miercuri, 5 decembrie 2012

Din seria Citate perfecte

      "- Îi iubeşti pe oameni? [...] 
      - De cele mai multe ori oamenii îmi zâmbesc, şi eu lor. 
    - Da, pentru că, după cum se ştie, eşti plăcut şi frumos, spuse celălalt. De aceea îţi zâmbesc ei, iar tu le întorci zâmbetul, ca să-i întăreşti în nebunia lor. Ai face mai bine să le arăţi o faţă întunecată şi să le spui: "Ce rost are zâmbetul vostru? Acest păr va cădea jalnic şi aceşti dinţi albi, de asemenea; aceşti ochi nu sunt decât o piftie din sânge şi apă, care, dacă se va scurge, toată zadarnica gingăşie a cărnii se va prăpădi şi va pieri cu ruşine." Ar fi cinstit dacă le-ai aminti, spre trezirea lor la realitate, ce ştiu ei oricum, dar ceea ce zâmbetul tău slugarnic îi amăgeşte, făcându-i, în clipa aceea, să uite. Fiinţe ca tine nu sunt decât o înşelătorie sclipitoare şi fugară, ce acoperă grozăvia lăuntrică a toată carnea. Nici nu spun că, măcar, această piele, acest înveliş, ar fi dintre cele mai îmbietoare, cu porii şi perii ei, aburind de sudoare; dar scrijeleşte-o doar niţel şi zeama sărată iese la vedere, roşie ca păcatul, iar mai înăuntru toate devin tot mai scârboase, e numai măţăraie şi duhoare. Gingaşul şi frumosul ar trebui să fie gingaş şi frumos în întregime şi dintr-o materie nobilă, nu plin de lut şi de scârnă."

["Iosif şi fraţii săi" - Thomas Mann]

marți, 27 noiembrie 2012

Rondelul alegerii

De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.
Să dospească liniştită
Lumea-n matca ei de bale.

Piară azi orice ispită
De-a porni spre ea agale.
De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.

Omul e acum o vită,
De la pisc şi până-n poale.
Mâinile îmi sunt prea goale
Să clintesc a sa ursită.
De întors nu este cale.

duminică, 11 noiembrie 2012

D-ale omenirii

      Una din principalele forme de imbecilitate de pe lumea asta constă în a te simţi important pentru că eşti ocupat. Nu de puţine ori îi aud pe oameni văitându-se de cum n-au avut timp în ultima vreme nici să se-ncheie la şliţ de cât de solicitaţi au fost cu munca. Însă de cele mai multe ori văicăreala lor este una făţarnică şi regretul lor unul fals - pe dinăuntru jubilează de vanitate, crezând prosteşte că a te speti muncind, a participa la sumedenie de activităţi, a bate zilnic tot oraşul şi a strânge mâinile a sute de oameni te face automat un om util. De prea multe ori, încurcând cantitatea muncii cu calitatea, îndârjirea de berbec cu plănuirea chibzuită, aprobările de complezenţă ale celor din jur cu aprecierea consumată în tăcere, oamenii ajung să se îmbete cu gândul că au un rost în lume.

duminică, 14 octombrie 2012

Maximă

      Senzaţia de enervare este produsă atunci când se petrec în lanţ zădărniciri neprevăzute ale eforturilor unui om, fiecare survenind fix când i se pare că a scăpat de cea precedentă.

duminică, 30 septembrie 2012

Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.

vineri, 28 septembrie 2012

Gânduri

      În marele exemplu de seninătate pe care îl reprezintă zicerea atribuită lui Socrate "mă puteţi omorî, dar nu-mi puteţi face niciun rău" se află o greşeală. Greşeala constă în faptul că moartea poate fi un rău doar pentru semenii celui ce piere, niciodată pentru el însuşi. Moartea poate fi pentru acesta maximum un non-bine, adică atunci când survine în mijlocul unei perioade de fericire. Un rău nu poate fi deoarece obiectul muririi este deja mort când moare, deci este insensibil la modul total, deci este incapabil să sufere. Conştientizarea unei morţi iminente poate fi un rău şi pentru obiectul ei, dar moartea şi gândul morţii sunt două lucruri diferite.

miercuri, 12 septembrie 2012

Despre talent

      A avea talent şi a fi atins de el sunt două lucruri diferite. Deşi există oameni cărora nu li se răsfrânge talentul în personalitate, există o limită care odată trecută, talentul irigă întreaga fiinţă, înnobilând-o şi făcând-o să vibreze. Tot ce este sub această limită nu poate da omenirii repere. De abia după ea putem vorbi de valoare şi trăinicie. Iar, contrar ideii de a judeca opera, şi nu omul (dar nu opus ei), înclinaţiile unui om către aeronautică pot fi iscodite după cum îşi scutură ţigara. Talentul naşte distincţie. Lipsa distincţiei este dovada unui talent limitat.

sâmbătă, 18 august 2012

Un cântec, de Geo Bogza

      "Am ascultat aseară un cântec de o neasemuită frumuseţe; un cântec care mi-a scos din inimă un suspin. 

      Am ascultat un cântec pe care l-am ascultat întâia oară în tinereţea mea, un cântec izvorât dintr-o nemărginită durere şi în acelaşi timp străbătut de o uriaşă aspiraţie la fericire. 

      Am ascultat aseară un cântec şi ascultându-l mi-am spus: acesta e focul sfânt la care inima mea trebuie să se întoarcă de fiecare dată. 

      Am ascultat aseară un cântec străbătut de o mare forţă morală, un cântec care zguduie de fiecare dată conştiinţele. 

      Am ascultat cântecul vieţii mele, cel mai frumos cântec ce s-a auzit vreodată pe pământ: 

      Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..."

vineri, 10 august 2012

Despre oameni şi viaţă

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că trebuie să le laşi pe jigodii să te enerveze. De fiecare dată când intru într-o animozitate cu o jigodie şi mi se dezvăluie un nou pisc al căcănăriei omeneşti, şi îi povestesc unui apropiat despre asta, aud invariabil "Nu-i lăsa să te enerveze, ignoră-i!"

      Asta socotesc eu a fi o mare prostie. Cu cât un om se expune mai tare la cele ce-i fac rău, cu atât devine mai iscusit în a le combate. Cu cât se face mai nereceptiv vizavi de ele, cu atât se distanţează mai tare de chiar sinele său, deoarece un om nu poate fi liber dacă nu este dispus să-şi înfrunte himerele. Chiar dacă are libertate absolută de mişcare în coconul  decupat cu grijă de domeniul himerelor, nu este liber cu adevărat, este ca prins sub dărămâturi. Se poate spune despre evreii închişi în ghettouri că erau liberi pentru că puteau face ce doresc în acel ocol? Oamenii ar trebui să fie insensibili la obiectul repulsiei lor numai în urma uzurii senzaţiei de iritare prin contact repetat, niciodată în urma unei fugi autistice.

vineri, 27 iulie 2012

L'America

      Explică Nietzsche în Ştiinţa veselă că America, în goana ei nebună după câştig, în pragmatismul ei fanatic, nu are aplecare către meditaţie, către contemplarea în tihnă a armoniei mişcărilor, pierzând în felul acesta noţiunea formei - ceremonia alcătuită din gesturi atent alese, simularea dispreţului faţă de cele materiale, înfloriturile redundante,  spiritul conversaţiei -, ca şi condiţiile formării unui gust superior.

      Nietzsche însă se înşală când sugerează cauza acestui fenomen (fenomen fără îndoială real). Atât de real încât l-am simţit pe pielea mea acum cinci ani, pe când vizitam Veneţia. Stăteam la o terasă pe malul lagunei. La masa din spatele meu doi turişti americani, soţ şi soţie. Soţul făcea o serie de remărci, iar soţia răspundea cu Yeah! Uh-uh! Yeah! Uh-uh! ca şi cum ar fi bifat articolele de pe lista de cumpărături, dar nu oricum, ci cu precizia unui braţ robotic care trebăluieşte în fabrică. Să revenim însă: cauza. Nietzsche scrie aşa:

      "Există o sălbăticie cu totul indienească, specifică sângelui pieilor-roşii, în maniera în care americanii năzuiesc la aur; iar graba în care muncesc care merge până la epuizare - adevăratul viciu al lumii noi - începe deja, prin molipsire, să sălbăticească bătrâna Europă şi să răspândească în sânul ei o carenţă a spiritului în întregime unică."

      Partea îngroşată a afirmaţiei e greşită din trei motive:

      1. Deşi e posibil ca amerindienii să aibă o atracţie către aur, ea trebuie că e mai degrabă de natură spirituală, fiind întemeiată pe un rol sacru al acestui metal, de mult mai mică importanţă financiară în spaţiul lor comercial primitiv. Oricum seminţiile amerindiene nu sunt corupte de pragmatism, ele având o puternică viaţă spirituală, manifestă prin ceremonii şi ritualuri, complexe şi adeseori foarte dureroase sau periculoase pentru individ.

      2. Chiar dacă amerindienii sunt sau nu avizi de aur, nu există nici un respect, nici o admiraţie a poporului american către gazdele lor care să faciliteze transmiterea acestei trăsături de la primii la ultimii. Din contră, americanii i-au obidit şi i-au izgonit de pe propriile lor pământuri şi s-au arătat prea puţin sensibili la felul lor de a fi.

      3. Cauza principală a lipsei de otium a americanilor o aflăm în felul cum s-a format ţara lor şi în felul de a fi al oamenilor care au format-o. Coloniile din care s-a format naţia americană aveau ca scop exploatarea unor bogăţii naturale, de la întinderile nesfârşite de pământ pe care se creşteau tutun, bumbac sau indigo la pinii bătrâni, neatinşi de sute de ani, din ale căror trunchiuri marina britanică îşi făurea atât de necesarele catarge, sau de la minele deschise de cărbune la râurile pe care curgeau necontenit miliarde de fulgişori de aur. Noul continent a atras tot ce avea mai îndrăzneţ şi mai scurt la portofel Europa, oameni lipsiţi de scrupule şi dornici de aventură, cărora inima le răsuna doar la gândul unei îmbogăţiri fulminante. Cu astfel de oameni s-a populat întregul continent, din Canada până în Chile, dar numai Statele Unite, prin avântul lor economic formidabil, prin societatea lor deschisă şi meritocratică, a atras mai presus decât toate celelalte ţări ale Americii plebea Europei. Fie că erau irlandezi, italieni, germani sau evrei, toţi aveau în comun câteva lucruri: sărăcia, lipsa educaţiei, incultura. Singurul lor scop era să muncească, să câştige şi să consume, fără o aspiraţie în afara materiei. Iar la nevoia lor individuală de a se ridica se adăuga şi nevoia nou-născutului stat de a-şi crea o infrastructură, o industrie, instituţii, sporind în felul acesta nevoia de muncă, şi deturnând şi mai tare de la nevoia de tihnă mentalmente constructivă.

      Formarea unei ţări din nimic pe un pământ virgin şi bogat poate avea ca rezultat doar o astfel de mentalitate: pragmatică şi simplistă, incapabilă să evadeze din temniţa propriei vulgarităţi nici dacă şi-ar conştientiza-o.