Despre dictatori

Dictatorul, trebuie să zicem, este o făptură tare aparte, el stă sub semnul unei contradicţii, de mult te mai miri cum poate să existe în pofida ei şi să nu fie rupt în două de ea:

Dictatorul este pe de o parte un fin şi iscusit politician. După cum bine ştim, politica, sau, mai bine zis, actele decisive ale unei evoluţii politice, nu permit sentimentalisme. Deci, dictatorul, fiind fundamentalmente un politician, va plasa mereu considerentul pragmatic deasupra celui moral-afectiv.

Pe de altă parte însă, dictatorul are senzaţia că soarele răsare din propriul său... rect (scuzaţi puncte-punctele). Această impresie comportă o serie de sentimentalisme: trufia, orgoliul, grandomania, megalomania etc. Dat fiind că la mulţi dictatori cultul personalităţii atinge proporţii astronomice, aceste capricii nu-s forţe mărunte în pieptul său, ci trebuie că se află într-o încleştare constantă cu pofta de putere, întrucât a râvni la putere te face ades să te apleci, să te cobori, să te umileşti - ipostaze care nu sunt chiar măgulitoare pentru o figură care vrea să facă a crede că este semeaţă.