Să ne râdem

   Odată se făcea că sunt în acea zonă a Bucureştilor numită Centrul Istoric. În compania mea se aflau două cunoştinţe. Una dintre ele îmi este prieten, şi îmi era şi pe atunci. Cea de-a doua cu siguranţă nu. Aş numi-o maximum amic. Şi nu doar acum şi atunci, ci de-a pururea şi-n vecii vecilor. Ne aflam într-o berărie, în adevăratul sens al cuvântului. Peste tot beri, de toate soiurile. Oamenii care ţineau acel local luau în mod clar berea foarte în serios. 

   De bere sătul fiind, cel numit amic fu lovit de dorinţa de a fuma o narghilea. Problema nu era numai că nu aveau, ci că aveau fix la localul de lângă. De ce ar fi o problemă că aveau lângă? te-ai întreba. Pentru că nu poţi consuma marfa unui local şi ocupa mesele altuia. Comanzi doar de unde stai. Această regulă nescrisă, care, în fond, e de bun-simţ, o aflaserăm cu două-trei zile înainte, când, aflaţi la aceeaşi berărie, am fost mustraţi de către chelneriţă pentru că acelaşi amic al nostru a comandat, pe nepusă masă, o narghilea de la acelaşi local de lângă. Noi, ca nişte oameni normali la cap, am luat în serios reacţia cucoanei, care ne vorbise terorizată de ce i-ar face şeful dacă ar lua la cunoştinţă. 

   Ne decidem deci să îi cerem voie chelnerului (azi, respectiva nu avea tură). Ridic mâna şovăielnic, în semn de "garçon!". Băiatul se năzări. De multe ori îi studiasem mutra şi purtările - de ce aş fi ratat de data aceasta ocazia? Figura lui generală şi esenţială era una uscăţivă, ciolănoasă şi ascuţită. Trăsăturile îi erau reci şi dezinteresate. Glasul plat. Respira un aer de punker istovit. Nu discutasem niciodată cu el dincolo de ce îl obliga postura de chelner şi mă obliga postura de client, însă ştiam în mod instinctiv că a-i vorbi acestui tinerel fluşturatic şi flegmatic despre noţiuni precum "înţelepciune" şi "virtute" ar fi fost ca şi cum i-aş fi vorbit despre castitate unei curve bătrâne, zbârcite, răsuflate şi răpănoase. Nu pentru că nu le avea (deşi, în mod clarissim, nu le avea), ci pentru că nimic nu era de natură să-l atingă, nici măcar să se vadă pe sine murind, live. 

   Toate aceste gânduri, şi altele asemenea, îmi trecură prin minte în răstimpul de tăcere dintre chemare şi declararea motivului chemării. Îi cerurăm voie, cu diplomaţie conştiincioasă, să luăm o narghilea de alături. "Garçon" ne-a spus pe loc că e perfect în regulă. De fapt, "ne-a spus" e prea mult spus. Adevărul e că nu a rostit niciun cuvânt. Mai corect e că şi-a scremut, cu nonşalanţa şi naturaleţea cu care cameleonul pescuieşte o lăcustă, musculatura facială în direcţia unei sastiseli categorice, inechivoce, operative şi atotconciliative. Uimiţi toţi trei de uşurinţa cu care se poate obţine orice, n-am putut să nu-l întrebăm: 

   "Dar ştiţi... colega dumneavoastră ne-a spus... profitul barului... şeful... expresia de disperare... pierdutul serviciului?!" 

   "Da," a replicat chelnerul cu o răceală mai mare decât viaţa, pe care nu o voi uita multă vreme de acum încolo, "dar eu nu sunt ea."

Toamna şi cultura

Venirea toamnei este venirea marii culturi. 

Cine a mirosit pământul uscat de la sfârşit de vară cum soarbe primele ploi mărunte, şi nu s-a gândit la pergamentul care soarbe rândurile de cerneală născute din truda solitară şi solemnă? 

Cine a văzut marile pajişti ale cerului, tremurând sub ameninţarea frigului şi morţii, cum îşi trimit popoarele către lumile veşnic ale luminii, făcând ca suspinele lor să răsune în lungul şi latul boltei, şi nu s-a gândit la gânditorul care, amărât şi sfârşit de carcera zilei, îşi trimite gândurile, aceste păsări ale minţii, să culeagă din orizonturi mai limpezi căldura frumosului şi a ideii? 

Cine a ascultat vântul cum scutură zeci de ramuri şi de coroane, smulgând din legănarea şi foşnetul lor tainele unei muzici urieşeşti si cumplite, şi nu s-a gândit la arta care zguduie, ca un muzician dement şi total, pleiada de clape şi coarde din care este compusă pădurea dinlăuntru a omului?

Când nimeni nu va fi mişcat

Când nimeni nu va fi mişcat, să nu vorbesc.
Răsufletul bătrânilor vulcani
Să urce-ncet şi arzător în mine, ani şi ani
De-a rândul. Până putea-voi să clintesc

Cu graiul prieteni şi duşmani -
Pe cei ce plâng amar şi se jelesc
De moartea unei flori, dar şi pe cei ce ocolesc
Din moşi-strămoşi puterea de a fi umani.

Fiarele la mine urechea să şi-o plece,
Sau gura mea rămână veşnic rece,
Şi nicicând, nicicând stearpa amăgire

A risipirii vorbelor în vânt
Să nu-şi mai tolănească, pe netihnita-mi fire,
Trupul său cel lacom de suflet şi avânt.

Aforism din eu

E ironic cum oamenii folosesc diminutive ca să desemneze persoana iubită nu ca să o facă mică, ci tocmai ca să arate cât de mare este ea în inima lor.

Reflecţii istorice

      Perioadele de mare înflorire economică ale unei societăţi coincid adesea unora de mare înflorire culturală. De pildă, Grecia secolului al V-lea î.Hr., Florenţa secolelor XIII-XIV sau Ţările de Jos ale secolului al XVII-lea. Nu de puţine ori însă, figurile cele mai de seamă ale avântului cultural, un Socrate sau un Dante, neagă sau ignoră valoarea pozitivă a acestei vitalităţi, şi proiectează viziuni sumbre ale decadenţei morale, de natură să îngrijoreze şi să înspăimânte, nu să galvanizeze. Ei se află în răspăr cu entuziasmul general al societăţii. Nu socotesc îmbucurătoare îmbunătăţirile standardului de viaţă, care se petrec până şi în rândul claselor inferioare, chiar dacă ele îi scot, în sensul cel mai curat al expresiei, din mizerie pe foarte mulţi. Ei, în alte cuvinte, neagă o manifestare fulminantă şi evidentă a Vieţii. Contradictoriu la această situaţie e că ei înşişi au luat naştere în urma fenomenului pe care îl combat cu atâta vehemenţă - cultura fiind o necesitate avansată, ea nu poate fi urmărită decât după ce au fost asigurate necesiţăţile elementare, sarcina economiei. Este fascinant cum un efluviu de vitalitate, atunci când vehicului său este omul şi societatea, poate conţine sămânţa propriei ponegriri, alungări şi învrăjbiri.

Din seria Citate perfecte

"Te încearcă durerile facerii, dragă Theaitetos, şi asta pentru că eşti nu gol, ci cu rod."

["Theaitetos" - Platon]

Despre artă

      Diferenţa între modernitate şi premodernitate este următoarea: chiar dacă atât în vremurile moderne, cât şi înainte, imaginea putea fi conotativă, numai în modernitate latura ei strict denotativă se poate sustrage firescului. În alte cuvinte, imaginile la care artiştii recurgeau în premodernitate pentru a transmite un mesaj făceau parte dintr-un imaginar al omenirii foarte bine sedimentat. Limbajul pe care artiştii îl foloseau pentru a se exprima era unul cunoscut şi vechi de când lumea, în timp ce în modernitate artisţii inventează nu numai înţelesul odată cu o nouă operă de artă, ci şi limbajul. Limbajul se află într-un proces constant de reinvenţie. În premodernitate, când într-o pictură apărea un element care nu făcea parte din ordinea lucrurilor naturale, se înscria totuşi într-o ordine mai largă a lucrurilor, care îi conferea naturalitate. Să-l luăm pe Priap de pildă. Un organ genital lung ca al lui este o anomalie. Însă Priap, atunci când ştim despre el că este Priap, nu este o anomalie. El face parte dintr-o mitologie, şi prin asta dintr-o convenţie. Dacă Priap apare pe o vază elenă, nu înseamnă că "artistul" care a pictat-o s-a folosit de o ruptură a ţeşăturii realităţii dintr-o ingeniozitate a limbajului, ci s-a folosit de un simbol al mitologiei naţionale, cât se poate de normal, şi cât se poate de înrădăcinat în convenţie. 

      Există artişti în premodernitate al căror repertoriu de imagini ne izbeşte prin bizarerie, prin excentricitate, prin atipicitate. E foarte curios însă că tocmai aceştia sunt artiştii pe care Andre Breton & co. îi revendicau ca fiind precursori ai suprarealismului. Bosch, Goya, Blake etc. Însă până şi în legătură cu ei putem specula, deşi forţat, că pictau ceea ce vedeau, anume propriile lor vise, şi, prin asta, că pictau natura, chiar dacă una lăuntrică. Trăsătura definitorie a artei moderne este imaginarea deliberată, profund raţională şi total liberă a elementului de vocabular.

Primitivism şi civilizaţie

      Citindu-l pe Cehov, nu poţi să nu fii şocat de poporul rus pe care el îl înfăţişează: apetenţa patologică pentru alcool, uşurinţa cu care intră în conflict, cu care fac scandal şi cu care jignesc, servilismul neruşinat şi deşănţat, făţărnicia cu care îşi schimbă chipurile în funcţie de rangul social si profesional al celui cu care interacţionează, demagogia cu care declamă noţiuni ca "patrie" sau "cultură", incapacitatea de a depune un efort cot la cot, subordonarea totală a oricărui principiu moral capriciilor şi instinctelor. Este drept că proza lui este fictivă, că face uz de mecanisme stilistice care distorsionează realitatea nu numai prin a ilustra lucruri care nu s-au întâmplat, ci şi unele care nu se pot întâmpla, prin a comite, adică, nu numai erori istorice, ci şi erori antropologice. Însă fără îndoială că orice literatură de vârf - iar Cehov este un maestru - are raporturi veridice cu "viaţa", că se foloseşte de detalii caracteristice ale unei epoci, spaţiu, categorii umane sau fenomen natural, fără de care opera ar fi lipsită de cadru.

      Ce ne face pe noi să credem că ruşii ilustraţi de Cehov sunt un detaliu caracteristic, şi că nu au fost de fapt "unşi" de către autor pentru a spori cromatica şi dinamica scrierii? Un prim argument ar fi recurenţa trăsăturilor, faptul că ele sunt manifeste în aproape fiecare lucrare a sa. Al doilea ar fi confirmarea de către operele literare ale celorlalţi titani ruşi, un Gogol, un Tolstoi sau un Dostoievsky. Al treilea ar fi atât de banala suprapunere cu perspectiva convenţională, veche de când lumea, asupra acestui popor. Întrebarea care reiese cu forţă din studiul poporului rus este următoarea: cum se face, ce condiţii naturale sau istorice şi-au pus pecetea în aşa fel încât să ia naştere un popor atât de îndepărtat de civilizaţie? Răspunsul, cred eu, este marea...

      Civilizaţia nu poate lua naştere pe întinderile nesfârşite de pământ ale stepelor, asiatice sau de aiurea. Este vizibil că toate formaţiunile statale fecunde cultural şi trainice ale istoriei s-au dezvoltat în apropierea mării. Se poate întâmpla contrariul numai în condiţii excepţionale, anume atunci când un factor favorabil apariţiei civilizaţiei este acut. Faptul că Sumerul, Babilonia şi Asiria, cele trei civilizaţii ale Mesopotamiei, nu sunt axate pe maritim, se datorează fertilităţii extraordinare a pământului, care suplineşte absenţa mării. La fel se întâmplă şi în cazul Egiptului. Căci a planta în mâlul Tigrului, Eufratului sau Nilului o sămânţă înseamnă a recolta şapte, pe când Evul Mediu european târziu se chinuia cu o rată de 1:4, cel timpuriu cu 1:2. Cu o rată de 1:4, abia dacă o zecime din populaţie se poate ocupa de altceva în afară de agricultură. O productivitate de 1:7 presupune o înflorire fulminantă a oraşului, leagăn al comerţului şi al ştiinţei. Faptul că în civilizaţiile mai sus-amintite marea nu joacă un rol cardinal, nu înseamnă a-i minimaliza potenţialul.

      În istoria premodernă, transportul pe pământ era de 10 ori mai scump decât cel pe cursuri de apă şi de 20 de ori decât cel pe mare. De aceea, marea este întâi de toate un mijlocitor între culturi îndepărtate. Agent al alterităţii şi exponent al comunicării, ea smulge, adeseori brutal, din izolare, pune faţă în faţă cu celălalt şi dă naştere mirării în faţa lui, a felului în care el poate să funcţioneze, obligând în felul acesta la o reevaluare a sinelui. Ea uşurează schimbul de idei şi de obiceiuri, îmbogăţind rezervorul de cunoştinţe teoretice şi practice al unei culturi.

      Apoi, marea înseamnă comerţ. Comerţul înseamnă dependenţă economică. Dependenţa, sub orice formă ar fi ea, înseamnă stăpânire de sine, înseamnă ascultare, înseamna aplecare către doleanţele celuilalt, înseamnă convieţuire şi compromis, dând astfel naştere unui ideal de impersonalitate. Fiindcă rusul, înainte de toate, este un autist. Comerţul mai înseamnă unirea pieţelor regionale într-una singură. O piaţă extinsă ("aggregate demand", după cum spunea Adam Smith) înseamnă o mai mare dimensiune şi stabilitate a cererii. O cerere mai bună înseamnă specializare a muncii, care la rândul ei duce la excelenţă individuală, la explorarea de noi domenii, la descoperiri şi invenţii, la dezvoltarea de noi tehnologii. Şi ea mai înseamnă şi eficienţă economică, de unde rezultă prosperitate, un lubrifiant al civilizaţiei.

      Imperiul roman e poate cel mai elocvent exemplu pe care ni-l dă Antichitatea în ceea ce priveşte efectele cererii cumulate. El a strâns, sub o aceeaşi piaţă, o cantitate fabuloasă de forţă de muncă, de resurse şi de potenţiali cumpărători. Perioada atât de întunecată care a urmat căderii imperiului s-a datorat, în primele rânduri, restrângerii diviziunii muncii, rezultat al contractării pieţei, la rândul ei rezultat al dezintegrării teritoriale şi politice. Faptul că o sumedenie de invenţii moderne au fost descoperite şi pierdute de romani nu este dovadă că mintea umană are nevoie de două mii de ani pentru a pătrunde şi folosi un fenomen al naturii, ci se poate explica prin prezenţa sau absenţa unui suport economic adecvat.

      În ultimul rând, marea îl învaţă pe om despre locul său în Univers. Marea este o prezenţă îndoit mai copleşitoare, mai cumplită şi mai înduplecătoare decât orice poate arăta pământul. Pe pământ, omul poate fi atins de cutremur, de fulger, de grindină, de inundaţie, de avalanşă sau de alunecare de teren. Dar acestea sunt fenomene de frecvenţă redusă, şi cu oarece precauţie omul se poate izbăvi de vătămarea lor. Însă marea nu este numai o primejdie, ci un întreg univers botezat în primejdie. De îndată ce omul se încumetă să iasă pe ea, desprins de leagănul matern al pământului, care îi alină necondiţionat groaza prăvălirii în neant, el devine cu adevărat fiul vântului, singur în faţa urgiei, departe de oameni, de brazdele plugului, de ghizdul fântânii, de freamătul pieţei. Trăind în sânul acestora, lui îi vine prea greu să realizeze infinita lor bunătate şi indulgenţă. În faţa mării, omul ştie că nu se poate juca, că nu se poate fuduli, că nu poate nesocoti, că toate micile sale trufii din trecut sunt o zădărnicie şi o neobrăzare. Seminţiile împinse pe mare de impulsul natural al câşigului sunt aceleaşi care au învăţat de la o vârstă fragedă ce înseamnă să fii rezonabil, să fii cumpătat, să preţuieşti o întindere de mână.

      Rămâne de văzut în ce măsură poporul rus poate fi numit un popor...

Odă păsării cerului

Corabie stăpână pe-ntinderea lumii,
Din vâsla-ţi plăpândă, ce norii despică,
Se naşte şi cerul, şi reazemul humii -
Al zărilor faur, deşi mititică.

Ca luna ce n-are o treabă-n afară
De-a ţine-o făclie în noaptea adâncă,
Dar care frământă, prin propria-i povară,
Oceanele lumii-n copaia de stâncă.

Inovaţia în poezie

      "All day long, the stiff grass rustles on the cliffs. Infinitely old, this gentle sound, heard on this shore for century after century, imparts the love of wisdom and simplicity." 

      Natura are puterea de a încânta şi fermeca reluând la nesfârşit acelaşi lucru - briza care mângâie iarba de pe stânci, valul care se sparge de mal, jocul razelor de lumină cernite de frunzişul pădurii, cântecul greierilor în noapte, peregrinarea norilor pe cer. Te poţi abandona în ritmul lor cu orele şi zilele, şi tot nu îţi vei simţi făptura mai grea decât un fulg. Lasă-l pe om să regizeze acest spectacol, iar el, în grosolănia căilor sale, ori va copia fără abatere o aceeaşi secvenţă, servind-o ad nauseam, ori o va combina cu secvenţe care mai de care mai exotice, zăpăcind şi iritând prin babilonie. Miracolul naturii constă în faptul că poate adăuga atâta variaţie unui fenomen cât să poată fi repetat de milioane de ori fără să plictisească, în acelaşi timp însă nedizolvându-i identitatea.

      La fel se întâmplă şi în Poezie - de veacuri întregi, aceleaşi cuvinte simple, cuminţite în rânduri ordonate, au puterea unică de a armoniza mintea cu inima, de a transfera uneia tainele celeilalte, făcându-le să se confunde pentru acele câteva clipe numite de vechii greci Katharsis. Atât de strâmtă este fâşia de vocabular necesară pentru a le obţine, şi totuşi inventarul pasajelor sublime ale liricii este departe, departe de a fi plin. Şi totuşi înţelegerea noastră asupra principiului organizator fundamental al poeziei, metafora, nu este cu mult superioară celei asupra călătoriei economice între stele. 

      Cu toate acestea, în ultimul secol, lumea artistică, mereu fără de astâmpăr, mereu nepotrivindu-se în propria piele, a răsturnat nu o dată, ci de zeci de ori convenţiile poeziei şi perspectiva asupra ei. Se consideră astăzi, mai acerb ca niciodată, că pentru a exista în poezie nu sunt suficiente cuvinte ca următoarele ale lui Blake: 

"There is a smile of love, 

And there is a smile of deceit, 

And there is a smile of smiles 

In which these two smiles meet." 

sau ca următoarele ale lui Verlaine: 

"Noyez mon âme aux flots de votre Vin, 

Fondez ma vie au Pain de votre table." 

 sau ca următoarele ale lui Lorca 

"Llena, pues, de palabras mi locura, 

O déjame vivir en mi serena 

Noche del alma para siempre oscura." 

sau ca următoarele ale unui anonim din satele Maramureşului 

"Cine crede dorului 

Are casa cucului 

Şi odihna vântului." 

      Năzuinţa lacomă şi tâmpă către inedit, către inovaţie, către evoluţie, către progres, a întoxicat şi sucit mintea fiecărui inhabitant, mic sau mare, al peisajului poetic contemporan. Prefacerea treptată a ideii în chip, întoarcerea silenţioasă, subtilă şi magnifică a frazei, specularea briliantă a legăturilor ascunse dintre cuvinte, deşi sunt forţa motrice a poeziei, deşi se încăpăţânează, ca un salahor invizibil, să desluşească în continuare istoria spiritului omenesc, tind să fie umbrite de pompa, de fastul, de exhibiţiile stridente, orbitoare şi neinstruite ale mânuitorului modern de pană, ale cărui versuri sunt pentru poezie ce este pentru vestimentaţie latexul roz cu care se îmbracă poponauţii care dansează în barurile de specialitate. Realizarea unui nou pasaj de poezie adevărată reprezintă în sinea sa o inovaţie, mai valoroasă decât toate inovaţiile formale şi ideologice pe care le produce scena artistică.

      Orice se va zvoni şi va fi, esenţa poeziei este aceeaşi. Miile de întruchipări ale ei pot păcăli ochiul opac să creadă că sunt identice, dar pentru spiritul cunoscător fiecare are taina şi pecetea ei, fiecare, întocmai ca zornăitul brizei prin iarba malului mării, are ceva-ul ei aparent neînsemnat, care face faţă, cu un piept mărunt şi firav, ororilor monotoniei.