice."

Poate un poet să scrie la cel mai înalt nivel fără să compromită demnitatea sentimentelor sale? Poate - poate în măsura în care are tăria şi autenticitatea de caracter de păstra operei sale numai acele creaţii pe care le-a produs spontan, nepremeditat, intuitiv şi inconştient, adică care au izvorât din mintea sa, au curs liber şi s-au desăvârşit parcă singure şi vizavi de care el parcă nu a făcut altceva decât să asiste; şi în măsura în care el rezistă ispitei de a prelucra aceste nestemate brute sau de a le pune cap la cap pentru realizarea unei nestemate mai pline.

Şi trebuie să mărturisesc că tare ciudată mai este această creaţie pe care creatorul o simte a veni din el, gata întocmită, dar ca şi cum nu ar fi lui. Este ca şi cum i s-ar dezvălui înaintea ochilor un continent pierdut sau o nouă planetă. Reflectând la ea, mă duc cu gândul la acel explorator spaniol din vechime, Balboa, şi la secundele în care capul său, pentru prima dată al unui european, s-a ridicat deasupra crestei munţilor din Panama, făcând să i se arate, în imensitatea lui sălbatică şi grozavă, Oceanul Pacific.

Doamnă Moarte

Doamnă Moarte, ce ochi ai pentru tineri
Ce-n suflet nu pot să-şi găsească pace.
Şi ce pot oare ei, necopţii,-a face
La ale tale dulci, viclene spuneri,

Pe care veacuri mii le-ai stat a coace?
De-amar ei vrându-se odată liberi,
În lături dau timidele reţineri
Şi se aruncă printre viermi a zace.

Cum îi mai cheamă sânii-ţi, doamnă Moarte -
Ca neaua cea imaculată-ţi sunt de puri,
Deschişi ţi-s ca o înţeleaptă carte,

Mândri ca trâmbiţi de-argint pe cetate.
Curata lor piele gheaţă împarte,
Dar tot îmbie ca un dulce infern.

Amestecarea graiurilor

La ţara sănătoasă dintre ape,
La coşul cel de roade din pustie,
S-a coborât din Est o seminţie,
Cătând din mana multă să se-adape.

Că tare mai gândit-au cu trufie
Punându-se temei uriaş să sape;
Dorind cu piatră să cotroape
A cerului croială albăstrie.

Nevrându-se zgâriat de ei în talpă,
Se puse Domnu-atunci să le cuvânte:
"Ţăndări sute lumea voastră voi făcea

Ca fiecare s-aibă una calpă -
A lui va fi, dară în cor să cânte
Cu celelalte nu are a putea."