Despre cinism

A fi cinic inseamna a judeca cu un pragmatism exagerat probleme de o natura umana. Inseamna a tria actiunile si trasaturile unui om in functie de beneficiul material, si deseori meschin, direct pe care il ofera. Un exemplu de cinism, care arata nu doar un pragmatism exagerat, ci unul dus la paroxism, ar fi cel din dialogul urmator:

"-Maria, condoleante pentru decesul tatalui tau. Inteleg prin ce treci.
-E! Barem n-a mancat ultima felie de tort din frigider inainte sa moara."

Observam ca o asemenea reactie, fie ca este gandita sau comunicata, este o manifestare a nepasarii celui care a fost cinic fata de obiectul cinismului. Cinismul este o forma a nepasarii. Nimeni nu poate sa judece in termeni meschini si desconsideratori o problema sub semnul caruia viata lui sta sau care are o inraurire fundamentala asupra sentimentului sau. In lumea in care traim, in care asupra fiecarui individ doar o mica parte din cunoscutii sai exercita o influenta fundamentala, oamenii ii catalogheaza pe oameni in functie strict de interesele lor si se dispenseaza cu cea mai mare usurinta de ceea ce nu le este de folos la ei sau ii apeleaza si ii pretuiesc atunci cand interesul o cere. Omul il separa pe om in materie profitabila si materie neprofitabila La fel cum pescarii din marile exotice iau perla din scoica de sidef si arunca carnea si cochilia. Sau cum braconierii ucid un elefant doar pentru coltii lui de fildes, lasandu-i greaua si grunjoasa carne sa putrezeasca tragic, naclaita in jeg si sange.

Si astfel inteleg de ce Salvador Dali spune:

"Nu eu sunt clovnul, ci aceasta societate, monstruos de cinica si inconstient de naiva, care joaca jocul seriozitatii pentru a-si ascunde mai bine nebunia."

Iar una dintre cele mai recurente manifestari ale cinismului, si la care Dali este foarte posibil sa se fi si gandit atunci cand a produs afirmatia de mai sus, este aceea in care societatea, in meschinaria ei spirituala, confunda prietenia cu alianta. A face abstractie de valorile morale ale unui om, de felul in care el interpreteaza realitatea sau de trasaturile sale de comportament, doar pentru ca el iti poate servi ca pavaza impotriva loviturilor destinului. A-ti nega personalitatea pentru a dobandi ajutorul unui om. Si a mai face din acumularea de "prieteni" si un crez si a-i incuraja sa abdice de la verticalitatea lor morala si sa adere la religia tacerii interesate pe cei care exprima liber ceea ce gandesc si incearca sa aplice valorile Adevarului fara sa ia in considerare repercusiunile sociale - Iata sistemul in cinismul lui zdrobitor, dezarmant si implacabil! Iata vulgarizarea si coruperea ideii de prietenie, care presupune tocmai un legemanat sincer si nemijlocit de interese. Un legamant organic care se naste, evolueaza si moare numai in functie de egalitatea in cuget si simtire a celor doi prieteni.

Marele discurs

As dori sa-mi cer scuze fata de cititorii acestui blog deoarece, in ceea ce priveste articolul precedent, nu am facut tot ce-mi sta in putere pentru a-i da elocventa maxima. Mai exact, nemultumirea mea e legata de faptul ca am vorbit mult despre opera lui Shakespeare, pronuntand legi in ceea ce o priveste, fara sa ofer si pasaje din ea pentru a sprijini aceste legi si a le face mai limpezi pentru cititori.

Afirm, deci, ca una din conditiile de elocventa ale discursului este impletirea armonioasa a generalului cu particularul. De preferinta, fiecare principiu enuntat trebuie acompaniat de un exemplu relevant. Trebuie avut in vedere insa ca o succesiune de tipul principiu-exemplu-principiu confera monotonie discursului, astfel ca trebuie urmarita o anumita variatie aici. Uneori, sa se realizeze o secventa neintrerupta de principii, sprijinita de un singur exemplu, pentru ca apoi, sa se desfasoare rapid cateva cupluri principiu-exemplu. O asemenea dezordine in discurs antreneaza mintea ascultatorului intr-o cursa, care il face sa fie atent si ii ofera placere intelectuala, deopotriva.

Fac, cu ocazia mentionarii acestei idei de dans intre general si particular, o mentiune, legata de analiza si sinteza. Numesc sinteza procesul intelectual prin care omul obtine, din date care nu se pot sustrage unui anumit timp si loc, principii asupra chipului general in care functioneaza Universul. Numesc analiza procesul invers celui de sinteza, adica cel prin care se studiaza date care sunt proprii unui anumit timp si loc, pe baza legilor dupa care este guvernat Universul. O universitate proasta este una care nu ii forteaza pe studentii sai in lucrarile academice pe care le fac sa foloseasca analiza si sinteza. Denumesc academica, de fapt, orice lucrare care implica intelectul facuta de student pentru universitate, deoarece odata ce un tanar devine studentul unei institutii de studii superioare el accede in mediul academic. Iar pentru a face parte dintr-un asemenea mediu, el trebuie, in schimbul faptului ca beneficiaza de resursele sale intelectuale, sa aduca o contributie intelectuala personala. Contributie care este imposibila fara analiza si sinteza. Intr-o universitate bolnava, studentul recolteaza informatii despre o cladire, zona urbana, scriitor, batalie istorica sau specie de conifere, fara sa se foloseasca de principii pentru a le tria si sorta sau fara sa se foloseasca de informatii pentru a obtine principii. Adica el reda, cu o pertinenta sterila, exemplele preluate, organizandu-le intr-o anumita maniera. Aceasta pertinenta sterila este cel mai mare dusman al mediului academic - a nu face din redarea de cifre si nume un mijloc, ci un scop.

Si voi profita de aceasta divagatie, pentru a vorbi, la modul general, despre divagatii. Sau, mai precis, despre relatia lor cu discursul. O divagatie este bine-venita in discurs, atunci cand s-a vorbit prea mult, in cadrul discursului, pe un anumit subiect. Functioneaza in acelasi scop ca si acele inconstante in organizarea principiu-exemplu despre care am vorbit mai devreme - acela de a evita monotonia. O divagatie nu trebuie sa fie insa prea lunga, la fel cum nici pauzele de recreatie nu trebuie sa se intinda prea tare in raport cu orele de lucru. Atunci cand cel care pronunta discursul simte nevoia unei divagatii, un bun sfat pentru el este folosirea unor termeni sau a unor expresii care contin sau sunt derivate din referinte mitologice sau istorice intru strecurarea unei anecdote. Si voi oferi in sensul acesta o lista mai lunga decat este necesar de exemple, din simplul motiv ca acesti termeni si expresii sunt foarte frumosi:

-Sybaris. A fost o colonie din Magna Grecia (denumirea prelatina a peninsulei Italiei) devenita proverbiala in lumea antica pentru opulenta si destrabalarea in care traiau locuitorii, gratie marii bogatii a orasului. 'Sibaritic' a ajuns sa insemne referitor la placeri decadente, iar 'sibarit' un om care se deda unor asemenea placeri. Am povestit mai multe anecdote legate de Sybaris aici.

-Mitridate. Mitridate al VI-lea a fost un rege al Pontului, o tara care cuprindea Turcia si Armenia moderne si, in general, regiunile din jurul Marii Negre (Pontus Euxinus), devenit proverbial pentru paranoia sa si pentru memoria sa prodigioasa. Aparent, Mitridate a devenit imun la otrava, luand doze mici la inceput si apoi progresiv mai mari, crescandu-si incet, incet toleranta anatomica la otrava. De unde si termenul de 'mitridatizare', care inseamna imunizarea la otrava prin obisnuirea organismului cu ea. A ramas celebru pentru invingerea lui Sulla, Lucullus si a lui Pompei cel Mare, toti trei generali romani proeminenti, care insa, au inceput sa repurteze inapoi victorii asupra lui, ajungand pe punctul de a-l captura, moment in care Mitridate incearca sa se sinucida, luand otrava. Si datorita imunitatii sale esueaza, desigur, in tentativa sa de suicid. Se mai spune ca tinea un cal, un taur si un berbec langa pat in timp ce dormea, care l-ar fi sculat din somn cu sunetele lor in cazul unei tentative de asasinat. Iar memoria sa prodigioasa se spune ca se datora faptului ca stia toate limbile semintiilor care se aflau sub conducerea sa (22 la numar, mai precis).

-Sagetile partilor. Partii erau cunoscuti in antichitate pentru arcasii lor incalecati, care trimiteau un voleu de sageti catre armata inamica si se retrageau rapid, fara sa sufere pierderi. De unde si expresia "a trage cu sagetile partilor", care inseamna a arunca o replica otravitoare intr-o cearta si a pleca repede, fara a-i lasa adversarului posibilitatea sa raspunda.

-Pasquinade. Un barbier din Roma secolului XV, renumit pentru satirele lui acrimonioase la adresa clasei politice. De unde o paschinada (nu stiu daca exista si in limba romana termenul) este un pamflet foarte caustic.

-Briareus sau Aegeon. Un titan cu 50 de capete si 100 de maini din mitologia greaca, ajuns sa simbolizeze un om sau un obiect care are din orice cate ceva, dar care nu exceleaza in nimic.

Este logic ca daca discursul are ca subiect principal mitologia, o divagatie despre mitologie este inutila si ca ar fi binevenita o referire la distanta Planck sau sfera Dyson, spre exemplu.

O alta regula de care trebuie tinut cont atunci cand este compus un discurs si cu care ar fi si trebuit sa incep articolul, este aceea a generalitatii sale. Cand un om cuvanteaza in fata unui public, trebuie sa se plaseze in pielea Omului Universal. Trebuie sa isi imagineze ca se adreseaza oamenilor din toate timpurile si locurile. Aceasta consideratie trebuie luata in seama si atunci cand judeca mesajul, ca si atunci cand judeca limbajul pe care il va folosi in discurs. In ceea ce priveste limbajul, trebuie sa evite argoul si jargonul, atat din considerente de civilizatie, cat si datorita faptului ca acestea doua poarta marca distincta a unui context spatio-temporal. Tot pentru a evita sa fie incorsetat intr-un asemenea context, trebuie sa evite regionalismele si arhaismele. Daca discursul este vorbit, si nu scris, trebuie evitat accentul specific unei regiuni sau tari si folosirea limbii literare. In ceea ce priveste mesajul, trebuie evitata axarea discursului pe un subiect cu care ceilalti nu au nimic in comun. Cum ar fi ca alocutorul sa vorbeasca despre drumurile pe care le-au luat in viata fostii sai colegi? Ar fi cu siguranta o mare greseala, din punctul de vedere al legii de elocinta a discursului. Nu ar fi gresit insa daca ar face din aceste precizari un mijloc, un instrument pentru a demonstra o idee, si nu un scop.

Un discurs trebuie sa fie organic. Coleridge definea organic, intr-o conferinta despre Shakespeare de la inceputul secolului XIX, ca fiind acel tip de dezvoltare a unui obiect care este conforma cu materialul din care este alcatuit. Mecanic, antonimul sau, numeste o dezvoltare influentata de factori externi si in dezacord cu materialul obiectului in cauza. Cand atribuim termenul 'organic' unui discurs o facem figurat, si intelegem prin el un tip de discurs al carui limbaj este dezvoltat in conformitate cu mesajul sau. Folosirea de conventii lingvistice si termeni tehnici trebuie evitata oricand este posibil. Limbajul de lemn nu face altceva decat sa banalizeze. Marile minti il evita cu orice pret. Sa se aibe in vedere, in virtutea acelei inconstante pe care am tot amintit-o aici, introducerea unor termeni tehnici sau expresii de lemn daca discursul s-a incarcat prea tare cu expresii plastice si metaforice originale.

Este cardinala evitarea ambiguitatilor de orice tip si asigurarea unui grad cat mai mic de interpretabilitate cu putinta. Orice exprimare trebuie sa fie cat mai putin eliptica. Constatam ca unele portiuni din discurs au un termen-cheie. Acest termen-cheie, pe care il putem numi si termen-pivot, atunci cand este reluat in portiunea respectiva, trebuie sa fie reluat cu sinonime de-ale sale, pentru a inlatura eventuale echivocuri care apar in legatura cu sensul sau. Pentru ca un discurs sa fie graitor trebuie sa puna accent pe ideea esentiala, reformuland-o atunci cand apare si reluand-o periodic in timpul vorbirii intr-o forma stilizata. Aceasta forma stilizata poate fi, si este chiar bine astfel, un vers sau un proverb.

Un discurs sublim are si o muzicalitate placuta, deci trebuie avuta in vedere aranjarea cuvintelor astfel incat simfonia de litere rezultata din ea sa mangaie urechile cu gentilete maxima. Si pentru ca un discurs sa fie legendar, ca sa nege versurile lui Eminescu:

"In van cata-veti ramuri de laur azi"

trebuie ca ideile pe care le exprima sa stea in culori native cu Adevarul.

Despre Shakespeare

Teatralitatea lui Shakespeare consta cel mai mult in limbaj.

Prima trasatura a limbajului din operele sale este aceea ca face un contrast cu pozitia sociala sau calitatea umana a personajelor care il folosesc. Este absurd gandul unui pungas care foloseste termeni mitologici in insultele pe care le arunca. De asemenea este ridicola prin ruptura sa fata de realitate imaginea unui soldat, fie el mic comandant, care in toate conversatiile pe care le poarta foloseste formule si enumerari pedante de cuvinte, specifice mai degraba limbajului judecatoresc, pentru ca ceea ce exprima sa fie inteles cu maxima limpezime de catre cel caruia i se adreseaza.

O clasa politica cum este cea a Angliei medievale, si cum sunt toate de altfel, este compusa in majoritatea ei din indivizi a caror inteligenta nu provine din sinea lor, ci este un simulacru de inteligenta, o brilianta aparenta, care consta, in fapt, din urmarirea unui set de reguli, create si slefuite de catre vicisitudinile vietii si de catre pofta de putere si care au fost deprinse mai degraba prin educatia de catre anturaj, decat prin intelegerea si procesarea caracterului vitreg al vietii. Un set de reguli de conduita, ale carui rechizite de caracter sunt lipsa de scrupule si slabiciunea, si fata de care posesorii lor, politicienii si oamenii care amesteca la cazanul cu laturi al lumii, numiti pe nedrept inteligenti, se pot numi merituosi ca le au, in aceeasi masura in care se poate numi ghepardul pentru faptul ca este atletul suprem al planetei, pe care, de fapt, il datoreaza milioanelor de ani de evolutie. Cu siguranta insa ca cei care exceleaza in a fi in liga cu imoralitatea sunt posesorii unei inteligente autentice, care atunci cand se afla in stadiu brut a fost prelucrata de catre aceeasi vitregie a vietii, pe care mediul in care s-a nascut viitorul tiran a impus-o cu un pumn de fier, si care a mai fost, poate, prelucrata si de niste propensiuni launtrice, de catre niste simtaminte negre care deja nu mai depind de mediu, ci sunt marca personalitatii. Dupa cum spunea marele nostru impletitor de ganduri, Mihai Eminescu, incercand sa exprime firea unui han mongol:

"Astfel doar as preface durerea-mi fara nume,
Dezbinul meu din suflet intr-un dezbin de lume."

Si iarasi corabia gandurilor deviaza cu rebeliune din cursu-i, purtandu-ne de pe panza sura a marilor Nordului, pe-o fluturare de talaz de Caraibe. Si nu este nimic de reprosat acestui lucru, intrucat un discurs este mai inalt si mai elocvent, si mai nativ Parnasului, ca sa folosesc o notiune mitologica, daca fuzioneaza cu naturalete domenii indepartate. Asadar revenind de unde am pornit, anume de la Shakespeare: acele cuvantari pe care el le plaseaza in gurile ducilor, contilor, clericilor si conetabililor, ale clasei politice deci, din operele sale, nu se potrivesc, intrucat au un caracter mult prea intelectual pentru caracterul subtire in minte al celor care le pronunta.

A doua trasatura de limbaj care confera teatralitate operelor lui Shakespeare este neconcordanta intre cuvantarile personajelor sale si situatiile in care sunt pronuntate. Sa meditam un moment asupra Meditatiei. Meditatia cere un dispret fata de Timp. Cei carora le vin, din sinea lor, impulsuri autentice de a reflecta, de a observa si a intelege chipul in care functioneaza Natura si de a gasi maniera cea mai frumoasa de a exprima acest mers al lucrurilor, vor trebui sa sacrifice bune portiuni de timp, care altminteri ar putea servi indeplinirii unor interese materiale. Intr-adevar, omul cu o fire contemplativa ignora legea economica a vietii, dupa care majoritatea oamenilor isi carmuiesc existentele, si va crea uneori tensiuni aflat in compania lor, prin aceasta darnicie fata de Timp, necesara alimentarii Meditatiei, care face discordie cu gospodarirea obsesiva a resurselor temporale, specifica oamenilor de tip "bulgare de pamant".

Astfel il numeste Thomas Mann in "Iosif si fratii sai" pe Laban, un om care se calauzea necontenit dupa "legea economica a vietii" si care facea un vadit contrast cu Iacob, cuscrul sau si angajatul sau pentru 25 de ani, posesor al unui mare rafinament intelectual si ale carui transe contemplative constituiau motivul respectului semenilor sai si al demnitatii minei sale.

Pentru a produce si a savura deci (iata ca iar ne-am indepartat) discursuri spumoase si rafinate ca cele din Shakespeare, care dovedesc atat o intelegere a felului in care functioneaza realitatea cat si un mare ludism lingvistic, este nevoie de Meditatie si, prin urmare, de Timp. Ori multe din situatiile in care sunt produse aceste discursuri nu sufera decat o cheltuire foarte grijulie a Timpului. Situatii cum sunt asediile de cetati sau inaltele consilii politice, unde personajele shakespeariene, in loc de a se pronunta cu maxima concizie, isi desfasoara mintea in maiestuoase procesiuni de metafore, care desfata regeste spiritul cititorului. Este ca si cum, toti acesti insi unsi cu toate alifiile, ar fi purificati de mirajul castigului material si de ingustimea orizonturilor lor si ar recunoaste si s-ar prosterna in fata idealurilor Poeziei, ale Cunoasterii si ale Culturii. Aceasta este, poate, cea mai mare sursa de teatralitate a operei shakespeariene si reprezinta o granda si regala ironie la adresa lumii, care obisnuieste sa suprime fara mila infloriturile de limbaj, creativitatea si fascinatia fata de mecanismul realitatii.

In cele din urma, al treilea izvor de limbaj din care opera lui Shakespeare isi procura teatralitatea este teatralitatea in sine a replicilor, cea care trece dincolo de caracterul celor care le dau sau situatiile in care se afla ei. Replicile sale denota acel ludism pe care l-am numit mai devreme, un spirit jucaus care realizeaza comparatii intre elemente dintre cele mai distantate intre ele, intre mari idei si obiecte si evenimente de toate zilele ale acestui Pamant. Denota o perseverenta in a inflori limbajul si a dezvolta alegorii, care vine din dorinta foarte nobila de a zugravi in mintea cititorului tablouri dintre cele mai elaborate si mai nastrusnice din cate a zugravit vreodata spiritul uman.

Superioritatea arhitecturii clasice

Am afirmat mai demult (aici) ca arhitectura urbana trebuie sa fie o fantana de ordine, pentru a corecta zbuciumul si haosul care se acumuleaza in sanul orasului, ordine pe care arhitectura moderna nu poate sa o ofere, insa pe care cea clasica poate, dupa cum voi explica:

Orice ordine este bazata pe o ierarhie. Una din metodele de ierarhizare este vadirea bogatiei. In societate capetele incoronate au cele mai suculente diamante si mai opulente podoabe, clasa de mijloc se multumeste cu bijuterii frumoase dar nu monumentale, iar talpa tarii sa zica merci daca verigheta pe care o prinde pe inelar e de aur. Aceeasi tendinta megalomaniaca se reflecta si in arhitectura clasica. Casele fetelor alese au cele mai mari, mai armonioase, mai complexe si mai variate in relief detalii de arhitectura, in timp ce clasele mai mici isi impodobesc locuintele cu inflorituri abia sculptate si fara o calitate estetica deosebita.

Si bijuteriile cat si detaliile de arhitectura clasica se mai aseamana prin faptul ca desi au un scop decorativ si sunt reduse in dimensiuni, rivalizeaza in pret cu parti mult mai functionale ale lucrarii. Banuiesc ca pentru a realiza un detaliu de arhitectura cum sunt cele de pe marile institutii ale statului (care contin si chipuri sculptate), trebuie sa platesti o suma cu care ai putea sa realizezi o mica locuinta care sa aiba doar cele indispensabile traiului. Ornamentul este o exprimare a puterii prin bogatie. Nu poate insa sa ofere o informatie mai particulara decat nivelul social al familiei care isi impodobeste cladirea cu el. Nu are, adica, un rol heraldic.