Despre Shakespeare

Teatralitatea lui Shakespeare consta cel mai mult in limbaj.

Prima trasatura a limbajului din operele sale este aceea ca face un contrast cu pozitia sociala sau calitatea umana a personajelor care il folosesc. Este absurd gandul unui pungas care foloseste termeni mitologici in insultele pe care le arunca. De asemenea este ridicola prin ruptura sa fata de realitate imaginea unui soldat, fie el mic comandant, care in toate conversatiile pe care le poarta foloseste formule si enumerari pedante de cuvinte, specifice mai degraba limbajului judecatoresc, pentru ca ceea ce exprima sa fie inteles cu maxima limpezime de catre cel caruia i se adreseaza.

O clasa politica cum este cea a Angliei medievale, si cum sunt toate de altfel, este compusa in majoritatea ei din indivizi a caror inteligenta nu provine din sinea lor, ci este un simulacru de inteligenta, o brilianta aparenta, care consta, in fapt, din urmarirea unui set de reguli, create si slefuite de catre vicisitudinile vietii si de catre pofta de putere si care au fost deprinse mai degraba prin educatia de catre anturaj, decat prin intelegerea si procesarea caracterului vitreg al vietii. Un set de reguli de conduita, ale carui rechizite de caracter sunt lipsa de scrupule si slabiciunea, si fata de care posesorii lor, politicienii si oamenii care amesteca la cazanul cu laturi al lumii, numiti pe nedrept inteligenti, se pot numi merituosi ca le au, in aceeasi masura in care se poate numi ghepardul pentru faptul ca este atletul suprem al planetei, pe care, de fapt, il datoreaza milioanelor de ani de evolutie. Cu siguranta insa ca cei care exceleaza in a fi in liga cu imoralitatea sunt posesorii unei inteligente autentice, care atunci cand se afla in stadiu brut a fost prelucrata de catre aceeasi vitregie a vietii, pe care mediul in care s-a nascut viitorul tiran a impus-o cu un pumn de fier, si care a mai fost, poate, prelucrata si de niste propensiuni launtrice, de catre niste simtaminte negre care deja nu mai depind de mediu, ci sunt marca personalitatii. Dupa cum spunea marele nostru impletitor de ganduri, Mihai Eminescu, incercand sa exprime firea unui han mongol:

"Astfel doar as preface durerea-mi fara nume,
Dezbinul meu din suflet intr-un dezbin de lume."

Si iarasi corabia gandurilor deviaza cu rebeliune din cursu-i, purtandu-ne de pe panza sura a marilor Nordului, pe-o fluturare de talaz de Caraibe. Si nu este nimic de reprosat acestui lucru, intrucat un discurs este mai inalt si mai elocvent, si mai nativ Parnasului, ca sa folosesc o notiune mitologica, daca fuzioneaza cu naturalete domenii indepartate. Asadar revenind de unde am pornit, anume de la Shakespeare: acele cuvantari pe care el le plaseaza in gurile ducilor, contilor, clericilor si conetabililor, ale clasei politice deci, din operele sale, nu se potrivesc, intrucat au un caracter mult prea intelectual pentru caracterul subtire in minte al celor care le pronunta.

A doua trasatura de limbaj care confera teatralitate operelor lui Shakespeare este neconcordanta intre cuvantarile personajelor sale si situatiile in care sunt pronuntate. Sa meditam un moment asupra Meditatiei. Meditatia cere un dispret fata de Timp. Cei carora le vin, din sinea lor, impulsuri autentice de a reflecta, de a observa si a intelege chipul in care functioneaza Natura si de a gasi maniera cea mai frumoasa de a exprima acest mers al lucrurilor, vor trebui sa sacrifice bune portiuni de timp, care altminteri ar putea servi indeplinirii unor interese materiale. Intr-adevar, omul cu o fire contemplativa ignora legea economica a vietii, dupa care majoritatea oamenilor isi carmuiesc existentele, si va crea uneori tensiuni aflat in compania lor, prin aceasta darnicie fata de Timp, necesara alimentarii Meditatiei, care face discordie cu gospodarirea obsesiva a resurselor temporale, specifica oamenilor de tip "bulgare de pamant".

Astfel il numeste Thomas Mann in "Iosif si fratii sai" pe Laban, un om care se calauzea necontenit dupa "legea economica a vietii" si care facea un vadit contrast cu Iacob, cuscrul sau si angajatul sau pentru 25 de ani, posesor al unui mare rafinament intelectual si ale carui transe contemplative constituiau motivul respectului semenilor sai si al demnitatii minei sale.

Pentru a produce si a savura deci (iata ca iar ne-am indepartat) discursuri spumoase si rafinate ca cele din Shakespeare, care dovedesc atat o intelegere a felului in care functioneaza realitatea cat si un mare ludism lingvistic, este nevoie de Meditatie si, prin urmare, de Timp. Ori multe din situatiile in care sunt produse aceste discursuri nu sufera decat o cheltuire foarte grijulie a Timpului. Situatii cum sunt asediile de cetati sau inaltele consilii politice, unde personajele shakespeariene, in loc de a se pronunta cu maxima concizie, isi desfasoara mintea in maiestuoase procesiuni de metafore, care desfata regeste spiritul cititorului. Este ca si cum, toti acesti insi unsi cu toate alifiile, ar fi purificati de mirajul castigului material si de ingustimea orizonturilor lor si ar recunoaste si s-ar prosterna in fata idealurilor Poeziei, ale Cunoasterii si ale Culturii. Aceasta este, poate, cea mai mare sursa de teatralitate a operei shakespeariene si reprezinta o granda si regala ironie la adresa lumii, care obisnuieste sa suprime fara mila infloriturile de limbaj, creativitatea si fascinatia fata de mecanismul realitatii.

In cele din urma, al treilea izvor de limbaj din care opera lui Shakespeare isi procura teatralitatea este teatralitatea in sine a replicilor, cea care trece dincolo de caracterul celor care le dau sau situatiile in care se afla ei. Replicile sale denota acel ludism pe care l-am numit mai devreme, un spirit jucaus care realizeaza comparatii intre elemente dintre cele mai distantate intre ele, intre mari idei si obiecte si evenimente de toate zilele ale acestui Pamant. Denota o perseverenta in a inflori limbajul si a dezvolta alegorii, care vine din dorinta foarte nobila de a zugravi in mintea cititorului tablouri dintre cele mai elaborate si mai nastrusnice din cate a zugravit vreodata spiritul uman.