Povestea lui Scyles

(relatată de Herodot)

Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.

Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.

(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)

Lume nouă

Lume nouă, stranii făpturi prăsit-ai,
Ce ca beatul prin vis prin tine trec
Şi-n orice loc cu zgârcenie petrec
Şi să n-aibă stare prea le e musai.

Pe umeri încinse cu capul zevzec,
Şi pe el coroană nepăsarea numai,
Luării de seamă la lucruri sunt gluma
Şi-n falsuri de viaţă voios se întrec.

Dar făurească-şi scop din inconstanţă,
Şi nici să se aleagă cu temeiul
Sau cu nectarul din adânc al clipei.

Eu luându-le voi fi contra balanţă
La portul sprijinit pe obiceiul
De-a nu te sinchisi de dragul pripei.

Cugetare

Afirm, pe de o parte, că viaţa intelectuală interioară nu poate înrâuri caracterul cu de la sine putere, şi, pe de altă parte, afirm că există în cadrul fiinţei umane o facultate, distinctă de cea intelectuală, care are ca rost a da vieţii intelectuale forma vieţii adevărate, concrete, exterioare, şi, reciproc, de a primi înăuntru, în mod nemijlocit, viaţa de toate zilele şi a o prelucra şi asimila; facultate care, în alte cuvinte, leagă gândirea de viaţă, deşi nu este nici gândire, nici viaţă, fără de care gândirea ar fi stearpă, fără de care nu poate exista un geniu şi pe care o numim voinţă.

De ce citim

Citim ca să găsim confirmarea că din substanţa plăpândă a gândului se pot dura punţi peste ţări şi veacuri.

Despre prietenie, partea a II-a

Prietenii, sau mai degrabă spus cei care se apropie de statutul de prieten, pe măsură ce îi cunoaştem de timp mai mult, ne fac mai dificil efortul de a deveni ceea ce dorim. Prietenii ne impun, prin prezenţa lor, un comportament cu care i-am obişnuit, un set de obişnuinţe care corespunde unei trepte din evoluţia noastră, şi această impunere intră în conflict cu dorinţa noastră de a accede la o nouă treaptă. Acest conflict ne forţează la compromisul de a rămâne cu cei ai noştri sau de a ne debarasa de ei şi de stigmatul trecutului nostru pe care îl poartă cu ei, pentru a ne desăvârşi sinele după propria noastră viziune.

De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.

Coşmar

Bătând în lung Atenei străzi antice,
O mare, albă şcoală mi se-arată,
Şi las în urmă freamătul să bată
Şi colbul ei pun paşii-mi să-l ridice.

Înluntru, într-un stil frivol de gloată,
Bătrâni bărboşi, sub leneşe-auspice,
Trăiesc ce secoli au să glorifice;
Şi-n mine scârba stă ca să răzbată:

„Nu vă e viaţa de dezbateri plină,
A voastre frunţi de gând nu-s o văpaie?”
„Copil naiv”, pufni în râs Socrate,

Şi-au râs cu toţi, isonul ca să-i ţină –
Dispare tot! Disting a mea odaie...
Ce de coşmaruri capul îmi mai poate.

Despre prietenie

“Come the three corners of the world in arms, and we shall shock them.”

["King John" - W. Shakespeare]

Ai putea să te uiţi admirativ la o armată, remarcând ţinuta impecabilă a fiecărui soldat, cât de frumos ştie fiecare să-şi lustruiască baioneta, corelarea perfectă a marşurilor ei, impresia de ordine şi disciplină pe care o radiază. Şi totuşi, în pofida acestei aparenţe de valoare militară, ea ar putea fi zdrobită în bătălie. La fel cum valoarea unei armate nu este testată în vremuri de pace, autenticitatea unei prietenii se dovedeşte sub acţiunea celor mai puternice forţe de dezbinare.

Degeaba se strâng oamenii sub un cer plin de stele şi, posedaţi de vraja momentului, proclamă prietenia care îi leagă. Degeaba se ţin minte şi de fiecare dată când se întâlnesc îşi zâmbesc cald. Hrănesc o părelnicie periculoasă dacă nu trăiesc în suflet cu frica de a fi întorşi unul împotriva celuilalt. Pentru că vine o abominaţie la putere care îi obligă, sub pedeapsa cu moartea, să se vândă între ei. Şi ei îşi vor pierde umanitatea cu uşurinţa cu care şi-au declarat prietenie. Vei colinda străzile, tu, care odată îmi vorbeai de cât de apropiat eşti de ai tăi, şi vei vedea cum ai tăi îţi închid pe rând uşile când cauţi să intri la ei, de frică să nu fie pedepsiţi pentru că te ajută. Ei, cu care îţi atingeai sufletul sub spuzeală de stele, acum se întrec în a te lăsa de izbelişte. L-aţi fi alungat pe cel ce v-ar fi spus că prietenia voastră e o minciună, pe motiv că vrea să semene între voi seminţele vrajbei ca să-şi satisfacă întunericul lăuntric.

Omule, oricine ai fi, înainte de a te numi prieten al unui alt om, întreabă-te cu toată fiinţa dacă vei avea curajul să te interpui între el şi orice stă să îl lovească. Pentru că altminteri prietenia voastră e o deşertăciune – prietenia înseamnă a te întrece cu celălalt în a fi scutul celuilalt. Dacă firea omului nu provoacă lovituri, loviturile vor veni rar şi întâmplător, şi dacă lovituri nu sunt, un scut este de prisos. Deci prieteni în cel mai înalt grad pot fi doar cei ce prin firea lor se expun la întregul arsenal de război al lumii. Prieteni nu pot fi cei ce nu au convingeri nete, cei ce nu ţin capul sus, cei ce nu aleg să facă ce se cuvine în loc de ce le convine, cei amorţiţi de indiferenţă sau nepăsare, cei ce se clatină conform cu vântul, cei ce nu îndrăznesc să întreprindă înalte realizări sau să întindă mâna după mari trofee. Aceştia pot fi maximum amici cu cineva, dar asta nu reclamă un angajament moral de viaţă şi de moarte.

De fiecare dată când interacţionezi cu un om, se pierde o parte din exclusivitatea ta. Un om care preţuieşte prietenia şi îşi face din ea un ţel se îngrijeşte să îşi economisească gesturile calde în raport cu străinul ca să se păstreze pe sine pentru prietenul său. De aceea aş căuta un prieten printre cei ce nu se dedau la băi de mulţime, ci pentru care anturajele mari sunt un prilej de secluziune.

Fără de prietenie şi de năzuinţa la prietenie existenţa omului nu are substanţă, ci este o urzeală amorfă prinsă între viaţă şi moarte.

Despre putere

Există oameni pe lumea aceasta care au ajuns la putere fără să facă niciun compromis. Ba aş merge până la a spune că majoritatea oamenilor care au ajuns la putere nu au făcut niciun compromis. Am să explic de ce este adevărată această afirmaţie care va ridica cu siguranţă câteva sprâncene. Compromisul presupune o bătălie care se dă, în interiorul omului, între principiile sale etice şi o necesitate care intră în contradicţie cu aceste principii. Deci compromisul presupune o substanţă morală, care dacă opune rezistenţă o dată, o va opune de fiecare dată. Însă majoritatea oamenilor, deşi pot să acţioneze într-o manieră general acceptată ca fiind morală, nu o fac pentru ca îi îndeamnă acea substanţă din interior, ci din convenienţă socială. Deci chiar dacă acţionează moral, nu au substanţă morală. Nici oamenii puterii, şi cu precădere ei se înscriu în această majoritate, nu au moralitate, deci nu fac compromisuri.

Cugetare

Demnitatea unui om nu se măsoară în cât de puţin reuşeşte să-şi încalce principiile, ci în cât de ruşinat se simte după ce şi le încalcă.

Ştiinţa guvernării virtuoase

Orice lider care, în virtutea nemulţumirii unui supus de-al său vizavi de felul în care conduce, îl îndeamnă să plece, să găsească un loc care să-i fie pe plac, este un impostor şi un porc. Un lider adevărat, nu un vierme care se agaţă cu disperare de tron, respectă faptul că incompetentul este cel care trebuie să plătească pentru incompetenţă, nu victima incompetenţei; deci dacă dirijarea lui este incompetentă, cei care trebuie să sufere consecinţele sunt nu supuşii, nemulţumiţi cum sunt, ci liderul, corectând strâmbătatea manierei sale de a dirija sau, dacă nu se arată dispus, renunţând la poziţia de putere şi fiind el cel care pleacă. Doar dacă supusul, sau mai democratic spus subalternul, este nemulţumit din considerente personale, adică şi-a ales ţinta nemulţumirii în mod sentimental-arbitrar (de pildă: “Şefu îmi aminteşte de melteanu’ ăla care mi-a furat gagica în liceu”), are liderul dreptul să îi propună să plece. Dar dacă profesorul de la mine de la facultate e semianalfabet şi se scobeşte în rect cu rigla în faţa clasei, iar eu îi semnalez aceste metehne, ar fi culmea obrăzniciei din partea lui şi nejustificat să îmi spună să plec dacă nu îmi place ce face.