“N’ai-je pas sangloté ton angoisse supreme?”
Ce anume vrea să însemne că Iisus Hristos a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor? Care este ideea de bază pe care o ascunde această expresie atât de simplă şi atât de comună? Intrigant este că oricărui om îi vine foarte la îndemână să afle singur răspunsul la întrebare, şi încă în cel mai viu mod cu putinţă. Tot ce trebuie să facă este să încerce, în fiecare zi, în fiecare unitate elementară a timpului, să îndrepte greşelile pe care le vede în jurul său.
Va descoperi atunci, aşa cum poate a descoperit şi acel tâmplar al Palestinei în urmă cu două milenii, că cei care sunt beneficiarii principali ai gestului său, şi anume semenii săi, i se vor pune în cale ca şi cum ar avea nu de câştigat, ci numai de pierdut. Deşi un act atât de simplu precum îndreptarea a ce este strâmb joacă rolul de a ne înlesni traiul în comun, de a oferi mediului în care respirăm o breşă luminoasă, tocmai noi ne împotrivim, ca şi cum dacă doar am concepe să-i dăm o mână de ajutor am nărui vreo statuie în lipsa căreia rămânem fără suflu.
Iată-ne deci păcătuind, şi pe el, acest Iisus anonim contemporan cu noi, istovindu-şi sufletul de păcatul nostru, care în fond este unul al indiferenţei şi al nerecunoştinţei. Un eveniment mai hristic decât atât nici că există. Oricine îl poate reînscena prin simplul gest de a-şi opri privirea asupra a ce nu merge şi a pune mână să-l facă să meargă. Aceasta este piatra de temelie a oricărui Mântuitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu