Femeia ca o pradă

Puţine lucruri de pe lumea aceasta sunt mai detestabile şi mai departe de adevărul uman decât a decide dintr-un punct de vedere strict tactic acţiunile faţă de omul cu care alcătuieşti un întreg: orice faci faţă de el să faci astfel încât să obţii rezultatul pe care ţi-l doreşti. Să zicem că dacă unei femei anume i-ai cere iertare, s-ar întoarce la tine. Totuşi tu nu ai niciun motiv să-i ceri iertare. Însă aici intervine înţelepciunea tactică: nu are nicio importanţă că n-ai de ce să-ţi ceri iertare, n-are nicio importanţă dacă pe tine de-a dreptul te doare-n cur de ce simte sau crede respectiva: tot ce contează este că ai un mijloc cu care să-ţi atingi scopul. Sau cel puţin aşa dictează acest mod de a gândi, pe care îl găsesc a fi în cel mai înalt grad ignobil şi distrugător sub raport al armoniei şi vibraţiei intersufleteşti, deoarece transformă femeia într-o pradă şi amorul într-o tablă de şah.

Dacă ţie ţi se pare corect să procedezi într-un fel faţă de cineva care doreşti să-ţi fie apropiat, procedează aşa, chiar dacă rişti să-l îndepărtezi de tine. Este una din cele mai mari dovezi de respect pe care le poţi da faţă de el. Dacă găseşti desfătare în necrofilie, dacă fantezia ta cea mai aridă este să-ţi freci izvorul de vieţe de un cadavru care a stat doi ani în cloroform, dacă Ted Bundy este eroul tău şi ai deasupra patului un poster cu Jeffrey Dahmer, spune-o la prima întâlnire. Spune-o!