sâmbătă, 9 aprilie 2011
Sfatul înţeleptului
Dacă lumea te place, fă un pas înapoi şi reflectează, pentru că ceva din ce faci nu faci bine.
joi, 7 aprilie 2011
Izvoarele duşmăniei faţă de gândire
1. Veselia
Când un om gândeşte capătă o înfăţişare melancolică şi este acaparat şi pe interior de o stare melancolică. Acţiunea de a gândi împuterniceşte trăsăturile chipului fără a le sălbătici, le agravează fără a le rigidiza şi le îmblânzeşte fără a le zaharisi. O fiinţă umană care se află în plin proces al gândirii nu are putinţa de a vira brusc spre o atitudine de lejeritate a inimii şi veselie, ci, ca în orice stare de fapt de un fel este nevoie de spaţiu de mişcare şi trepte intermediare pentru a se trece în starea de fapt de fel opus. De aceea dialogul serios şi riguros şi voioşia nu pot fi împletite fără ca uneia dintre ele să-i fie diluată valoarea. Şi tocmai din cauza efectului gândirii de a induce melancolie firile obsesiv vesele resping gândirea şi caută să nu o întreprindă şi nutresc vizavi de ea dispreţ.
2. Terestrialitatea
Nu mi-a plăcut niciodată cum rostesc oamenii cuvântul ‚idealist’. Mi s-a părut că sună cu un dispreţ faţă de a te agăţa de idee într-un templu al pragmatismului sau faţă de a te comporta cu ceva pe care simţurile tale nu-l percep ca şi cum ar fi cel mai concret lucru din lume, de parcă asta te-ar face să fii un ţicnit şi să nu ai simţul realităţii. Dar nu este deloc aşa, ci tocmai că cei care trăiesc ancoraţi la maximum în realitate sunt idealişti. Demn de respect este omul care ştie că ceva anume se află undeva anume deşi nu cunoaşte despre acel lucru decât umbre fugare. E pe de o parte o dovadă de putere de deducţie, dar este şi o dovadă de fermitate a convingerilor, întrucât oamenii obişnuiţi, cât şi propria lui prudenţă, îi vor da abitir ghes că se înşală. Ne uităm la vânătorul care urmăreşte o pradă după amprente în ţărână sau bucăţi de excrement şi realizăm că aşa sunt şi idealistul şi ideea, însă aceasta comparaţie nu ar trebui deloc percepută ca o depreciere. Oamenii sunt prea puţin dornici să se facă de râs pentru că s-au încrezut într-o fantomă şi din cauza aceasta simt o repulsie faţă de abstract, şi, prin urmare, faţă de gândire.
3. Pragmatismul
A te întreba nedumerit ce rost are să practici filozofia din moment ce nu are o finalitate practică directă înseamnă a te declara idiot. Filozofia este la bază o activitate recreaţională, şi aşa a fost pentru toţi marii filozofi din istorie, de la primul până la ultimul. Ca orice metodă de recreaţie se poate transforma uşor într-o obsesie, ajungând să înjghebe cu tentaculele sale toate celelalte metode de recreaţie. Însă nu asta este relevant. Relevant este că mălai-mare din combinat, văzând un om frământat de gânduri ar trebui să emită două ipoteze: că gândeşte de plăcere sau că gândeşte din necesitate. Însă cum e mălai-mare şi e prost, şi ca orice om prost e incapabil să derive plăcere din a gândi, va putea concepe doar ipoteza necesităţii, care, fiind de una singură, va şi câştiga.
În mod normal, aceasta ipoteză ar trebui să se bifurce din nou în două ipoteze, anume dacă poţi sau nu să tragi foloase materiale din gândire. Însă mă îndoiesc că mălai-mare ar da dovadă de brilianţa de a concepe, măcar pentru o secundă, că anestezicul sau sistemul de canalizare sunt, cel puţin pe jumătate, fructul gândirii. Deci „la ce-mi trebuie cărţi, principii şi visătorie. Îmi merge maţu’ mai lin, dau mai bine la femei sau fac mălaiu’ ghebos?” Şi sub o formă mai mult sau mai puţin trivială această mentalitate se regăseşte în absolut toate categoriile sociale. Însă deviez din nou, concluzia este că un alt motiv al duşmăniei faţă de gândire a omului este refuzul a orice nu furnizează utilitate în termen scurt şi în mod nemijlocit, cum ar fi, de pildă, gândurile.
4. Complexul de inferioritate
În subconştientul colectiv al omenirii pulsează ideea că gândirea şi darurile minţii îl fac pe om să fie valoros mai mult decât oricare altă trăsătură. Este o idee puternic implantată atât în colectiv, cât şi în mentalitatea multor indivizi luaţi fiecare în parte. Nu toţi dintre aceştia au însă o capacitate intelectuală cu care să se fălească. Unii dintre ei pot trăi împăcaţi cu acest fapt, iar alţii nu, ci simt un complex de inferioritate, care poate lua şi forma invidiei.
Găsesc sincer că unul din cele mai frumoase lucruri din lume este omul care e prost, recunoaşte că e prost, este pe deplin împăcat cu asta şi se comportă ca atare, privind către omul deştept cu reverenţă şi făcându-i loc atunci când nu se cuvine să-i stea în cale. Şi prin aceasta omul prost este chiar lecuit de lipsa lui de daruri, întrucât prin a-ţi cunoaşte locul în societate contribui la o orânduire sănătoasă, înălţându-ţi şi valorificându-ţi astfel existenţa. Am deviat însă; ceea ce vroiam să zic este că nu prostia de una singură, dar prostia amestecată cu sentimentul propriei inferiorităţi deşteaptă în om ura faţă de gândire.
5. Nesinceritatea
Gândirea este mijlocul prin care ajungem la adevăr, sau mai degrabă spus prin care putem dobândi confirmarea dacă ceva este adevărat sau nu. Şi cum adevărul este în multe cazuri neconvenabil, ba chiar un spin în coastă, oamenii caută să îl suprime şi pe el şi pe ceea ce îl furnizează, adică gândirea. Adevărul poate fi suprimat dintr-o necesitate materială (dacă se descoperă despre tine că ai colaborat cu Securitatea, că nu ai competenţele necesare pentru un anumit post etc.) sau dintr-o necesitate spirituală (dacă se descoperă despre cei pe care îi credeai prieteni că te turnau la Securitate, dacă ţi se demonstrează că nu există Dumnezeu etc.)
În ambele cazuri putem vorbi de lipsă de sinceritate, însă atunci când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate materială vorbim de lipsă de sinceritate faţă de ceilalţi, iar când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate spirituală vorbim de lipsă de sinceritate faţă de sine. În fine, lipsa de sinceritate îi instilează omului o repulsie faţă de adevăr, deci, faţă de gândire.
6. Personalitatea
Avem tendinţa de a ne ataşa de ceea ce este al nostru şi mai ales de acele lucruri ale noastre pe care noi înşine le-am clădit. Cum ar fi un castel de nisip, un grup de bridge sau o afacere. Şi copiii sau o relaţie interumană, deşi este poate un mod odios de a pune problema, sunt construcţia noastră. Însă şi ideile, chiar dacă uneori este omis acest unghi, reprezintă construcţii ale noastre, şi cu cât le avem de mai mult timp şi cu cât am avut mai mult impresia că le-am dedus corect şi că s-au dovedit a fi adevărate, prindem faţă de ele un soi de afecţiune maternă.
Rezultatul este că atunci când ne sunt infirmate respingem, sub imperiul acestei afecţiuni care provine de fapt din personalitate, argumentele raţionale şi adevărul. Asta este oarecum ironic, deoarece se poate ca noi să fi ajuns la aceste idei prin obiectivitate şi sinceritate cu sine, însă la un moment dat, dintr-o lipsă de autodisciplină, am început să glisăm pe o pantă de subiectivism. O componentă importantă a acestei treceri în subiectivism poate fi şi narcisismul intelectual, pe care îl dezvoltăm în timp faţă de idei.
Deci omul are tendinţa să duşmănească, din reflexul natural de a apăra ce este al lui şi personal, gândirea, atunci când ea îi atacă ideile personale.
7. Individualitatea
Vă veţi întreba probabil care este diferenţa dintre individualitate şi personalitate, căci tare mai identice par. Personalitatea se referă la valoarea în sine a caracterului unui om, în timp ce individualitatea se referă la valoarea caracterului unui om relativ la semenii săi.
Gândirea unifică prin aceea că elimină opţiunile personale ale oamenilor (fie că este vorba despre a alege între viziuni asupra lumii sau maniere de a proceda într-un incendiu), lăsând-o pe cea care este corectă pentru un anumit context.
Individualitatea unui om îl îndeamnă să preţuiască diversitatea şi să dispreţuiască unitatea, deoarece unitatea îi face pe toţi să fie la fel, dar diversitatea îi conferă fiecăruia un caracter unic, individual. De remarcat că proslăvirea diversităţii este de obicei un pretext de negare a propriei banalităţi.
În concluzie, individualitatea caută să suprime orice unifică, deci gândirea, prin urmare oamenii duşmănesc gândirea din pricina individualităţii.
8. Moderaţia (alergia la zei)
Omul simte o nelinişte atunci când se confruntă cu forme perfecte sau ideale, în alte cuvinte cu arhetipuri. Am putea defini în linii mari arhetipul ca fiind exemplarul cel mai reprezentativ pentru o categorie de obiecte, specimenul desăvârşit, care are toate trăsăturile obiectelor din acea categorie caracteristice acelei categorii, dar niciuna din trăsăturile necaracteristice. Prin urmare nu există arhetipuri în natură. Însă există în mintea umană, ele pot fi concepute prin fantezie logic dirijată. Obiectele din natură se pot doar apropia foarte tare de arhetipul aferent categoriei din care fac parte.
Deci există o legătură inextricabilă între arhetip şi gândire: pe de o parte arhetipul îşi datorează minimumul de existenţă concretă, ciopârţită cum este, minţii umane, pe de altă parte gândirea îi datorează arhetipului metoda ei de funcţionare, adică a gândi înseamnă a turna materialul primit prin simţuri în forme ideale. Din cauza acestei interdependenţe, un om care are alergie la forme ideale (şi sunt o grămadă), în alte cuvinte care caută moderaţia, jumătatea de măsură, în tot, are în mod automat alergie şi la gândire.
9. Modestia
Spuneam mai sus că există oameni care găsesc că superioritatea constă în a gândi şi că unii dintre aceştia se simt inferiori deoarece nu pot să gândească. Presupun că această credinţă în superioritatea gândirii a fost extrapolată din asocierea gândirii cu nevoile rafinate. Gândirea nu este o cerinţă a vieţii elementare, asta ne-o spune piramida nevoilor umane, ci este un lux, unul din acele lucruri pe care le poţi pretinde numai după ce ţi-ai asigurat regnurile inferioare ale piramidei.
Deci există concepţia – nu judec dacă e adevărată sau nu – că ierarhia în care sunt dispuse necesităţile umane se păstrează şi pentru ierarhia în care sunt dispuse cele necesitate. Deci dacă nevoia de adăpost sau hrană se află chiar la baza piramidei de nevoi trebuie, conform acestei concepţii, că adăpostul sau hrana sunt inferioare; dacă nevoia de gândire, creativitate, libertate de exprimare se află în vârf atunci acestea sunt superioare. Repet, nu discut dacă este adevărat sau fals. Doar am deschis o paranteză pentru a explica această mentalitate.
O bună parte din cei care consideră gândirea superioară transpun în continuare această ierarhie, de data aceasta în domeniul orânduirii sociale. Decurge că dacă gândirea este superioară, numai cei cu o poziţie socială sau o condiţie umană înaltă au dreptul de a gândi. Şi cum nu toţi au despre ei convingerea că respectă aceste cerinţe, vor duşmăni, dintr-un amestec de docilitate şi modestie, acţiunea de a gândi.
10. Spontaneitatea
Gândirea, pe lângă că îl încetineşte pe om făcându-l în schimb să câştige cunoştinţe, conferă faptelor sale un caracter premeditat. Iar premeditarea este tocmai opusul spontaneităţii. Unii oameni având o asemenea trăsătură a spontaneităţii încât le acaparează întreaga fire, nu pot să suporte nimic din ce este cumpătat sau premeditat, nu pot adică să zăbovească în pragul săvârşirii, deci vor avea în mod automat o aversiune faţă de gândire.
11. Indisciplina
Procesul de descoperire a adevărului, pe care gândirea îl execută, constă dintr-o sumedenie de operaţii logice, care fără de o disciplină interioară nu pot fi realizate cum trebuie şi în ordinea în care trebuie.
Aceste operaţii sunt felurite, dar pot fi organizate grosso modo în două categorii: încropirea unui principiu şi verificarea lui. Încropirea unui principiu are la bază observarea a două sau mai multe obiecte sau fenomene şi deducerea rădăcinii lor comune, adică a acelor proprietăţi pe care le au în comun şi care, în alte cuvinte, reprezintă legea după care se aseamănă. Partea de verificare stă în strângerea a cât mai multe exemple pentru principiul încropit şi în a verifica dacă acestea îl respectă, sau în căutarea exemplului suficient, care poate demonstra de unul singur dacă respectivul principiu este sau nu adevărat.
Deci pentru a fi un mare poet sau om de ştiinţă trebuie să ai aceeaşi disciplină ca un mare atlet, aceeaşi privare de comfort a propriei persoane întru realizarea unui scop, manifestată însă pe plan nu fizic, ci psihic. Deci dacă un om are carenţe de autodisciplină se va împăca foarte greu cu gândirea.
12. Indulgenţa
Natura, în care includem literalmente tot ce există, de la quasari şi găuri negre la zboruri de păsări şi simţăminte umane, funcţionează după nişte tipare imuabile, adică se supune unor legi, nedeviind de la ele absolut deloc. A gândi presupune în fond descoperirea legilor după care este guvernată natura. Chiar dacă observarea acestor legi nu este acelaşi lucru cu a le stabili, gânditorul, în calitatea sa de mijlocitor între ele şi glăsuirea lor, are valenţe de legiferator. Iar trăsătura de legiferator este completată minunat de către exigenţă, şi se află în crâncenă cacofonie cu indulgenţa, această trăsătură care înmoaie braţul omului în pragul deciderii sau al executării deciziei. O capacitate armonioasă de a gândi presupune o înclinaţie către a decreta şi tranşa. De aceea oamenii indulgenţi tind să refuze gândirea.
13. Extroversia
Dacă introversia este îndreptarea exteriorului către interior, extroversia este fenomenul invers. De aici decurge că gândirea este o manifestare a introversiei, întrucât gândirea este procesul prin care interpretăm, în furnalul creierului, realitatea exterioară. Îl parafrazez, nerelevant totuşi, pe Ferdinand Celine, care spunea frumos că înnebunim atunci când mintea ni se strânge ca un ghem şi nu mai lasă lumea să treacă prin ea.
14. Misticitatea
O rătăcire a spiritului, de care suferă mulţi oameni, este dragul de înşiruirea de cuvinte lipsită de sens sau semnificaţie, complacerea în enigmatic, ambiguu şi incert şi alergia la demistificaţie. Iar unul din efectele gândirii este tocmai acesta: de a demistifica şi de a conferi sens, smulgându-le brutal pe legume din visarea lor insipidă.
15. Mentalitatea de sclav
Puterea nu este în sinea ei un fenomen care să suprime gândirea sau independenţa de spirit. Însă, majoritar statistic, aşa este. De obicei puterea are ca principiu de toleranţă nişte convenţii la care trebuie să se adere necondiţionat, pe marginea cărora nu se poate dialoga logic şi cu care logica este în conflict. Sunt rari şi demni de toată admiraţia liderii care sunt în stare să nu apeleze la forţă atunci când sunt contestaţi conform cu rigorile logicii formale.
Ludovic al XIV-lea, Regele-soare, a cerut ca pe tunurile armatei franceze să se scrie "Ultimo ratio regi" (Ultima raţiune a regilor). Însă probabil că ştia foarte bine că, deşi la nivel nominal-teoretic avea dreptate, în practică regii au mai întotdeauna ca unică raţiune forţa. De aceea şi există pe lume, ca o consecinţă firească a mentalităţii de lider incompetent, mentalitatea de sclav. Mentalitatea de sclav prespupune anihilarea, în vederea propriei stări de bine, nu numai a libertăţii de exprimare, ci şi a propriei gândiri. Thomas Mann spunea aşa:
"Analiza este bună ca unealtă a progresului, a civilizaţiei, bună în măsura în care zdruncină convingerile stupide, risipeşte prejudecăţile primitive, ruinează autoritatea, cu alte cuvinte, în măsura în care eliberează, rafinează, umanizează şi pregăteşte robii pentru libertate."
16. Trăirea
Iar acelaşi citat continuă aşa:
"Este rea, foarte rea, în măsura în care zădărniceşte activitatea, loveşte în rădăcinile vieţii, căci este neputincioasă să-i dea o formă. Analiza poate fi ceva foarte puţin ispititor, tot atât de puţin ispititor ca şi moartea din care, de fapt, provine, înrudită cum este cu mormântul şi cu anatomia lui în descompunere..."
Dacă laşi prea mult cugetul să îţi circule pe sub osul frunţii vei avea senzaţia că te scindezi de viaţa adevărată şi că îţi contrafaci, din lumea ideilor, o viaţă distantă, iluzorie, o jumătate de măsură a vieţii adevărate şi un impas în îndeplinirea scopului tău în viaţă.
"O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi - din cărţi le învăţaţi."
Nu cugetul este cel care te rupe de viaţă, ci lipsa unei facultăţi, pe care cu alt prilej am numit-o voinţă, al cărei scop este să lege gândirea de viaţă. În schimb gândirea, lumea ideilor, pot oferi un refugiu omului care nu are voinţa de a trăi cu adevărat. Ideea că gânditorul este un om care nu trăieşte şi care nu este atras de a trăi este în cel mai înalt grad apanajul unui spirit imbecil şi vulgar. Este altceva că un gânditor nu poate deriva din starea de fapt curentă, din pricina condiţiei înalte pe care i-o impune gândirea, scopuri fundamentale ale vieţii şi că din pricina acestei carenţe îşi face din gândire o viaţă provizorie, o soluţie de compromis, pe care însă o regretă în orice moment, jinduind la viaţa adevărată.
"Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie."
Este adevărat că gândirea e moartă, este o lipsă de viaţă, şi că experimentarea ei le instilează celor care îşi doresc viaţa adevărată o aversiune faţă de gândire, în pofida faptului că pot avea o mare capacitate de a gândi.
"Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte."
Final
Sper că în această scriere am reperat, identificat, categorisit şi aprofundat toate acele laturi ale firii umane care îl fac pe om să nu se împace cu acţiunea de a cugeta. Nu cred că un gânditor ar trebui să-şi extermine aceste laturi, ci cred că ar trebui să le domolească în cazul în care sunt cu asupra de măsură astfel încât să atingă un echilibru între ele şi opusele lor corespondente, însă pentru această ultimă afirmaţie nu am nicio demonstraţie universală aşa că am să vă rog să o luaţi doar ca pe o impresie.
Când un om gândeşte capătă o înfăţişare melancolică şi este acaparat şi pe interior de o stare melancolică. Acţiunea de a gândi împuterniceşte trăsăturile chipului fără a le sălbătici, le agravează fără a le rigidiza şi le îmblânzeşte fără a le zaharisi. O fiinţă umană care se află în plin proces al gândirii nu are putinţa de a vira brusc spre o atitudine de lejeritate a inimii şi veselie, ci, ca în orice stare de fapt de un fel este nevoie de spaţiu de mişcare şi trepte intermediare pentru a se trece în starea de fapt de fel opus. De aceea dialogul serios şi riguros şi voioşia nu pot fi împletite fără ca uneia dintre ele să-i fie diluată valoarea. Şi tocmai din cauza efectului gândirii de a induce melancolie firile obsesiv vesele resping gândirea şi caută să nu o întreprindă şi nutresc vizavi de ea dispreţ.
2. Terestrialitatea
Nu mi-a plăcut niciodată cum rostesc oamenii cuvântul ‚idealist’. Mi s-a părut că sună cu un dispreţ faţă de a te agăţa de idee într-un templu al pragmatismului sau faţă de a te comporta cu ceva pe care simţurile tale nu-l percep ca şi cum ar fi cel mai concret lucru din lume, de parcă asta te-ar face să fii un ţicnit şi să nu ai simţul realităţii. Dar nu este deloc aşa, ci tocmai că cei care trăiesc ancoraţi la maximum în realitate sunt idealişti. Demn de respect este omul care ştie că ceva anume se află undeva anume deşi nu cunoaşte despre acel lucru decât umbre fugare. E pe de o parte o dovadă de putere de deducţie, dar este şi o dovadă de fermitate a convingerilor, întrucât oamenii obişnuiţi, cât şi propria lui prudenţă, îi vor da abitir ghes că se înşală. Ne uităm la vânătorul care urmăreşte o pradă după amprente în ţărână sau bucăţi de excrement şi realizăm că aşa sunt şi idealistul şi ideea, însă aceasta comparaţie nu ar trebui deloc percepută ca o depreciere. Oamenii sunt prea puţin dornici să se facă de râs pentru că s-au încrezut într-o fantomă şi din cauza aceasta simt o repulsie faţă de abstract, şi, prin urmare, faţă de gândire.
3. Pragmatismul
A te întreba nedumerit ce rost are să practici filozofia din moment ce nu are o finalitate practică directă înseamnă a te declara idiot. Filozofia este la bază o activitate recreaţională, şi aşa a fost pentru toţi marii filozofi din istorie, de la primul până la ultimul. Ca orice metodă de recreaţie se poate transforma uşor într-o obsesie, ajungând să înjghebe cu tentaculele sale toate celelalte metode de recreaţie. Însă nu asta este relevant. Relevant este că mălai-mare din combinat, văzând un om frământat de gânduri ar trebui să emită două ipoteze: că gândeşte de plăcere sau că gândeşte din necesitate. Însă cum e mălai-mare şi e prost, şi ca orice om prost e incapabil să derive plăcere din a gândi, va putea concepe doar ipoteza necesităţii, care, fiind de una singură, va şi câştiga.
În mod normal, aceasta ipoteză ar trebui să se bifurce din nou în două ipoteze, anume dacă poţi sau nu să tragi foloase materiale din gândire. Însă mă îndoiesc că mălai-mare ar da dovadă de brilianţa de a concepe, măcar pentru o secundă, că anestezicul sau sistemul de canalizare sunt, cel puţin pe jumătate, fructul gândirii. Deci „la ce-mi trebuie cărţi, principii şi visătorie. Îmi merge maţu’ mai lin, dau mai bine la femei sau fac mălaiu’ ghebos?” Şi sub o formă mai mult sau mai puţin trivială această mentalitate se regăseşte în absolut toate categoriile sociale. Însă deviez din nou, concluzia este că un alt motiv al duşmăniei faţă de gândire a omului este refuzul a orice nu furnizează utilitate în termen scurt şi în mod nemijlocit, cum ar fi, de pildă, gândurile.
4. Complexul de inferioritate
În subconştientul colectiv al omenirii pulsează ideea că gândirea şi darurile minţii îl fac pe om să fie valoros mai mult decât oricare altă trăsătură. Este o idee puternic implantată atât în colectiv, cât şi în mentalitatea multor indivizi luaţi fiecare în parte. Nu toţi dintre aceştia au însă o capacitate intelectuală cu care să se fălească. Unii dintre ei pot trăi împăcaţi cu acest fapt, iar alţii nu, ci simt un complex de inferioritate, care poate lua şi forma invidiei.
Găsesc sincer că unul din cele mai frumoase lucruri din lume este omul care e prost, recunoaşte că e prost, este pe deplin împăcat cu asta şi se comportă ca atare, privind către omul deştept cu reverenţă şi făcându-i loc atunci când nu se cuvine să-i stea în cale. Şi prin aceasta omul prost este chiar lecuit de lipsa lui de daruri, întrucât prin a-ţi cunoaşte locul în societate contribui la o orânduire sănătoasă, înălţându-ţi şi valorificându-ţi astfel existenţa. Am deviat însă; ceea ce vroiam să zic este că nu prostia de una singură, dar prostia amestecată cu sentimentul propriei inferiorităţi deşteaptă în om ura faţă de gândire.
5. Nesinceritatea
Gândirea este mijlocul prin care ajungem la adevăr, sau mai degrabă spus prin care putem dobândi confirmarea dacă ceva este adevărat sau nu. Şi cum adevărul este în multe cazuri neconvenabil, ba chiar un spin în coastă, oamenii caută să îl suprime şi pe el şi pe ceea ce îl furnizează, adică gândirea. Adevărul poate fi suprimat dintr-o necesitate materială (dacă se descoperă despre tine că ai colaborat cu Securitatea, că nu ai competenţele necesare pentru un anumit post etc.) sau dintr-o necesitate spirituală (dacă se descoperă despre cei pe care îi credeai prieteni că te turnau la Securitate, dacă ţi se demonstrează că nu există Dumnezeu etc.)
În ambele cazuri putem vorbi de lipsă de sinceritate, însă atunci când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate materială vorbim de lipsă de sinceritate faţă de ceilalţi, iar când ne referim la suprimarea adevărului din necesitate spirituală vorbim de lipsă de sinceritate faţă de sine. În fine, lipsa de sinceritate îi instilează omului o repulsie faţă de adevăr, deci, faţă de gândire.
6. Personalitatea
Avem tendinţa de a ne ataşa de ceea ce este al nostru şi mai ales de acele lucruri ale noastre pe care noi înşine le-am clădit. Cum ar fi un castel de nisip, un grup de bridge sau o afacere. Şi copiii sau o relaţie interumană, deşi este poate un mod odios de a pune problema, sunt construcţia noastră. Însă şi ideile, chiar dacă uneori este omis acest unghi, reprezintă construcţii ale noastre, şi cu cât le avem de mai mult timp şi cu cât am avut mai mult impresia că le-am dedus corect şi că s-au dovedit a fi adevărate, prindem faţă de ele un soi de afecţiune maternă.
Rezultatul este că atunci când ne sunt infirmate respingem, sub imperiul acestei afecţiuni care provine de fapt din personalitate, argumentele raţionale şi adevărul. Asta este oarecum ironic, deoarece se poate ca noi să fi ajuns la aceste idei prin obiectivitate şi sinceritate cu sine, însă la un moment dat, dintr-o lipsă de autodisciplină, am început să glisăm pe o pantă de subiectivism. O componentă importantă a acestei treceri în subiectivism poate fi şi narcisismul intelectual, pe care îl dezvoltăm în timp faţă de idei.
Deci omul are tendinţa să duşmănească, din reflexul natural de a apăra ce este al lui şi personal, gândirea, atunci când ea îi atacă ideile personale.
7. Individualitatea
Vă veţi întreba probabil care este diferenţa dintre individualitate şi personalitate, căci tare mai identice par. Personalitatea se referă la valoarea în sine a caracterului unui om, în timp ce individualitatea se referă la valoarea caracterului unui om relativ la semenii săi.
Gândirea unifică prin aceea că elimină opţiunile personale ale oamenilor (fie că este vorba despre a alege între viziuni asupra lumii sau maniere de a proceda într-un incendiu), lăsând-o pe cea care este corectă pentru un anumit context.
Individualitatea unui om îl îndeamnă să preţuiască diversitatea şi să dispreţuiască unitatea, deoarece unitatea îi face pe toţi să fie la fel, dar diversitatea îi conferă fiecăruia un caracter unic, individual. De remarcat că proslăvirea diversităţii este de obicei un pretext de negare a propriei banalităţi.
În concluzie, individualitatea caută să suprime orice unifică, deci gândirea, prin urmare oamenii duşmănesc gândirea din pricina individualităţii.
8. Moderaţia (alergia la zei)
Omul simte o nelinişte atunci când se confruntă cu forme perfecte sau ideale, în alte cuvinte cu arhetipuri. Am putea defini în linii mari arhetipul ca fiind exemplarul cel mai reprezentativ pentru o categorie de obiecte, specimenul desăvârşit, care are toate trăsăturile obiectelor din acea categorie caracteristice acelei categorii, dar niciuna din trăsăturile necaracteristice. Prin urmare nu există arhetipuri în natură. Însă există în mintea umană, ele pot fi concepute prin fantezie logic dirijată. Obiectele din natură se pot doar apropia foarte tare de arhetipul aferent categoriei din care fac parte.
Deci există o legătură inextricabilă între arhetip şi gândire: pe de o parte arhetipul îşi datorează minimumul de existenţă concretă, ciopârţită cum este, minţii umane, pe de altă parte gândirea îi datorează arhetipului metoda ei de funcţionare, adică a gândi înseamnă a turna materialul primit prin simţuri în forme ideale. Din cauza acestei interdependenţe, un om care are alergie la forme ideale (şi sunt o grămadă), în alte cuvinte care caută moderaţia, jumătatea de măsură, în tot, are în mod automat alergie şi la gândire.
9. Modestia
Spuneam mai sus că există oameni care găsesc că superioritatea constă în a gândi şi că unii dintre aceştia se simt inferiori deoarece nu pot să gândească. Presupun că această credinţă în superioritatea gândirii a fost extrapolată din asocierea gândirii cu nevoile rafinate. Gândirea nu este o cerinţă a vieţii elementare, asta ne-o spune piramida nevoilor umane, ci este un lux, unul din acele lucruri pe care le poţi pretinde numai după ce ţi-ai asigurat regnurile inferioare ale piramidei.
Deci există concepţia – nu judec dacă e adevărată sau nu – că ierarhia în care sunt dispuse necesităţile umane se păstrează şi pentru ierarhia în care sunt dispuse cele necesitate. Deci dacă nevoia de adăpost sau hrană se află chiar la baza piramidei de nevoi trebuie, conform acestei concepţii, că adăpostul sau hrana sunt inferioare; dacă nevoia de gândire, creativitate, libertate de exprimare se află în vârf atunci acestea sunt superioare. Repet, nu discut dacă este adevărat sau fals. Doar am deschis o paranteză pentru a explica această mentalitate.
O bună parte din cei care consideră gândirea superioară transpun în continuare această ierarhie, de data aceasta în domeniul orânduirii sociale. Decurge că dacă gândirea este superioară, numai cei cu o poziţie socială sau o condiţie umană înaltă au dreptul de a gândi. Şi cum nu toţi au despre ei convingerea că respectă aceste cerinţe, vor duşmăni, dintr-un amestec de docilitate şi modestie, acţiunea de a gândi.
10. Spontaneitatea
Gândirea, pe lângă că îl încetineşte pe om făcându-l în schimb să câştige cunoştinţe, conferă faptelor sale un caracter premeditat. Iar premeditarea este tocmai opusul spontaneităţii. Unii oameni având o asemenea trăsătură a spontaneităţii încât le acaparează întreaga fire, nu pot să suporte nimic din ce este cumpătat sau premeditat, nu pot adică să zăbovească în pragul săvârşirii, deci vor avea în mod automat o aversiune faţă de gândire.
11. Indisciplina
Procesul de descoperire a adevărului, pe care gândirea îl execută, constă dintr-o sumedenie de operaţii logice, care fără de o disciplină interioară nu pot fi realizate cum trebuie şi în ordinea în care trebuie.
Aceste operaţii sunt felurite, dar pot fi organizate grosso modo în două categorii: încropirea unui principiu şi verificarea lui. Încropirea unui principiu are la bază observarea a două sau mai multe obiecte sau fenomene şi deducerea rădăcinii lor comune, adică a acelor proprietăţi pe care le au în comun şi care, în alte cuvinte, reprezintă legea după care se aseamănă. Partea de verificare stă în strângerea a cât mai multe exemple pentru principiul încropit şi în a verifica dacă acestea îl respectă, sau în căutarea exemplului suficient, care poate demonstra de unul singur dacă respectivul principiu este sau nu adevărat.
Deci pentru a fi un mare poet sau om de ştiinţă trebuie să ai aceeaşi disciplină ca un mare atlet, aceeaşi privare de comfort a propriei persoane întru realizarea unui scop, manifestată însă pe plan nu fizic, ci psihic. Deci dacă un om are carenţe de autodisciplină se va împăca foarte greu cu gândirea.
12. Indulgenţa
Natura, în care includem literalmente tot ce există, de la quasari şi găuri negre la zboruri de păsări şi simţăminte umane, funcţionează după nişte tipare imuabile, adică se supune unor legi, nedeviind de la ele absolut deloc. A gândi presupune în fond descoperirea legilor după care este guvernată natura. Chiar dacă observarea acestor legi nu este acelaşi lucru cu a le stabili, gânditorul, în calitatea sa de mijlocitor între ele şi glăsuirea lor, are valenţe de legiferator. Iar trăsătura de legiferator este completată minunat de către exigenţă, şi se află în crâncenă cacofonie cu indulgenţa, această trăsătură care înmoaie braţul omului în pragul deciderii sau al executării deciziei. O capacitate armonioasă de a gândi presupune o înclinaţie către a decreta şi tranşa. De aceea oamenii indulgenţi tind să refuze gândirea.
13. Extroversia
Dacă introversia este îndreptarea exteriorului către interior, extroversia este fenomenul invers. De aici decurge că gândirea este o manifestare a introversiei, întrucât gândirea este procesul prin care interpretăm, în furnalul creierului, realitatea exterioară. Îl parafrazez, nerelevant totuşi, pe Ferdinand Celine, care spunea frumos că înnebunim atunci când mintea ni se strânge ca un ghem şi nu mai lasă lumea să treacă prin ea.
14. Misticitatea
O rătăcire a spiritului, de care suferă mulţi oameni, este dragul de înşiruirea de cuvinte lipsită de sens sau semnificaţie, complacerea în enigmatic, ambiguu şi incert şi alergia la demistificaţie. Iar unul din efectele gândirii este tocmai acesta: de a demistifica şi de a conferi sens, smulgându-le brutal pe legume din visarea lor insipidă.
15. Mentalitatea de sclav
Puterea nu este în sinea ei un fenomen care să suprime gândirea sau independenţa de spirit. Însă, majoritar statistic, aşa este. De obicei puterea are ca principiu de toleranţă nişte convenţii la care trebuie să se adere necondiţionat, pe marginea cărora nu se poate dialoga logic şi cu care logica este în conflict. Sunt rari şi demni de toată admiraţia liderii care sunt în stare să nu apeleze la forţă atunci când sunt contestaţi conform cu rigorile logicii formale.
Ludovic al XIV-lea, Regele-soare, a cerut ca pe tunurile armatei franceze să se scrie "Ultimo ratio regi" (Ultima raţiune a regilor). Însă probabil că ştia foarte bine că, deşi la nivel nominal-teoretic avea dreptate, în practică regii au mai întotdeauna ca unică raţiune forţa. De aceea şi există pe lume, ca o consecinţă firească a mentalităţii de lider incompetent, mentalitatea de sclav. Mentalitatea de sclav prespupune anihilarea, în vederea propriei stări de bine, nu numai a libertăţii de exprimare, ci şi a propriei gândiri. Thomas Mann spunea aşa:
"Analiza este bună ca unealtă a progresului, a civilizaţiei, bună în măsura în care zdruncină convingerile stupide, risipeşte prejudecăţile primitive, ruinează autoritatea, cu alte cuvinte, în măsura în care eliberează, rafinează, umanizează şi pregăteşte robii pentru libertate."
16. Trăirea
Iar acelaşi citat continuă aşa:
"Este rea, foarte rea, în măsura în care zădărniceşte activitatea, loveşte în rădăcinile vieţii, căci este neputincioasă să-i dea o formă. Analiza poate fi ceva foarte puţin ispititor, tot atât de puţin ispititor ca şi moartea din care, de fapt, provine, înrudită cum este cu mormântul şi cu anatomia lui în descompunere..."
Dacă laşi prea mult cugetul să îţi circule pe sub osul frunţii vei avea senzaţia că te scindezi de viaţa adevărată şi că îţi contrafaci, din lumea ideilor, o viaţă distantă, iluzorie, o jumătate de măsură a vieţii adevărate şi un impas în îndeplinirea scopului tău în viaţă.
"O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi - din cărţi le învăţaţi."
Nu cugetul este cel care te rupe de viaţă, ci lipsa unei facultăţi, pe care cu alt prilej am numit-o voinţă, al cărei scop este să lege gândirea de viaţă. În schimb gândirea, lumea ideilor, pot oferi un refugiu omului care nu are voinţa de a trăi cu adevărat. Ideea că gânditorul este un om care nu trăieşte şi care nu este atras de a trăi este în cel mai înalt grad apanajul unui spirit imbecil şi vulgar. Este altceva că un gânditor nu poate deriva din starea de fapt curentă, din pricina condiţiei înalte pe care i-o impune gândirea, scopuri fundamentale ale vieţii şi că din pricina acestei carenţe îşi face din gândire o viaţă provizorie, o soluţie de compromis, pe care însă o regretă în orice moment, jinduind la viaţa adevărată.
"Dibuit-am în ştiinţe, în maxime,-n poezie,
Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie."
Este adevărat că gândirea e moartă, este o lipsă de viaţă, şi că experimentarea ei le instilează celor care îşi doresc viaţa adevărată o aversiune faţă de gândire, în pofida faptului că pot avea o mare capacitate de a gândi.
"Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Ş-ai s-auzi cum iarba creşte."
Final
Sper că în această scriere am reperat, identificat, categorisit şi aprofundat toate acele laturi ale firii umane care îl fac pe om să nu se împace cu acţiunea de a cugeta. Nu cred că un gânditor ar trebui să-şi extermine aceste laturi, ci cred că ar trebui să le domolească în cazul în care sunt cu asupra de măsură astfel încât să atingă un echilibru între ele şi opusele lor corespondente, însă pentru această ultimă afirmaţie nu am nicio demonstraţie universală aşa că am să vă rog să o luaţi doar ca pe o impresie.
marți, 5 aprilie 2011
Primului cugetător
Când aerul din lume virgin era de cânturi
Şi vorbele de oameni păreau să n-aibă tâlcuri,
Ci arme erau toate în lupta pentru viaţă,
Şi nu ţintea niciuna spre-o zare mai semeaţă,
Nu se-ntâmpla vreuna a fi de prisosinţă,
Căci fără de nevoie nu lua niciuna fiinţă.
Atunci, în noapte-aceea adâncă a gândirii,
Tu, din tăcerea ce era, glasuri ai dat firii.
Tu ai fost mintea-ntâie care porţile-a deschis
Ca firea-n ea să intre şi să nască primul vis:
Vis la ce e după moarte, la stele şi stihie,
La cum că ploaia este un semn de dărnicie
Şi-aceeaşi dărnicie că se preface-n ură
Când cei ce stau în ceruri zvârl fulgere pe gură,
La săli înalte-a morţii ascunse sub pământuri
Unde cei ce-au fost cândva trăiesc în chip de gânduri,
La bezna presărată cu muguri de văpaie
Din care duhul nopţii îşi a făcut odaie
Sau de unde te priveşte, ca şi ochi stelele-având,
Vreo mândră care cheamă îmbietor la negru-i sân.
Tu fost-ai prima vrere care dârz s-a-mpotrivit
Vremelniciei vieţii, pământescului sfârşit,
Citind tămadă-n ierburi şi leac în vorbe sfinte
Pentru ca trupul nostru s-ajungă oseminte
De-abia după ce-n lume ceva mai mult stătut-a.
A noastră-napoiere - că vrut-a au nu vrut-a -
Să o sfârşeşti tu pasul cel dintâiul ai făcut,
Şi-ai înfiinţat hotarul ce desparte duh de lut.
Mă-nchin smerit la tine, om din zorii cugetării,
Fără a ta suflare n-aş fi urmat chemării.
Un lanţ este de cârje a lumii-nţelepciune,
De n-ar fi cei ce premerg am fi deşertăciune.
Aşa-zişii înţelepţi mintea nu şi-au ascuţit
Pe piatra minţii celor ce-nainte au venit?
Nu e singur înţelept, singurul de lauri demn,
Cel ce scrijelit-a globul când n-avea pe el un semn?
Nu suntem pe lângă dânsul, cu a noastre şcoli şi cărţi,
Ca bolnavi ce îşi sprijină ale lor bicisnici părţi?
Şi vorbele de oameni păreau să n-aibă tâlcuri,
Ci arme erau toate în lupta pentru viaţă,
Şi nu ţintea niciuna spre-o zare mai semeaţă,
Nu se-ntâmpla vreuna a fi de prisosinţă,
Căci fără de nevoie nu lua niciuna fiinţă.
Atunci, în noapte-aceea adâncă a gândirii,
Tu, din tăcerea ce era, glasuri ai dat firii.
Tu ai fost mintea-ntâie care porţile-a deschis
Ca firea-n ea să intre şi să nască primul vis:
Vis la ce e după moarte, la stele şi stihie,
La cum că ploaia este un semn de dărnicie
Şi-aceeaşi dărnicie că se preface-n ură
Când cei ce stau în ceruri zvârl fulgere pe gură,
La săli înalte-a morţii ascunse sub pământuri
Unde cei ce-au fost cândva trăiesc în chip de gânduri,
La bezna presărată cu muguri de văpaie
Din care duhul nopţii îşi a făcut odaie
Sau de unde te priveşte, ca şi ochi stelele-având,
Vreo mândră care cheamă îmbietor la negru-i sân.
Tu fost-ai prima vrere care dârz s-a-mpotrivit
Vremelniciei vieţii, pământescului sfârşit,
Citind tămadă-n ierburi şi leac în vorbe sfinte
Pentru ca trupul nostru s-ajungă oseminte
De-abia după ce-n lume ceva mai mult stătut-a.
A noastră-napoiere - că vrut-a au nu vrut-a -
Să o sfârşeşti tu pasul cel dintâiul ai făcut,
Şi-ai înfiinţat hotarul ce desparte duh de lut.
Mă-nchin smerit la tine, om din zorii cugetării,
Fără a ta suflare n-aş fi urmat chemării.
Un lanţ este de cârje a lumii-nţelepciune,
De n-ar fi cei ce premerg am fi deşertăciune.
Aşa-zişii înţelepţi mintea nu şi-au ascuţit
Pe piatra minţii celor ce-nainte au venit?
Nu e singur înţelept, singurul de lauri demn,
Cel ce scrijelit-a globul când n-avea pe el un semn?
Nu suntem pe lângă dânsul, cu a noastre şcoli şi cărţi,
Ca bolnavi ce îşi sprijină ale lor bicisnici părţi?
luni, 21 martie 2011
Povestea lui Scyles
(relatată de Herodot)
Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.
Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.
(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)
Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.
Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.
(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)
sâmbătă, 12 martie 2011
Lume nouă
Lume nouă, stranii făpturi prăsit-ai,
Ce ca beatul prin vis prin tine trec
Şi-n orice loc cu zgârcenie petrec
Şi să n-aibă stare prea le e musai.
Pe umeri încinse cu capul zevzec,
Şi pe el coroană nepăsarea numai,
Luării de seamă la lucruri sunt gluma
Şi-n falsuri de viaţă voios se întrec.
Dar făurească-şi scop din inconstanţă,
Şi nici să se aleagă cu temeiul
Sau cu nectarul din adânc al clipei.
Eu luându-le voi fi contra balanţă
La portul sprijinit pe obiceiul
De-a nu te sinchisi de dragul pripei.
Ce ca beatul prin vis prin tine trec
Şi-n orice loc cu zgârcenie petrec
Şi să n-aibă stare prea le e musai.
Pe umeri încinse cu capul zevzec,
Şi pe el coroană nepăsarea numai,
Luării de seamă la lucruri sunt gluma
Şi-n falsuri de viaţă voios se întrec.
Dar făurească-şi scop din inconstanţă,
Şi nici să se aleagă cu temeiul
Sau cu nectarul din adânc al clipei.
Eu luându-le voi fi contra balanţă
La portul sprijinit pe obiceiul
De-a nu te sinchisi de dragul pripei.
joi, 10 martie 2011
Cugetare
Afirm, pe de o parte, că viaţa intelectuală interioară nu poate înrâuri caracterul cu de la sine putere, şi, pe de altă parte, afirm că există în cadrul fiinţei umane o facultate, distinctă de cea intelectuală, care are ca rost a da vieţii intelectuale forma vieţii adevărate, concrete, exterioare, şi, reciproc, de a primi înăuntru, în mod nemijlocit, viaţa de toate zilele şi a o prelucra şi asimila; facultate care, în alte cuvinte, leagă gândirea de viaţă, deşi nu este nici gândire, nici viaţă, fără de care gândirea ar fi stearpă, fără de care nu poate exista un geniu şi pe care o numim voinţă.
miercuri, 2 februarie 2011
De ce citim
Citim ca să găsim confirmarea că din substanţa plăpândă a gândului se pot dura punţi peste ţări şi veacuri.
duminică, 30 ianuarie 2011
Despre prietenie, partea a II-a
Prietenii, sau mai degrabă spus cei care se apropie de statutul de prieten, pe măsură ce îi cunoaştem de timp mai mult, ne fac mai dificil efortul de a deveni ceea ce dorim. Prietenii ne impun, prin prezenţa lor, un comportament cu care i-am obişnuit, un set de obişnuinţe care corespunde unei trepte din evoluţia noastră, şi această impunere intră în conflict cu dorinţa noastră de a accede la o nouă treaptă. Acest conflict ne forţează la compromisul de a rămâne cu cei ai noştri sau de a ne debarasa de ei şi de stigmatul trecutului nostru pe care îl poartă cu ei, pentru a ne desăvârşi sinele după propria noastră viziune.
De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.
De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Coşmar
Bătând în lung Atenei străzi antice,
O mare, albă şcoală mi se-arată,
Şi las în urmă freamătul să bată
Şi colbul ei pun paşii-mi să-l ridice.
Înluntru, într-un stil frivol de gloată,
Bătrâni bărboşi, sub leneşe-auspice,
Trăiesc ce secoli au să glorifice;
Şi-n mine scârba stă ca să răzbată:
„Nu vă e viaţa de dezbateri plină,
A voastre frunţi de gând nu-s o văpaie?”
„Copil naiv”, pufni în râs Socrate,
Şi-au râs cu toţi, isonul ca să-i ţină –
Dispare tot! Disting a mea odaie...
Ce de coşmaruri capul îmi mai poate.
O mare, albă şcoală mi se-arată,
Şi las în urmă freamătul să bată
Şi colbul ei pun paşii-mi să-l ridice.
Înluntru, într-un stil frivol de gloată,
Bătrâni bărboşi, sub leneşe-auspice,
Trăiesc ce secoli au să glorifice;
Şi-n mine scârba stă ca să răzbată:
„Nu vă e viaţa de dezbateri plină,
A voastre frunţi de gând nu-s o văpaie?”
„Copil naiv”, pufni în râs Socrate,
Şi-au râs cu toţi, isonul ca să-i ţină –
Dispare tot! Disting a mea odaie...
Ce de coşmaruri capul îmi mai poate.
miercuri, 19 ianuarie 2011
Despre prietenie
“Come the three corners of the world in arms, and we shall shock them.”
Ai putea să te uiţi admirativ la o armată, remarcând ţinuta impecabilă a fiecărui soldat, cât de frumos ştie fiecare să-şi lustruiască baioneta, corelarea perfectă a marşurilor ei, impresia de ordine şi disciplină pe care o radiază. Şi totuşi, în pofida acestei aparenţe de valoare militară, ea ar putea fi zdrobită în bătălie. La fel cum valoarea unei armate nu este testată în vremuri de pace, autenticitatea unei prietenii se dovedeşte sub acţiunea celor mai puternice forţe de dezbinare.
Degeaba se strâng oamenii sub un cer plin de stele şi, posedaţi de vraja momentului, proclamă prietenia care îi leagă. Degeaba se ţin minte şi de fiecare dată când se întâlnesc îşi zâmbesc cald. Hrănesc o părelnicie periculoasă dacă nu trăiesc în suflet cu frica de a fi întorşi unul împotriva celuilalt. Pentru că vine o abominaţie la putere care îi obligă, sub pedeapsa cu moartea, să se vândă între ei. Şi ei îşi vor pierde umanitatea cu uşurinţa cu care şi-au declarat prietenie. Vei colinda străzile, tu, care odată îmi vorbeai de cât de apropiat eşti de ai tăi, şi vei vedea cum ai tăi îţi închid pe rând uşile când cauţi să intri la ei, de frică să nu fie pedepsiţi pentru că te ajută. Ei, cu care îţi atingeai sufletul sub spuzeală de stele, acum se întrec în a te lăsa de izbelişte. L-aţi fi alungat pe cel ce v-ar fi spus că prietenia voastră e o minciună, pe motiv că vrea să semene între voi seminţele vrajbei ca să-şi satisfacă întunericul lăuntric.
Omule, oricine ai fi, înainte de a te numi prieten al unui alt om, întreabă-te cu toată fiinţa dacă vei avea curajul să te interpui între el şi orice stă să îl lovească. Pentru că altminteri prietenia voastră e o deşertăciune – prietenia înseamnă a te întrece cu celălalt în a fi scutul celuilalt. Dacă firea omului nu provoacă lovituri, loviturile vor veni rar şi întâmplător, şi dacă lovituri nu sunt, un scut este de prisos. Deci prieteni în cel mai înalt grad pot fi doar cei ce prin firea lor se expun la întregul arsenal de război al lumii. Prieteni nu pot fi cei ce nu au convingeri nete, cei ce nu ţin capul sus, cei ce nu aleg să facă ce se cuvine în loc de ce le convine, cei amorţiţi de indiferenţă sau nepăsare, cei ce se clatină conform cu vântul, cei ce nu îndrăznesc să întreprindă înalte realizări sau să întindă mâna după mari trofee. Aceştia pot fi maximum amici cu cineva, dar asta nu reclamă un angajament moral de viaţă şi de moarte.
De fiecare dată când interacţionezi cu un om, se pierde o parte din exclusivitatea ta. Un om care preţuieşte prietenia şi îşi face din ea un ţel se îngrijeşte să îşi economisească gesturile calde în raport cu străinul ca să se păstreze pe sine pentru prietenul său. De aceea aş căuta un prieten printre cei ce nu se dedau la băi de mulţime, ci pentru care anturajele mari sunt un prilej de secluziune.
Fără de prietenie şi de năzuinţa la prietenie existenţa omului nu are substanţă, ci este o urzeală amorfă prinsă între viaţă şi moarte.
["King John" - W. Shakespeare]
Ai putea să te uiţi admirativ la o armată, remarcând ţinuta impecabilă a fiecărui soldat, cât de frumos ştie fiecare să-şi lustruiască baioneta, corelarea perfectă a marşurilor ei, impresia de ordine şi disciplină pe care o radiază. Şi totuşi, în pofida acestei aparenţe de valoare militară, ea ar putea fi zdrobită în bătălie. La fel cum valoarea unei armate nu este testată în vremuri de pace, autenticitatea unei prietenii se dovedeşte sub acţiunea celor mai puternice forţe de dezbinare.
Degeaba se strâng oamenii sub un cer plin de stele şi, posedaţi de vraja momentului, proclamă prietenia care îi leagă. Degeaba se ţin minte şi de fiecare dată când se întâlnesc îşi zâmbesc cald. Hrănesc o părelnicie periculoasă dacă nu trăiesc în suflet cu frica de a fi întorşi unul împotriva celuilalt. Pentru că vine o abominaţie la putere care îi obligă, sub pedeapsa cu moartea, să se vândă între ei. Şi ei îşi vor pierde umanitatea cu uşurinţa cu care şi-au declarat prietenie. Vei colinda străzile, tu, care odată îmi vorbeai de cât de apropiat eşti de ai tăi, şi vei vedea cum ai tăi îţi închid pe rând uşile când cauţi să intri la ei, de frică să nu fie pedepsiţi pentru că te ajută. Ei, cu care îţi atingeai sufletul sub spuzeală de stele, acum se întrec în a te lăsa de izbelişte. L-aţi fi alungat pe cel ce v-ar fi spus că prietenia voastră e o minciună, pe motiv că vrea să semene între voi seminţele vrajbei ca să-şi satisfacă întunericul lăuntric.
Omule, oricine ai fi, înainte de a te numi prieten al unui alt om, întreabă-te cu toată fiinţa dacă vei avea curajul să te interpui între el şi orice stă să îl lovească. Pentru că altminteri prietenia voastră e o deşertăciune – prietenia înseamnă a te întrece cu celălalt în a fi scutul celuilalt. Dacă firea omului nu provoacă lovituri, loviturile vor veni rar şi întâmplător, şi dacă lovituri nu sunt, un scut este de prisos. Deci prieteni în cel mai înalt grad pot fi doar cei ce prin firea lor se expun la întregul arsenal de război al lumii. Prieteni nu pot fi cei ce nu au convingeri nete, cei ce nu ţin capul sus, cei ce nu aleg să facă ce se cuvine în loc de ce le convine, cei amorţiţi de indiferenţă sau nepăsare, cei ce se clatină conform cu vântul, cei ce nu îndrăznesc să întreprindă înalte realizări sau să întindă mâna după mari trofee. Aceştia pot fi maximum amici cu cineva, dar asta nu reclamă un angajament moral de viaţă şi de moarte.
De fiecare dată când interacţionezi cu un om, se pierde o parte din exclusivitatea ta. Un om care preţuieşte prietenia şi îşi face din ea un ţel se îngrijeşte să îşi economisească gesturile calde în raport cu străinul ca să se păstreze pe sine pentru prietenul său. De aceea aş căuta un prieten printre cei ce nu se dedau la băi de mulţime, ci pentru care anturajele mari sunt un prilej de secluziune.
Fără de prietenie şi de năzuinţa la prietenie existenţa omului nu are substanţă, ci este o urzeală amorfă prinsă între viaţă şi moarte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
