Maximă

Conștiința regelui sancțiunilor este oriunde şi întotdeauna o târfă de lux.

Maximă

Semnul distinctiv al aristocraţiei adevărate este optimismul, capacitatea de a nutri speranţă.

Despre fertilitate

      Există două motive pentru care ţările dezvoltate au un spor natural redus. Primul dintre ele este că statul modern, prin sistemul de pensii, ca şi prin alte facilităţi sociale, le asigură oamenilor bătrâneţea, care nu mai sunt nevoiţi să se bazeze pe propria familie, prin urmare nu au o încurajare puternică de a produce membri noi, care, odată ce vor fi adulţi, şi, deci, productivi economic, vor fi obligaţi moral să-şi susţină părinţii. Al doilea este că datorită productivităţii economice ridicate, este nevoie de mult mai puţină forţă de muncă pentru a susţine un singur om, deci, dacă un părinte îşi planifică o bătrâneţe liniştită, necesarul de copii (care, odată ajunşi adulţi, le vor oferi părinţilor un sprijin) este substanţial redus. Ţările subdezvoltate au natalitate foarte înaltă pentru că viaţa este, în general, nesigură şi precară, pentru că există porţiuni considerabile ale societăţii până la care statul pur şi simplu nu ajunge, conservând astfel familia tradiţională, şi pentru că eficienţa economică este atât de mică încât este nevoie de mulţi oameni pentru a-i susţîne pe cei neproductivi. De aceea, natalitatea unei ţări este un indicator destul de bun al productivităţii ei economice.

Am zis!

Idiotul este cel care confundă ce îi vine din cap cu ce îi vine din burtă.

Despre Iisus Hristos

“N’ai-je pas sangloté ton angoisse supreme?” 

      Ce anume vrea să însemne că Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor? Care este ideea de bază pe care o ascunde această expresie atât de simplă şi atât de comună? Intrigant este că oricărui om îi vine foarte la îndemână să afle singur răspunsul la întrebare, şi încă în cel mai viu mod cu putinţă. Tot ce trebuie să facă este să încerce, în fiecare zi, în fiecare unitate elementară a timpului, să îndrepte greşelile pe care le vede în jurul său. 

      Va descoperi atunci, aşa cum poate a descoperit şi acel tâmplar al Palestinei în urmă cu două milenii, că cei care sunt beneficiarii principali ai gestului său, şi anume semenii săi, i se vor pune în cale ca şi cum ar avea nu de câştigat, ci numai de pierdut. Deşi un act atât de simplu precum îndreptarea a ce este strâmb joacă rolul de a ne înlesni traiul în comun, de a oferi mediului în care respirăm o breşă luminoasă, tocmai noi ne împotrivim, ca şi cum dacă doar am concepe să-i dăm o mână de ajutor am nărui vreo statuie în lipsa căreia rămânem fără suflu. 

      Iată-ne deci păcătuind, şi pe el, acest Iisus anonim contemporan cu noi, istovindu-şi sufletul de păcatul nostru, care în fond este unul al indiferenţei şi al nerecunoştinţei. Un eveniment mai hristic decât atât nici că există. Oricine îl poate reînscena prin simplul gest de a-şi opri privirea asupra a ce nu merge şi a pune mână să-l facă să meargă. Aceasta este piatra de temelie a oricărui Mântuitor.

Comerţul galactic

     Este foarte posibil ca în viitorul îndepărtat, când pentru umanitate călătoria între stele va deveni de domeniul uzualului, sistemul economic care va guverna imperiul construit de către noi în Cosmos să fie puternic localizat, ca grosul raporturilor economice să se desfăşoare la nivel de sistem stelar, ca ceea ce consumă şi investeşte populaţia unui sistem să fie echivalent cu ceea ce produce, schimburile între sisteme fiind minime.

     Motivul este următorul: dată fiind tehnologia transformării energiei în masă, oricare materie primă va putea fi transformată în oricare alta, în schimbul unui cost de energie, sau, şi mai simplu, va putea fi creată din energie, virtualmente ex nihilo. Prin urmare, vor dispărea limitările impuse de locul în care se află resurse deja existente. Istoria economică a viitorului nu va avea parte de toponimele consacrate ale celei a trecutului. Nu va exista un Potosi al argintului, o coastă a Feniciei a melcului Murex, un Cornwall al cositorului, o insulă Molucca a mirodeniilor, sau, cum există azi, un Orient Mijlociu al petrolului. Energia necesară pentru a transforma o materie într-alta va fi mai mică decât cea necesară pentru a transporta o materie dintr-un sistem stelar într-altul. Prin urmare, comerţul va fi limitat drastic. 

      El nu va dispărea complet, deoarece această tehnologie, deşi eficientă cantitativ, calitativ va fi mereu întrucâtva în întârziere, şi, deci, structura cererii va cuprinde, datorită celor subţiri în gusturi şi cu putere de cumpărare, şi varianta autentică a oricărui produs. Altfel spus, deşi orice substanţă va putea fi obţinută în mod sintetic, calitatea ei va fi mereu inferioară celei a substanţei găsite în natură, iar cei bogaţi şi lingavi o vor prefera pe cea autentică şi naturală, ceea ce înseamnă, fireşte, că ar trebui să fie transportată dintr-un sistem stelar îndepărtat, şi, deci, să coste mult mai mult. 

      Vor exista, desigur, şi alte nuanţe ale impactului economic al acestei tehnologii. De pildă, energia necesară transformării va varia în funcţie de similaritatea chimică a substanţelor. Va fi mai ieftină transformarea fierului în nichel, decât cea a fierului în marmură, dat fiind că fierul şi nichelul sunt ambele elemente şi metale, în timp ce marmura este o substanţă organică, infinit mai complexă. Prin urmare, ar putea fi mai profitabilă importarea marmurei, decât producerea ei în mod sintetic la nivel local, atât pentru că ar costa mai puţină energie, cât şi pentru că ar implica utilaje mai primitive şi o forţă de muncă mai puţin calificată. 

      Pe scurt, galaxia viitorului, în cazul în care va fi umplută de către Om cu progeniturile sale, s-ar putea să cunoască schimburi economice doar la nivel interplanetar, costul traficului interstelar fiind un inhibitor prea puternic pentru înflorirea comerţului, şi dat fiind că tehnologia mai sus descrisă este mai mult decât o fantezie.

Din regi, astăzi

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din trupul lor, prin lume călător,
Bem, mâncăm, îl auzim în vânt,
Îl vedem cum pomi devine din pământ,
Dar calea ce-o arată - un dor.

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din zodia lor izvodul şi tăcerea.
Din steaua lor cerneala şi părerea.
Din fapta lor - credulul cânt,
În care lege-i mierea.

Din regi, astăzi, niciun cuvânt.
Din drumul abătut al vieţii în mărire,
Din portul răsfinţit prin vorbă şi veşmânt,
O turlă, o icoană şi-un mormânt,
Cerşind o amintire.

Despre onoare, revisited

      Am scris acum câţiva ani un articol în care explicam că dispariţia onoarei ca valoare publică se datorează dispariţiei luptei bărbăteşti, corp-la-corp, pe care fusese bazat războiul, şi că acest lung declin a culminat cu cele două Războaie Mondiale, în urma cărora soldatul a fost redus la stadiul de tehnician cu valenţe atletice. 

      Citind astăzi acest articol, realizez că, în ciuda lucidităţii şi rationalităţii cu care l-am scris, care pe alocuri sunt chiar remarcabile, este fundamental greşit şi trădează o incultură crasă. Legătura dintre cele două fenomene pur şi simplu nu există, nici factual, nici logic. Voi încerca acum să explic adevăratul motiv pentru care în societatea modernă nu se mai pune accent pe conceptul de onoare. 

     În lumea feudală, loialitatea şi onoarea sunt esenţiale în păstrarea ordinii sociale deoarece reprezintă singura formă de contract care există. Prin loialitate oamenii se obligă reciproc în a respecta nişte sarcini pe care şi le atribuie reciproc în vederea atingerii unui interes comun. Când unul dintre ei nu le respectă, pierde onoare, care este, în fond, un capital social, şi pe care îl plăteşte drept pagubă atunci când atenţia publică se convinge de validitatea încălcării. Aşa cum în societatea modernă oamenii plătesc pagube materiale când încalcă un contract, în societatea tradiţională plătesc cu propria cinste. 

      După cum îşi dă seama după câteva minute oricine meditează la aceste chestiuni, contractul feudal este un instrument social teribil de ineficient. De asemenea, el este o cârjă, şi toţi cei care îl folosesc realizează că este o cârjă, şi încearcă să capete acces la un tip mai bun de contract. Problema este că noi privim contractul modern ca fiind un dat. Uităm că pentru a fi posibil, este nevoie de o parte terţă, cu pregătire de specialitate şi remunerată în mod constant. În alte cuvinte, este nevoie de o birocraţie, de centralizare, de un stat. Pentru ca acestea să existe, e nevoie de un sistem de taxare. Cum obţii însă aşa ceva când nu există venituri taxabile? Europa Evului Mediu era o astfel de lume. Într-o economie naturală, produsul brut constă zdrobitor din bunuri agricole, al căror transport de la centrul de producţie la centrul fiscal, şi de la centrul fiscal la fiecare salariat în parte, este atât de impractic şi de scump, încât o asemenea taxă nu-şi are rostul. De aceea, suveranii Occidentului medieval preferau să o înlocuiască cu o obligaţie de serviciu militar. Centrele de producţie au ajuns deci să fie administrate tocmai de cei însărcinaţi, în caz de urgenţă, cu a le păzi. Controlul statului astfel slăbit, administratorilor în cauză nu le-a fost greu ca, în timp, să-şi transforme funcţia într-una ereditară. Aşa a apărut aristocraţia feudală şi s-a destrămat statul. 

      Şi exact prin apariţia capitalului lichid sfârşitul ei a fost anunţat. În jurul anului 1000 au avut loc primele injectări semnificative de metale preţioase în economia continentului european, în primul rând prin descoperirea de noi zăcăminte. Acest fenomen s-a desfăşurat în paralel, influenţându-se reciproc, cu înflorirea oraşelor, a căror activitate este bazată neapărat pe monedă. Odată cu noile mijloace de producţie şi de schimb, odată, deci, cu slăbirea tiraniilor regionale şi cu renaşterea statului, regele a început să-şi manifeste interesul în singura formă legală care se preta la nevoia de contracte formale, o formă, în acest caz, demult uitată - dreptul roman. Tocmai imposibilitatea regilor de a-şi taxa supuşii a fost ce a împiedicat ca redescoperirea şi refolosirea valorilor antichităţii, singura care mai cunoscuse o civilizaţie urbană, să se petreacă mai devreme. Iar această redescoperire s-a făcut tocmai prin civilizaţii al căror grad de urbanizare era mult superior celui al Occidentului - cea arabă şi cea bizantină. Şi tocmai nevoia regilor de a ţine sub control magnaţii teritoriali, aflând oportunitate majoră în a se alia cu oraşele pentru a le accesa capitalul lichid, a prilejuit înlocuirea structurilor monarhice cu cele feudale, aşa cum foarte bine explică, de pildă, Henri Pirenne: 

      "The clear interest of the monarchy was to support the adversaries of high feudalism. Naturally, help was given whenever it was possible to do so without becoming obligated to these middle classes who in arising against their lords fought, to all intents and purposes, in the interests of royal prerogatives. To accept the king ar arbitrator of their quarell was, for the parties in conflict, to recognize his sovereignty. The entry of the burghers upon the political scene had as a consequence the weakening of the contractual principle of the Feudal State to the advantage of the principle of the authority of the Monarchical State. It was impossible that royalty should not take count of this and seize every chance to show its good-will to the communes which, without intending to do so, labored so usefully in its behalf." 

["Medieval Cities" - Henri Pirenne] 

     Tocmai pentru că dreptul roman conţine structuri legale prin care indivizii pot fi traşi la răspundere cu o precizie practică din punct de vedere social şi moral, implementarea lui a însemnat erodarea vechilor structuri, bazate pe onoare şi loialitate, esenţialmente personale în natură, şi, deci, exploatabile în mod grosolan, sau sortite eşecului chiar în absenţa unui comportament arbitrar, tocmai prin faptul că erau îmbibate cu superstiţie şi lipsite de metodă. Lungul declin al onoarei a culminat cu Revoluţia Industrială, moment în care latifundiarii au început să-şi piardă accelerat cota din economia generală, şi, prin urmare, valorile lor au început să comporte o greutate socială din ce în ce mai mică. Odată cu ei, acest reziduu numit onoarea ca instrument social este înghiţit de către marile ape ale istoriei.

Una din eu

Politica înseamnă a te bate pentru monopolul pe ipocrizie.

Despre socialism

     Într-o perspectivă tradiţională, socialismul apare ca fiind internaţionalist. Prin asta înţelegem o gândire politică care nu favorizează propria naţiune asupra altora, ci are în vedere cooperarea cu alte naţiuni, ajutarea şi apărarea lor. Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire asupra politicii concrete, non-teoretice, aşa cum a fost ea făcută în secolul XX, vom observa că, în pofida variantei clasice a ştiinţelor politice, socialismul nu este în mod intrinsec internaţionalist. De altfel, putem detecta cu suficientă uşurinţă când capătă sau nu o astfel de natură, şi că procesul se desfăşoară după un anumit tipar. 

      Mai exact, socialismul devine internaţionalist numai atunci când statul în cauză reprezintă o putere majoră pe plan economic şi diplomatic. În cazul puterilor minore, partidele de stânga au un pronunţat caracter naţionalist (deşi, după cum vom vedea, este vorba mai degrabă de un amestec curios între naţionalism şi internaţionalism - nu există stat socialist care să tăgăduiască ideea de colaborare între naţiuni). Motivul este următorul: o putere majoră are o tendinţă naturală de a influenţa şi subjuga alte puteri, de a plasa naţiunea proprie deasupra celorlalte, de a contribui, deci, la o inegalitate, prin urmare orientarea anti-imperialistă, centrală socialismului, se confundă cu cea anti-naţionalistă. O putere minoră însă se află într-o luptă permanentă de eliberare naţională, ea se află pe poziţia de inferioritate în relaţia de inegalitate, ea nu este sursa, ci ţinta imperialismului, deci ridicarea propriei naţiuni are rolul de egalizare, protejarea suveranităţii naţionale devenind o clauză indispensabilă şi organică a oricărei agende socialiste. 

      În toate ţările din Lumea a Treia, partidele socialiste sunt obligatoriu naţionaliste. Motivele sunt lesne de înţeles. Controlarea graniţelor, protejarea industriilor domestice, exploatarea resurselor naturale, sancţionarea investiţiilor străine, asigurarea unor condiţii de muncă juste şi demne pentru populaţia nativă, stabilirea unui plafon la preţurile produselor de bază, protejarea ecosistemului constituie obstacole în calea corporaţiilor trans-naţionale, care sunt finanţatorii principali, şi, deci, orchestratorii, manevrelor imperialiste cu tentă liber-comercială, şi constituie un scut vital pentru ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, orice control străin al economiei, pe care doctrinele de tip laissez-faire îl implică, se traduce automat într-un control străin al politicii, în capacitatea unei puteri străine de a ţine în şah factorul de decizie autohton. 

      Observăm însă că în aceleaşi ţări în curs dezvoltare şi facţiunile conservative au ca mobil major naţionalismul. Însă adeziunea lor la aceste valori este una negativă şi lipsită de pragmatism. Este negativă pentru că nu presupune o contribuţie directă la binele naţiunii, ci una indirectă, prin contracararea unor agenţi percepuţi ca fiind dăunători fiinţei naţionale. Aceşti agenţi sunt de fapt socialismul, despre care dreapta politică presupune că dizolvă valorile tradiţionale, îndeosebi liantul care le ţine laolaltă, şi anume spiritul religios. Din acest punct de vedere, conservatismul are întrucâtva dreptate, cel puţin teoretic, în sensul că, într-adevăr, socialismul, prin viziunea sa decisiv nihilistă, prin fidelitatea sa în slujirea Devenirii, erodează de fapt baza oricărei valori, nu numai a celor tradiţionale. 

      Ceea ce dreapta omite însă este că socialismul combate valorile numai în măsura în care ele se identifică cu Statul, susţinând că spaţiul şi instituţiile publice trebuie să fie neutre, epurate de orice partizanat axiologic sau ideologic. Mai trebuie remarcat şi faptul că, practic vorbind, niciunei guvernări socialiste nu îi lipseşte luciditatea politică de a respecta pasiv valorile, însemnele şi meritele culturii vernaculare şi religioase. Şi am mai afirmat că naţionalismul dreptei din Lumea a Treia nu este pragmatic, riscând chiar să pună în pericol naţiunea însăşi. Motivul este că măsurile economice pe care le propune, care, pe scurt, sunt sinonime cu încetarea intervenţiei statului, au ca rezultat necesar acapararea economiei de către capitalul străin. Apărarea polemică a oricărei valori devine prin urmare inutilă, din moment ce dispare suportul material în cadrul căruia valorile sunt duse la împlinire. 

      Legătura dintre socialism şi naţionalism nu este una obligatoriu permanentă. Dacă o naţiune are o economie slabă, integrarea neprotejată în circuitul capitalist global reprezintă sinucidere curată. Socialismul nu trebuie privit neapărat ca un scop în sine, ci şi ca un mijloc prin care o naţiune care aspiră la capitalism se maturizează înainte să poată supravieţui în competiţie directă la nivel mondial.