Ganduri asupra teofaniei

Teofania este un caz particular al epifaniei. Numim epifanie orice moment de inalta limpezime a gandirii prin care ne perfectam intelegerea felului in care functioneaza realitatea. Prin epifanie simtim o potolire temporara a setei de cunoastere, urmata de o intetire a acestei pofte, caci revelarea ce ne-a fost facuta e menita sa ne puna mintea pe noi drumuri in cercetarea adevarului. Teofania este dupa cum spuneam un caz particular al epifaniei, prin aceea ca se refera doar la momente in care individului i se arata cu o mare putere de clarificare aspecte de natura divina ale realitatii. Teofania este, spus foarte pe scurt, o aratare a lui Dumnezeu.

Acest eseu are un caracter ipotetic: el nu da de inteles ca Dumnezeu exista, ci comenteaza o anumita situatie, care are ca premiza existenta Lui. Gandurile noastre se vor indrepta catre inrauririle pe care o teofanie le are asupra personalitatii celui caruia divinitatea ii este revelata. Ceea ce trebuie sa urmarim sunt neaparat cazurile in care teofania este autentica si in care si exista impresia unei teofanii autentice, validata corespunzator de logica celui aflat in cauza. Atunci cand un om are senzatia de teofanie, in sufletul lui are loc o schimbare a canalelor de comunicare. Prin darul imaginii sale, prin deci insasi prezenta sa fizica, pe care divinitatea i-l face, omul primeste confirmarea, dovada inechivoca pentru a trece intr-o sfera superioara, amortind relatiile cu sfera precedenta. Teofanie vine ca o momeala, o exploatare a jinduielii omului catre altceva. Prin teofanie, omul leaga un juramant de tacere cu divinitatea, caci orice indiscretie, orice divulgare a tainei revelatiei este blocata de frica ca o viitoare revelatie sa nu mai vina. Revelatia divina are valenta de "micul nostru secret". Vedem in taina revelatiei o sursa de puritate pentru sufletul omului pe care comunicarea ei lumii ar narui-o. De aceasta puritate atarna insasi fiinta celui care a primit darul revelatiei, de unde si pactul de tacere.

Sunt cel putin suspecti cei care marturisesc in fata altcuiva acest cadou, mai ales cei care o fac in fata a multor oameni si regulat - ma refer desigur la oratorii religiosi. Este usor de crezut ca un om care marturiseste cu lejeritate un fapt de o atat de mare incarcatura sufleteasca cum este aratarea lui Dumnezeu, minte.

"Mine eyes have seen the glory of the coming of the lord!"

Acest celebru racnet ii apartine energumenului Martin Luther King jr., in finalul discursului din noaptea dinaintea asasinarii sale. King jr., in ciuda oratoriei sale bombastice a fost unul din cei mai mari demagogi ai istoriei. Demagog nu atat prin faptul ca este orator, deoarece orice orator este macar un pic demagog, dar prin aceea ca este un orator religios; temele religioase incuie simtitor orice discurs intre cateva subiecte care datorita caracterului lor suprapamantean depasesc orice posibilitate reala de implinire. Temele religioase constrang pe orator la vulgarizarea experientei sale divine, vulgarizare care ar trebui sa ii produca un erodaj sufletesc extrem, daca nu chiar un asasinat al sinelui, daca imi este ingaduit acest calambur, pe care insa nu il vedem pe chipul fanfaronilor cu Dumnezeu in gura.

Alegerea individului de catre Dumnezeu pentru obtinerea binelui colectiv este singura situatie care reclama marturisirea relatiei divine. Cum nominalizarea mesianica s-a facut mereu intru salvarea unor oameni de aceeasi rasa sau nationalitate si nu intru salvarea lumii intregi, veridicitatea alesului este dubitabila pentru ca un Dumnezeu care prefera doar o parte din omenire nu concorda cu principiul egalitatii universale. Uitati-va cu un ochi meticulos in istorie si nu veti auzi un singur om declarand ca a fost ales de Dumnezeu pentru salvarea lumii intregi. Toti au primit binecuvantarea divina pentru a conduce spre izbanda un anumit popor sau o anumita rasa. Toti mesia sunt varful de lance al nazuintelor egocentrice ale unui grup de oameni. Ei sunt prea inchistati intr-o arie si prea putin preocupati de o realizare universala ca sa credem ca li s-a fost aratat acel Dumnezeu care nu vede nici granite si nici culoare a pielii. De i s-a fost aratat cuiva vreodata Dumnezeu, a facut-o numai pentru implinirea unui bine individual, anume linistea sufleteasca a celui ales. Iar nevoia de a nu fi singur, care este principiul acestei linisti, porneste tocmai dintr-o cautare fara succes a unui leac de solitudine in oameni si gasirea lui in Dumnezeu, care are ca rezultat ruptura totala de vechiul areal de cautare, de unde si pactul de tacere.

Demonismul arhitecturii moderne

Orasul este un spatiu avid de ordine si repaos. Arhitectura moderna e haotica. O arhitectura care nu vine sa stabilizeze, sa inghete ritmul nebun al unui oras este daunatoare. Formele neregulate ale modernismului, lipsa lui de simetrie amplifica si mai mult imbalansul imputit al vietii de oras. O cladire in stil clasic pusa in viata agitata a orasului este ca o atingere rationala pentru spiritul unui om prea involburat de sentimente. Cand mergi pe strada cauti imagini care sa iti reumple mintea de ordine, ca o reactie la saturatia de dezordine creata de furtuna de trecatori, masini si reclame fosforescente. O asemenea sursa de ordine este glaciala si magnifica cladire clasica. Generozitatea detaliilor ei, faptul ca pentru orice element gasesti un element identic, sensul organic pe care il acorda figurile ca gorgonele sau amorasii ofera ochiului o plimbare mereu proaspata dirijata de simboluri consacrate. Arhitectura trebuie sa fie o fantana de ordine in mijlocul tumultului urban.

Critica intuitiei pure

Schopenhauer afirma ca dintre toate facultatile spiritului, intuitia este cea mai de pret si singura care ne poate ajuta sa suprindem realitatea obiectiv. Ba mai mult, odata ce am intuit o lege sau natura unui obiect, nu mai este necesar sa sprijinim afirmatia cu demonstratii rationale si logice. Condamna geometria lui Euclid ca fiind o absurditate stralucitoare pentru abundenta nejustificata de rationamente menite sa intareasca fapte vadit adevarate. O compara cu un om cu picioare sanatoase care prefera sa se ajute de carje pentru a merge.

Problema teoriei lui Schopenhauer este ca incredintand dezvaluirea adevarului unui aparat sentimental, mijlocirea ei nu va mai fi facuta dupa un factor absolut. Caci intre cele facute de oameni, intre cele simtite sau gandite de ei, nu se poate indica ce este potrivit si ce nu, cum din contra, se poate indica in legatura cu sententele pe care le emit. Afirmatiile oamenilor pot fi incadrate in categoriile de adevarat sau fals deoarece scopul lor este de a ilustra realitatea, in timp ce cum faptele atat interne cat si externe ale oamenilor nu au un scop dupa care sa se ghideze unanim, nu le poate fi stabilita eficienta in realizarea scopului si deci nici valoarea. Pentru ca valoarea unui lucru sa fie apreciabila, el trebuie sa aiba un scop. Daca orice produce intuitia noastra nu are nevoie de demonstratii, daca deci nu este fortata sa treaca printr-o vama universala, orice intuim nu poate fi negat. Iar tocmai de aceasta este alaturarea intuitiei sentimentelor gresita, deoarece implica ca toate afirmatiile produse de oameni au aceeasi valoare de adevar. Daca ar fi adevarat, ce rost mai au atunci dialogurile in afara de o meschina terapie personala? Ce rost mai are sa-ti prezinti opiniile daca stii ca ceilalti au sa le accepte daca le plac sau au sa le respinga daca nu, fara sa analizeze daca corespund realitatii? Ce rost are aceasta excitare afectiva reciproca daca ea nu tinteste nici o constructie, nici o arcuire grandioasa peste universurile egocentrice care formeaza grupurile umane?

"Iti respect opinia, dar nu sunt de acord cu ea."

Asta e cea mai gratioasa si in acelasi timp absurda metoda de a spune ca te caci in opinia cuiva. Daca ii respecti cuiva opinia esti automat de acord cu ea si iti modifici viziunea asupra lumii in conformitate cu ea. Orice afirmatie, cu caracter ori general, ori particular, este adevarata sau falsa. Nu ambele si nici niciuna dintre ele. ADEVARATA SAU FALSA. Nu exista adevar relativ. E un paradox. Adevarul este tocmai ce nu e relativ. El nu are nici timp, nici loc.

Intuitia nu este ceea ce zice Schopenhauer ca este. Ea nici macar nu este o facultate propriu-zisa, ci parte umbrita a rationamentului logic, o manifestare inconstienta a lui. Ea este o cautare a adevarului simultana cu cea constienta si are la baza acelasi mecanism. In momentul in care intuim ceva, noi vedem doar "the tip of the iceberg", cum se zice in lumea anglofona. Demonstratiile logice sunt pentru intuitie asa cum este pentru ganduri a le exprima - o articulare. Supunandu-se aceluiasi principiu ca si ratiunii si fiind ea insasi o forma de ratiune, avand deci un scop, acela de a reprezenta obiectiv realitatea, intuitia si adevarul pe care il produce pot fi confirmate sau infirmate si nu se scufunda in mocirla subiectiva a sentimentelor.

The life-sensation

Din "Inima intunericului" de Joseph Conrad, nuvela publicata in 1902:

" 'This simply because I had a notion it somehow would be of help to that Kurtz whom at the time I did not see - you understand. He was just a word for me. I did not see the man in the name any more than you do. Do you see him? Do you see the story? Do you see anything? It seems to me I am trying to tell you a dream - making a vain attempt, because no relation of a dream can convey the dream-sensation, the commingling of absurdity, surprise, and bewilderment in a tremor of struggling revolt, that notion of being captured by the incredible which is of the very essence of dreams...'
He was silent for a while.
'...No, it is impossible; it is impossible to convey the life-sensation of any given epoch of one's existence - that which makes its truth, its meaning - its subtle and penetrating essence. It is impossible. We live, as we dream - alone...' "

Trihotomie

In matematica exista proprietatea de trihotomie, care spune ca oricare ar fi doua puncte x si y pe axa numerelor reale, intre valorile lor numerice exista doar una din urmatoarele relatii: "x mai mic ca y", "x egal cu y" sau "x mai mare ca y". In realitatea concreta nici un obiect nu are o replica exacta. Nu exista doua obiecte perfect asemenea. Putem deci afirma ca realitatea s-ar putea sa aiba maxim proprietatea de bihotomie, deoarece pe oricare doua obiecte le-am lua, unul din ele va fi diferit de celalalt. Intrebarea este insa daca doua obiecte diferite inseamna ca unul este ori mai mare ori mai mic decat celalalt sau nu. Are orice obiect existent o axa unica, pe care fiecare punct reprezinta acel obiect inmultit cu un factor? Sau putem sa unim toate aceste axe unice intr-o axa universala, unde fiecare punct reprezinta orice obiect care nu sfideaza legile realitatii? Daca presupunem o asemenea axa universala vom constata ca este o adunatura de grupuri, in care fiecare grup este totalitatea obiectelor de aceeasi forma, dar de amplori diferite, iar problema acestei axe este organizarea grupurilor, deoarece nu putem afirma despre vreo forma din Natura ca este mai aproape de +infinit decat de -infinit sau vice-versa. Sa spui despre un obiect ca este mai mare sau mai mic decat altul e posibil doar din punct de vedere al volumului, dar nu si din cel al volumetriei. Nu putem deci sa incadram obiectele pe o axa universala. Fiecare isi are axa lui proprie, iar legea de trihotomie nu exista in realitatea concreta.

Unitate si dezbinare in istoria Europei

Inceputul mileniului al doilea vede o Europa in care comertul infloreste puternic. Comertul este pe de o parte local, deoarece urbele care incep sa se formeze atrag mestesugarii de la sate, si avand nevoie de mancare, fac schimb cu satele pentru imbracaminte si unelte, care au pierdut prin plecarea mestesugarilor autonomia producerii acestor bunuri si este pe de alta parte national si international, datorita faptului ca anumite bunuri aflate la mare cautare nu sunt produse sau nu se gasesc decat prin intermediul unor factiuni (spre exemplu produsele de lana ale Flandrei sau bunurile aduse din Orient prin porturile Venetiei si Genovei - in speta mirodenii). Centre comerciale solide se dezvolta, si acolo unde se afla mai multe apropiate se formeaza ligi comerciale, care isi cumpara de la feud sau de la rege un fel de independenta juridica si administrativa. Cea mai celebra dintre ligile acestea, formata in Germania, a fost Hansa, sub a carei insignie s-au purtat razboaie si care a dominat negotul marilor Nordica si Baltica pana in secolul al XIV-lea.

Aceste ligi, de autoritate insurmontabila de catre Coroana, erau practic niste mini-republici independente. Mai pregnanta este prezenta lor in partea centrala a Crestinatatii Latine, in speta in Germania, Italia si Tarile de Jos. In Vest, Anglia, Franta si Spania au avut parte de activitate comerciala mai slaba si de conducatori mai energici, care au centralizat puterea si au avut grija sa-si unifice popoarele in monarhii nationale. Echilibrul mai puternic dintre tara si oras prin lipsa unei activitati comerciale puternice in Anglia, Franta si Spania par sa fi constituit factorul principal pe baza caruia Europa de Vest si Europa centrala au fost decalate ca unitate si omogenitate (Italia, Germania si Tarile de Jos si-au obtinut independenta abia prin anii 1860-1870) si care a cauzat aceasta diferenta cu mare inruarire asupra istoriei moderne a continentului.

Despre muzica de folclor

Cum separi muzica de folclor autentica de cea falsa? Este de observat ca muzica folclorica adevarata este purificata de atitudini. Muzica culta are doua scari de atitudine dupa care se ghideaza: optimism-pesimism si pace-agresivitate. Muzica de folclor nu incearca niciodata sa conjure ceva legat de om, deoarece mijlocul si scopul sau este Natura, iar razboiul si pacea, fericirea si tristetea si toate cele ce sunt nascociri ale Civilizatiei, ii sunt straine.

Alt studiu asupra determinismului

Am citit recent un articol stiintific care anunta descoperirea de catre savanti a capacitatii creierului de a prezice consecintele unei decizii cu 10 secunde inainte de a fi luata. Descoperirea ar fi un argument pentru liberul-arbitru uman, dupa unii.

Creierul nu poate sa emita decat prezumtii in legatura cu evolutia unei situatii. El nu are o eruditie atat de puternica incat sa cunoasca perfect legile dupa care natura este guvernata si nici o capacitate suficient de potenta de calcul incat sa le pune in practica exact. El este limitat la a face supozitii in legatura cu felul in care decurge o actiune. Singura masinarie intelectuala suficient de puternica ca sa prezica corect evolutia unui sistem este Universul insusi. Universul este singurul lucru din Univers in care sunt stocate toate datele fizice ale Universului si singurul lucru care stapaneste perfect legile fizice care guverneaza Universul. Iar tot Universul este singurul lucru din Univers care poate sa coreleze aceste doua baze de date si sa obtina astfel cunoasterea destinului. Orice altceva mai mic decat Universul va avea o marja de eroare in a cunoaste complexul mecanism al cauzalitatii.

Realitatea, aceasta realitate atat de avida de precizie si de a fi o replica exacta a ei insasi, articuleaza destinul prin chiar faptul ca desfasoara destinul, iar omul si alte forme de trezire la constienta a realitatii pot sa constientizeze articularea de-abia dupa ce au trait desfasurarea. Niciodata inainte. De aceea omul nu are liber-arbitru.

Am mai scris un articol de acest gen - link.