Despre socialism

     Într-o perspectivă tradiţională, socialismul apare ca fiind internaţionalist. Prin asta înţelegem o gândire politică care nu favorizează propria naţiune asupra altora, ci are în vedere cooperarea cu alte naţiuni, ajutarea şi apărarea lor. Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire asupra politicii concrete, non-teoretice, aşa cum a fost ea făcută în secolul XX, vom observa că, în pofida variantei clasice a ştiinţelor politice, socialismul nu este în mod intrinsec internaţionalist. De altfel, putem detecta cu suficientă uşurinţă când capătă sau nu o astfel de natură, şi că procesul se desfăşoară după un anumit tipar. 

      Mai exact, socialismul devine internaţionalist numai atunci când statul în cauză reprezintă o putere majoră pe plan economic şi diplomatic. În cazul puterilor minore, partidele de stânga au un pronunţat caracter naţionalist (deşi, după cum vom vedea, este vorba mai degrabă de un amestec curios între naţionalism şi internaţionalism - nu există stat socialist care să tăgăduiască ideea de colaborare între naţiuni). Motivul este următorul: o putere majoră are o tendinţă naturală de a influenţa şi subjuga alte puteri, de a plasa naţiunea proprie deasupra celorlalte, de a contribui, deci, la o inegalitate, prin urmare orientarea anti-imperialistă, centrală socialismului, se confundă cu cea anti-naţionalistă. O putere minoră însă se află într-o luptă permanentă de eliberare naţională, ea se află pe poziţia de inferioritate în relaţia de inegalitate, ea nu este sursa, ci ţinta imperialismului, deci ridicarea propriei naţiuni are rolul de egalizare, protejarea suveranităţii naţionale devenind o clauză indispensabilă şi organică a oricărei agende socialiste. 

      În toate ţările din Lumea a Treia, partidele socialiste sunt obligatoriu naţionaliste. Motivele sunt lesne de înţeles. Controlarea graniţelor, protejarea industriilor domestice, exploatarea resurselor naturale, sancţionarea investiţiilor străine, asigurarea unor condiţii de muncă juste şi demne pentru populaţia nativă, stabilirea unui plafon la preţurile produselor de bază, protejarea ecosistemului constituie obstacole în calea corporaţiilor trans-naţionale, care sunt finanţatorii principali, şi, deci, orchestratorii, manevrelor imperialiste cu tentă liber-comercială, şi constituie un scut vital pentru ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, orice control străin al economiei, pe care doctrinele de tip laissez-faire îl implică, se traduce automat într-un control străin al politicii, în capacitatea unei puteri străine de a ţine în şah factorul de decizie autohton. 

      Observăm însă că în aceleaşi ţări în curs dezvoltare şi facţiunile conservative au ca mobil major naţionalismul. Însă adeziunea lor la aceste valori este una negativă şi lipsită de pragmatism. Este negativă pentru că nu presupune o contribuţie directă la binele naţiunii, ci una indirectă, prin contracararea unor agenţi percepuţi ca fiind dăunători fiinţei naţionale. Aceşti agenţi sunt de fapt socialismul, despre care dreapta politică presupune că dizolvă valorile tradiţionale, îndeosebi liantul care le ţine laolaltă, şi anume spiritul religios. Din acest punct de vedere, conservatismul are întrucâtva dreptate, cel puţin teoretic, în sensul că, într-adevăr, socialismul, prin viziunea sa decisiv nihilistă, prin fidelitatea sa în slujirea Devenirii, erodează de fapt baza oricărei valori, nu numai a celor tradiţionale. 

      Ceea ce dreapta omite însă este că socialismul combate valorile numai în măsura în care ele se identifică cu Statul, susţinând că spaţiul şi instituţiile publice trebuie să fie neutre, epurate de orice partizanat axiologic sau ideologic. Mai trebuie remarcat şi faptul că, practic vorbind, niciunei guvernări socialiste nu îi lipseşte luciditatea politică de a respecta pasiv valorile, însemnele şi meritele culturii vernaculare şi religioase. Şi am mai afirmat că naţionalismul dreptei din Lumea a Treia nu este pragmatic, riscând chiar să pună în pericol naţiunea însăşi. Motivul este că măsurile economice pe care le propune, care, pe scurt, sunt sinonime cu încetarea intervenţiei statului, au ca rezultat necesar acapararea economiei de către capitalul străin. Apărarea polemică a oricărei valori devine prin urmare inutilă, din moment ce dispare suportul material în cadrul căruia valorile sunt duse la împlinire. 

      Legătura dintre socialism şi naţionalism nu este una obligatoriu permanentă. Dacă o naţiune are o economie slabă, integrarea neprotejată în circuitul capitalist global reprezintă sinucidere curată. Socialismul nu trebuie privit neapărat ca un scop în sine, ci şi ca un mijloc prin care o naţiune care aspiră la capitalism se maturizează înainte să poată supravieţui în competiţie directă la nivel mondial.

Problema politică a capitalismului

      Într-un sistem economic capitalist, bazat pe piaţă liberă, există o foarte puternică tendinţă ca statul, şi alte instituţii ale societăţii care influenţează viaţa politică (în primul rând, presa), să fie o emanaţie a elitei economice. Problema cu un astfel de stat este că are un mult mai mare interes în a controla pieţe externe şi în a se amesteca în politica internă a altor ţări, deoarece orice îmbunătăţire geopolitică şi geoeconomică se traduce într-o îmbunătăţire directă, concretă şi organică a situaţiei materiale şi sociale a indivizilor care compun elita economică. Într-o economie centralizată, elita politică nu câştigă nimic personal din schimbarea unui regim sau din acapararea unei resurse strategice. Pentru ea, jocul de putere are un caracter eminamente abstract, iar beneficiile concrete, vitale ce pot fi obţinute de pe urma lui sunt modeste şi trec neapărat prin vama unei întregi birocraţii. Pentru elita politică a sistemului capitalist, care de facto tinde să fie, aşa cum am precizat, elita corporatistă, jocul de putere înseamnă menţinerea economiei naţionale, sau chiar a afacerilor personale, în parametri pozitivi, deci prosperitatea şi stabilitatea propriei întreprinderi. Prin urmare, statul devine o extensie vitală a capitalistului de succes, şi, deci, un agent agresiv, perseverent, ingenios şi sofisticat al perturbării echilibrului internaţional al puterilor şi, la modul general vorbind, a stării de bine a umanităţii. Un stat al pieţei libere este mult mai dispus şi mai motivat să calce pe cadavre, în maniere dintre cele mai oripilante, pentru a-şi servi clientela.

Să ne râdem

   Odată se făcea că sunt în acea zonă a Bucureştilor numită Centrul Istoric. În compania mea se aflau două cunoştinţe. Una dintre ele îmi este prieten, şi îmi era şi pe atunci. Cea de-a doua cu siguranţă nu. Aş numi-o maximum amic. Şi nu doar acum şi atunci, ci de-a pururea şi-n vecii vecilor. Ne aflam într-o berărie, în adevăratul sens al cuvântului. Peste tot beri, de toate soiurile. Oamenii care ţineau acel local luau în mod clar berea foarte în serios. 

   De bere sătul fiind, cel numit amic fu lovit de dorinţa de a fuma o narghilea. Problema nu era numai că nu aveau, ci că aveau fix la localul de lângă. De ce ar fi o problemă că aveau lângă? te-ai întreba. Pentru că nu poţi consuma marfa unui local şi ocupa mesele altuia. Comanzi doar de unde stai. Această regulă nescrisă, care, în fond, e de bun-simţ, o aflaserăm cu două-trei zile înainte, când, aflaţi la aceeaşi berărie, am fost mustraţi de către chelneriţă pentru că acelaşi amic al nostru a comandat, pe nepusă masă, o narghilea de la acelaşi local de lângă. Noi, ca nişte oameni normali la cap, am luat în serios reacţia cucoanei, care ne vorbise terorizată de ce i-ar face şeful dacă ar lua la cunoştinţă. 

   Ne decidem deci să îi cerem voie chelnerului (azi, respectiva nu avea tură). Ridic mâna şovăielnic, în semn de "garçon!". Băiatul se năzări. De multe ori îi studiasem mutra şi purtările - de ce aş fi ratat de data aceasta ocazia? Figura lui generală şi esenţială era una uscăţivă, ciolănoasă şi ascuţită. Trăsăturile îi erau reci şi dezinteresate. Glasul plat. Respira un aer de punker istovit. Nu discutasem niciodată cu el dincolo de ce îl obliga postura de chelner şi mă obliga postura de client, însă ştiam în mod instinctiv că a-i vorbi acestui tinerel fluşturatic şi flegmatic despre noţiuni precum "înţelepciune" şi "virtute" ar fi fost ca şi cum i-aş fi vorbit despre castitate unei curve bătrâne, zbârcite, răsuflate şi răpănoase. Nu pentru că nu le avea (deşi, în mod clarissim, nu le avea), ci pentru că nimic nu era de natură să-l atingă, nici măcar să se vadă pe sine murind, live. 

   Toate aceste gânduri, şi altele asemenea, îmi trecură prin minte în răstimpul de tăcere dintre chemare şi declararea motivului chemării. Îi cerurăm voie, cu diplomaţie conştiincioasă, să luăm o narghilea de alături. "Garçon" ne-a spus pe loc că e perfect în regulă. De fapt, "ne-a spus" e prea mult spus. Adevărul e că nu a rostit niciun cuvânt. Mai corect e că şi-a scremut, cu nonşalanţa şi naturaleţea cu care cameleonul pescuieşte o lăcustă, musculatura facială în direcţia unei sastiseli categorice, inechivoce, operative şi atotconciliative. Uimiţi toţi trei de uşurinţa cu care se poate obţine orice, n-am putut să nu-l întrebăm: 

   "Dar ştiţi... colega dumneavoastră ne-a spus... profitul barului... şeful... expresia de disperare... pierdutul serviciului?!" 

   "Da," a replicat chelnerul cu o răceală mai mare decât viaţa, pe care nu o voi uita multă vreme de acum încolo, "dar eu nu sunt ea."

Toamna şi cultura

Venirea toamnei este venirea marii culturi. 

Cine a mirosit pământul uscat de la sfârşit de vară cum soarbe primele ploi mărunte, şi nu s-a gândit la pergamentul care soarbe rândurile de cerneală născute din truda solitară şi solemnă? 

Cine a văzut marile pajişti ale cerului, tremurând sub ameninţarea frigului şi morţii, cum îşi trimit popoarele către lumile veşnic ale luminii, făcând ca suspinele lor să răsune în lungul şi latul boltei, şi nu s-a gândit la gânditorul care, amărât şi sfârşit de carcera zilei, îşi trimite gândurile, aceste păsări ale minţii, să culeagă din orizonturi mai limpezi căldura frumosului şi a ideii? 

Cine a ascultat vântul cum scutură zeci de ramuri şi de coroane, smulgând din legănarea şi foşnetul lor tainele unei muzici urieşeşti si cumplite, şi nu s-a gândit la arta care zguduie, ca un muzician dement şi total, pleiada de clape şi coarde din care este compusă pădurea dinlăuntru a omului?

Când nimeni nu va fi mişcat

Când nimeni nu va fi mişcat, să nu vorbesc.
Răsufletul bătrânilor vulcani
Să urce-ncet şi arzător în mine, ani şi ani
De-a rândul. Până putea-voi să clintesc

Cu graiul prieteni şi duşmani -
Pe cei ce plâng amar şi se jelesc
De moartea unei flori, dar şi pe cei ce ocolesc
Din moşi-strămoşi puterea de a fi umani.

Fiarele la mine urechea să şi-o plece,
Sau gura mea rămână veşnic rece,
Şi nicicând, nicicând stearpa amăgire

A risipirii vorbelor în vânt
Să nu-şi mai tolănească, pe netihnita-mi fire,
Trupul său cel lacom de suflet şi avânt.

Aforism din eu

E ironic cum oamenii folosesc diminutive ca să desemneze persoana iubită nu ca să o facă mică, ci tocmai ca să arate cât de mare este ea în inima lor.

Reflecţii istorice

      Perioadele de mare înflorire economică ale unei societăţi coincid adesea unora de mare înflorire culturală. De pildă, Grecia secolului al V-lea î.Hr., Florenţa secolelor XIII-XIV sau Ţările de Jos ale secolului al XVII-lea. Nu de puţine ori însă, figurile cele mai de seamă ale avântului cultural, un Socrate sau un Dante, neagă sau ignoră valoarea pozitivă a acestei vitalităţi, şi proiectează viziuni sumbre ale decadenţei morale, de natură să îngrijoreze şi să înspăimânte, nu să galvanizeze. Ei se află în răspăr cu entuziasmul general al societăţii. Nu socotesc îmbucurătoare îmbunătăţirile standardului de viaţă, care se petrec până şi în rândul claselor inferioare, chiar dacă ele îi scot, în sensul cel mai curat al expresiei, din mizerie pe foarte mulţi. Ei, în alte cuvinte, neagă o manifestare fulminantă şi evidentă a Vieţii. Contradictoriu la această situaţie e că ei înşişi au luat naştere în urma fenomenului pe care îl combat cu atâta vehemenţă - cultura fiind o necesitate avansată, ea nu poate fi urmărită decât după ce au fost asigurate necesiţăţile elementare, sarcina economiei. Este fascinant cum un efluviu de vitalitate, atunci când vehicului său este omul şi societatea, poate conţine sămânţa propriei ponegriri, alungări şi învrăjbiri.

Din seria Citate perfecte

"Te încearcă durerile facerii, dragă Theaitetos, şi asta pentru că eşti nu gol, ci cu rod."

["Theaitetos" - Platon]

Despre artă

      Diferenţa între modernitate şi premodernitate este următoarea: chiar dacă atât în vremurile moderne, cât şi înainte, imaginea putea fi conotativă, numai în modernitate latura ei strict denotativă se poate sustrage firescului. În alte cuvinte, imaginile la care artiştii recurgeau în premodernitate pentru a transmite un mesaj făceau parte dintr-un imaginar al omenirii foarte bine sedimentat. Limbajul pe care artiştii îl foloseau pentru a se exprima era unul cunoscut şi vechi de când lumea, în timp ce în modernitate artisţii inventează nu numai înţelesul odată cu o nouă operă de artă, ci şi limbajul. Limbajul se află într-un proces constant de reinvenţie. În premodernitate, când într-o pictură apărea un element care nu făcea parte din ordinea lucrurilor naturale, se înscria totuşi într-o ordine mai largă a lucrurilor, care îi conferea naturalitate. Să-l luăm pe Priap de pildă. Un organ genital lung ca al lui este o anomalie. Însă Priap, atunci când ştim despre el că este Priap, nu este o anomalie. El face parte dintr-o mitologie, şi prin asta dintr-o convenţie. Dacă Priap apare pe o vază elenă, nu înseamnă că "artistul" care a pictat-o s-a folosit de o ruptură a ţeşăturii realităţii dintr-o ingeniozitate a limbajului, ci s-a folosit de un simbol al mitologiei naţionale, cât se poate de normal, şi cât se poate de înrădăcinat în convenţie. 

      Există artişti în premodernitate al căror repertoriu de imagini ne izbeşte prin bizarerie, prin excentricitate, prin atipicitate. E foarte curios însă că tocmai aceştia sunt artiştii pe care Andre Breton & co. îi revendicau ca fiind precursori ai suprarealismului. Bosch, Goya, Blake etc. Însă până şi în legătură cu ei putem specula, deşi forţat, că pictau ceea ce vedeau, anume propriile lor vise, şi, prin asta, că pictau natura, chiar dacă una lăuntrică. Trăsătura definitorie a artei moderne este imaginarea deliberată, profund raţională şi total liberă a elementului de vocabular.

Primitivism şi civilizaţie

      Citindu-l pe Cehov, nu poţi să nu fii şocat de poporul rus pe care el îl înfăţişează: apetenţa patologică pentru alcool, uşurinţa cu care intră în conflict, cu care fac scandal şi cu care jignesc, servilismul neruşinat şi deşănţat, făţărnicia cu care îşi schimbă chipurile în funcţie de rangul social si profesional al celui cu care interacţionează, demagogia cu care declamă noţiuni ca "patrie" sau "cultură", incapacitatea de a depune un efort cot la cot, subordonarea totală a oricărui principiu moral capriciilor şi instinctelor. Este drept că proza lui este fictivă, că face uz de mecanisme stilistice care distorsionează realitatea nu numai prin a ilustra lucruri care nu s-au întâmplat, ci şi unele care nu se pot întâmpla, prin a comite, adică, nu numai erori istorice, ci şi erori antropologice. Însă fără îndoială că orice literatură de vârf - iar Cehov este un maestru - are raporturi veridice cu "viaţa", că se foloseşte de detalii caracteristice ale unei epoci, spaţiu, categorii umane sau fenomen natural, fără de care opera ar fi lipsită de cadru.

      Ce ne face pe noi să credem că ruşii ilustraţi de Cehov sunt un detaliu caracteristic, şi că nu au fost de fapt "unşi" de către autor pentru a spori cromatica şi dinamica scrierii? Un prim argument ar fi recurenţa trăsăturilor, faptul că ele sunt manifeste în aproape fiecare lucrare a sa. Al doilea ar fi confirmarea de către operele literare ale celorlalţi titani ruşi, un Gogol, un Tolstoi sau un Dostoievsky. Al treilea ar fi atât de banala suprapunere cu perspectiva convenţională, veche de când lumea, asupra acestui popor. Întrebarea care reiese cu forţă din studiul poporului rus este următoarea: cum se face, ce condiţii naturale sau istorice şi-au pus pecetea în aşa fel încât să ia naştere un popor atât de îndepărtat de civilizaţie? Răspunsul, cred eu, este marea...

      Civilizaţia nu poate lua naştere pe întinderile nesfârşite de pământ ale stepelor, asiatice sau de aiurea. Este vizibil că toate formaţiunile statale fecunde cultural şi trainice ale istoriei s-au dezvoltat în apropierea mării. Se poate întâmpla contrariul numai în condiţii excepţionale, anume atunci când un factor favorabil apariţiei civilizaţiei este acut. Faptul că Sumerul, Babilonia şi Asiria, cele trei civilizaţii ale Mesopotamiei, nu sunt axate pe maritim, se datorează fertilităţii extraordinare a pământului, care suplineşte absenţa mării. La fel se întâmplă şi în cazul Egiptului. Căci a planta în mâlul Tigrului, Eufratului sau Nilului o sămânţă înseamnă a recolta şapte, pe când Evul Mediu european târziu se chinuia cu o rată de 1:4, cel timpuriu cu 1:2. Cu o rată de 1:4, abia dacă o zecime din populaţie se poate ocupa de altceva în afară de agricultură. O productivitate de 1:7 presupune o înflorire fulminantă a oraşului, leagăn al comerţului şi al ştiinţei. Faptul că în civilizaţiile mai sus-amintite marea nu joacă un rol cardinal, nu înseamnă a-i minimaliza potenţialul.

      În istoria premodernă, transportul pe pământ era de 10 ori mai scump decât cel pe cursuri de apă şi de 20 de ori decât cel pe mare. De aceea, marea este întâi de toate un mijlocitor între culturi îndepărtate. Agent al alterităţii şi exponent al comunicării, ea smulge, adeseori brutal, din izolare, pune faţă în faţă cu celălalt şi dă naştere mirării în faţa lui, a felului în care el poate să funcţioneze, obligând în felul acesta la o reevaluare a sinelui. Ea uşurează schimbul de idei şi de obiceiuri, îmbogăţind rezervorul de cunoştinţe teoretice şi practice al unei culturi.

      Apoi, marea înseamnă comerţ. Comerţul înseamnă dependenţă economică. Dependenţa, sub orice formă ar fi ea, înseamnă stăpânire de sine, înseamnă ascultare, înseamna aplecare către doleanţele celuilalt, înseamnă convieţuire şi compromis, dând astfel naştere unui ideal de impersonalitate. Fiindcă rusul, înainte de toate, este un autist. Comerţul mai înseamnă unirea pieţelor regionale într-una singură. O piaţă extinsă ("aggregate demand", după cum spunea Adam Smith) înseamnă o mai mare dimensiune şi stabilitate a cererii. O cerere mai bună înseamnă specializare a muncii, care la rândul ei duce la excelenţă individuală, la explorarea de noi domenii, la descoperiri şi invenţii, la dezvoltarea de noi tehnologii. Şi ea mai înseamnă şi eficienţă economică, de unde rezultă prosperitate, un lubrifiant al civilizaţiei.

      Imperiul roman e poate cel mai elocvent exemplu pe care ni-l dă Antichitatea în ceea ce priveşte efectele cererii cumulate. El a strâns, sub o aceeaşi piaţă, o cantitate fabuloasă de forţă de muncă, de resurse şi de potenţiali cumpărători. Perioada atât de întunecată care a urmat căderii imperiului s-a datorat, în primele rânduri, restrângerii diviziunii muncii, rezultat al contractării pieţei, la rândul ei rezultat al dezintegrării teritoriale şi politice. Faptul că o sumedenie de invenţii moderne au fost descoperite şi pierdute de romani nu este dovadă că mintea umană are nevoie de două mii de ani pentru a pătrunde şi folosi un fenomen al naturii, ci se poate explica prin prezenţa sau absenţa unui suport economic adecvat.

      În ultimul rând, marea îl învaţă pe om despre locul său în Univers. Marea este o prezenţă îndoit mai copleşitoare, mai cumplită şi mai înduplecătoare decât orice poate arăta pământul. Pe pământ, omul poate fi atins de cutremur, de fulger, de grindină, de inundaţie, de avalanşă sau de alunecare de teren. Dar acestea sunt fenomene de frecvenţă redusă, şi cu oarece precauţie omul se poate izbăvi de vătămarea lor. Însă marea nu este numai o primejdie, ci un întreg univers botezat în primejdie. De îndată ce omul se încumetă să iasă pe ea, desprins de leagănul matern al pământului, care îi alină necondiţionat groaza prăvălirii în neant, el devine cu adevărat fiul vântului, singur în faţa urgiei, departe de oameni, de brazdele plugului, de ghizdul fântânii, de freamătul pieţei. Trăind în sânul acestora, lui îi vine prea greu să realizeze infinita lor bunătate şi indulgenţă. În faţa mării, omul ştie că nu se poate juca, că nu se poate fuduli, că nu poate nesocoti, că toate micile sale trufii din trecut sunt o zădărnicie şi o neobrăzare. Seminţiile împinse pe mare de impulsul natural al câşigului sunt aceleaşi care au învăţat de la o vârstă fragedă ce înseamnă să fii rezonabil, să fii cumpătat, să preţuieşti o întindere de mână.

      Rămâne de văzut în ce măsură poporul rus poate fi numit un popor...