Un poem despre îngăduinţă

Sfârşitul ne fu vestit ca teama de a gândi o punte.

Orbiţi de margini şi culmi, ne tot scăpa un adevăr, de altfel simplu:

Lumea e un buchet de raze ce se răsfrâng prin noi.

Fiecare om e un ciob, nisipurile din care suntem topiţi

Sunt multe şi felurite, dar toţi cernem lumina lumii.

Trece prin noi în chipuri fără număr, rămânând una.

Cine ne vede gândeşte că n-avem măsură comună,

Că miezul nostru de ciob iveşte un licăr din sine, ca de nicăieri.

Chiar dacă sub lumină ne este vremea lungă,

Luaţi în sinea noastră avem ca preţ o umbră.

Ferit de căutările mărunte ale înţelegerii comune,

Străinul se istoveşte din zile vechi de o rană ascunsă.

Este a sa în parte, căci ne priveşte pe toti – s-a rănit din traiul între oameni.
Lumea şi rana se împletesc, lumea este rana – lumea vorbeşte prin rana sa

Cum prin izvoare vorbeşte muntele, prin păsări cerul şi soarele prin flori.

Rana sa este rana noastră, rătăcirile ne sunt una, deşi acum o ştim rărit.

De tine străini, de noi înşine înstrăinămu-ne, O, frate al nostru,

O, tu, care răbdai în penumbră când nouă zilele ne surâdeau.

În jurul tău sunt ziduri, dar mai înalt ca ele

E liniştea în care ai îndurat nuiele.

O, frate, O, străin de ieri, pe care îl ţineam la poartă,

Pe care-l încărcam cu vină înzecită când nu făcea cum trebuie,

După mintea noastră de copii tu te născuseşi în păcat –

Păcat aşteptam, păcat îţi aflam în fapte, şi când călcai strâmb, şi când nu.

Chiar dacă fapta îţi era curată ca un ochi de căprioară,

Dădeam la o parte fapta şi căutam după gând – cauţi rău, rău găseşti.

Când vremea o să vină – si sigur va veni –,

Putere de iertare mă-ntreb de vei găsi.

Ne vom căi, vom mătura cu fruntea podeaua dinaintea paşilor tăi,

Fără să câştigăm mijlocul de a răsturna trecutul.

Dar întoarcerea de pagină te va deschide spre vindecare,

Iar în faptul alinării tale se vor mântui de suferinţă toti oamenii.

Prietene si frate, ia aminte – gemem într-un glas, sângerăm într-un fluviu,

Pe nimeni să nu laşi să-ţi spună că e altfel.

Lumea care este, cea pe care-o şti,

De fapt e doar o umbră pe lângă ce putem clădi.

Originea religiei

      Religia răspunde unei nevoi fundamentale a omului, dar în acelaşi timp condiţiile formării ei sunt sociale. Constanta antropologică a religiei, separată deci de condiţiile sociale, este nevoia omului individual de a găsi un punct de sprijin în universul în care se află. Prin structura sa naturală, omul individual, izolat de semenii săi, găseşte în mod instinctiv Universul ca fiind neospitalier. Cum îşi poate vindeca înstrăinarea de lumea senzorială neînsufleţită decât prin a relaţiona cu obiecte pe care le percepe ca fiind asemenea sieşi? Şi care sunt aceste obiecte dacă nu alte exemplare din specia sa, alţi oameni? Dar cu siguranţă va înclina, iarăşi în mod instinctiv, să se identifice cu oamenii cu care este înrudit, cu care împarte un rezervor de gene, simbolizat de figura unui ascendent comun. Cum poate însă această continuitate genetică să aibă o semnificaţie spirituală pentru omul individual dacă nu este subîntinsă de o continuitate geografică? 

      Omul capătă în mod cel mai acut concepţia propriei ascendenţe dacă locuieşte în acelaşi spaţiu în care au locuit antecesorii săi, urmează aceleaşi activităţi specifice respectivului spaţiu pe care le-au urmat şi ei şi transformă, prin munca sa, acelaşi fond natural pe care l-au transformat şi ei. Prin urmare, putem defini religia ca fiind răspunsul la alienarea de lumea naturală exterioară prin continuitatea de gene, de loc şi de practică. Când generaţiile cu un fond genetic comun populează acelaşi spaţiu, realitatea sa concretă devine dublată de o structură simbolică care serveşte la a-i aminti membrului familiei şi comunităţii că nu este singur pe lume. Aşa cum lumea este împărţită într-o lume interioară, incinta comunităţii - având în centru vatra -, şi una exterioară, tot ce este în afara incintei, la fel şi omul este împărţit într-un om interior, mecanismul de negare a absurdităţii existenţei contingente, şi unul exterior, funcţiile organice care nu procesează însemne purtătoare de înţelesuri. 

      Decăderea spirituală a societăţii umane survine când diversele firuri genetice distincte care o compun devin difuze geografic şi ocupaţional. Când ajuns la vârsta maturităţii, membrul familiei părăseşte vatra şi urmează o profesie puternic individuală şi clădeşte prin munca sa o bază materială - un capital - care nu aparţine grupului de sânge, este nevoit să reconstituie punctul fix, central şi sacru, numai pentru ca descendentul său să se detaşeze şi să îl reconstituie la rândul său, astfel subminând baza simbolică a grupului de sânge. Deşi omul individual continuă să relaţioneze cu ancorele umane vii din universul neospitalier - cu familia sa - relaţia nu mai este mijlocită de un spaţiu marcat de semnele ascendenţei comune, infuzat cu înţelesuri sacre. 

      Omul individual câştigă mobilitate profesională şi socială, dar pierde permanenţa dătătoare de sens. Cucereşte libertatea personală, dar este cucerit la rândul său de absurditatea existenţei. Ar închina o jertfă la altarul primului strămoş, întemeietorul tribului, care a venit de nicăieri şi a creat un Undeva, dar singurul pumnal din încăpere este deschizătorul de scrisori de pe birou, iar singurul fum este al ţigării de pe marginea scrumierei. 

      Avântul la modernitate este tranziţia de la o colecţie de comunităţi totale şi stabile, mărginite şi conţinute în ele însele, la o întreţesere de reţele de tip tranzacţional, în care vecinătatea fizică este disociată de cea genetică şi simbolică, iar singura formă de permanenţă, una slabă şi incompletă, este cea a comunităţii de producţie. Mobilitatea întemeiată pe necesitatea globală de instrucţie şi producţie intră în conflict cu stabilitatea întemeiată pe necesitatea locală de comuniune genealogică, iar cum societatea este destrămată de aceste două principii, individul, la rândul său, este oglinda vie a rupturii. 

      Singura comunitate a omului individual modern este locul de muncă. Dar nu poate îmbogăţi cu înţelesuri unitatea de producţie deoarece instituţia predominantă în societate - piaţa liberă - garantează că mai devreme sau mai târziu va lucra în altă parte. Chiar dacă va lucra până va muri în acelaşi loc, colegii săi de lucru probabil că nu. Părinţii şi bunicii săi au lucrat în altă parte, prin urmare nu poate vedea oglindit trecutul în produsul la care adaugă valoare prin munca sa. Fiii şi nepoţii săi la fel. Munceşte într-un loc pasager, la un obiect pasager, printre oameni pasageri. Munca sa nu poate constitui un punct de continuitate în existenţa absurdă deoarece este disociată de grupul de sânge. Dar şi când îşi petrece timpul liber cu grupul său de sânge, cu familia sa, îşi percepe munca ca fiind străină - tocmai pentru că e disociată de viaţa de familie. Pentru ca sănătatea lui spirituală să fie asigurată, trebuie să existe o convergenţă între Locuire, Familie şi Producţie. Când fiecare din cele trei se află într-o direcţie distinctă, omul la rândul său este sfârtecat în trei părţi. 

      Conştiinţa socială de tip modern constă în această divergenţă, care se află la baza dizolvării sacralităţii, fenomen pe care îl constatăm în viaţa de toate zilele.

El anarquismo

      "The veil is not removed from the countenance of the social life-process, i.e. the process of material production, until it becomes production by freely associated men, and stands under their conscious and planned control." 

["Das Kapital" - Karl Marx]

      Dacă statul ar fi abolit printr-o revoluţie proletară adevărată, s-ar produce cea mai sigură şi mai de durată îmbunătăţire a culturii publice.

      Marele păcat al societăţilor autoritare (aici includem orice societate în care statul este disproporţionat de puternic în raport cu societatea civilă) este acela că îl scuteşte pe individ de dreptul de a lua decizii cruciale legate de propria persoană. Nu numai că îl scuteşte, dar ajunge foarte repede să îl şi lipsească în mod forţat de aceste drept. Or, rezultatul este că individul devine pe nesimţite un străin în propria viaţă. Nimic nu este mai coroziv pentru personalitatea omului decât sentimentul că activitatea lui vitală este controlată de forţe exterioare sieşi în care are un grad redus de încredere şi cu care nu este compatibil ca interese. Şi nimic nu are un efect mai coroziv asupra intelectului său decât sentimentul că reflecţia ştiinţifică asupra realităţii, care stă în spatele oricărei decizii de guvernare, trebuie întreprinsă de un corp specializat "competent", format din aşa-zişii intelectuali tehnocraţi, în ale cărui socoteli nu are voie să se amestece. Această diviziune foarte strictă a datoriei civice, specifică democraţiei parlamentare, aruncă constant o acuză invizibilă şi perfidă asupra maselor, care sunt arătate ca fiind prea ignorante şi schimbătoare în opinii pentru a putea formula un program coerent de guvernare. 

      Astfel, individul se adânceşte şi mai tare în senzaţia că este prea "incompetent" pentru a se conduce, şi abandonează activitatea de filozofie naturală pe care o reclamă guvernarea, dat fiind că nu va ajunge niciodată să o exerseze. Unul din motivele pentru care foarte mulţi oameni neglijează gândirea este acela că, în timp ce li se refuză dreptul de a conduce pe motiv că sunt "incompetenţi", li se şi blochează calea către a fi mai "competenţi", ba chiar li se instrumentează, prin politică de stat şi de interese ascunse, o adâncire continuă în ignoranţă, obtuzime şi emotivitate. Cu cât devin mai bonţi în gândire, cu atât renunţă la pretenţia de a conduce, cu cât renunţă la această pretenţie, cu atât mâna puterii se întăreşte în a-i îndobitoci. 

      Or, dacă ar avea loc o revoluţie proletară, dacă statul şi capitalismul ar fi abolite, dacă nu individul, ci omul ar fi pus în centrul tuturor lucrurilor, responsabilitatea de a conduce ar fi transferată maselor. Dreptul de a conduce s-ar transforma, pentru fiecare om în parte, dintr-un drept într-o obligaţie urgentă. Dacă oamenii ar fi astfel împuterniciţi, interesul privat al fiecăruia ar deveni direct corelat cu "competenţa" şi luciditatea sa - cu capacitatea sa de a raţiona în slujba binelui comun. Neexistând stat - neexistând cineva anume care să gândească - ar trebui să înceapă să gândească toţi. S-ar produce, la nivelul întregii societăţi, un salt spectaculos a ceea ce se cheamă mental alertness şi social awareness. Oamenii ar întreprinde critica raţională. Ar fi încurajaţi din toate direcţiile să-şi ascută forţele minţii. Ar realiza că regiunile în care n-au fost lăsaţi toată viaţa să bată cu gândul sunt de fapt chiar cele din care îşi derivă umanitatea esenţa. S-ar dispersa deodată vălul întreţinut de micimea servilă a lătrăilor reacţiunii. 

      Învăţământul public, care atâta vreme a fost abatorul în care copiilor li se măcelăreşte curiozitatea, spontaneitatea, naivitatea fertilă şi îndrăzneala ingenuă, în care li se suprimă pornirile omeneşti şi li se înlocuiesc cu automatisme bovine - căci odată ce vor părăsi abatorul şcolii vor fi luaţi în primire de abatorul pieţei de muncă - acest învăţământ public, fief al obscurantismului şi al autoritarismului, va fi înlocuit de un învăţământ în care nu există ierarhii, nu există dominaţie şi coerciţie, nu există competiţie absurdă, nu există şabloane unice, nu există miile şi miile de procese de conştiinţă şi execuţii teatrale - un învăţământ în care situaţia şcolară a elevului nu este dreasă la micul stalinism, ci este doar un accesoriu pentru a-l ajuta să fie mai bun. 

      Tot ce putem să sperăm este că o astfel de societate, care teoretic este finalitatea istoriei, este inevitabilă, că seminţele venirii ei sunt sădite în trupul deja putrescent al societăţii actuale.

Legile istoriei ale iubirii

      Trecerea de la feudalism la proto-capitalism în Europa Occidentală s-a manifestat, printre altele, în literatură. Începând cu secolul al XII-lea, întâlnim pentru prima oară poeme erotice, poeme dedicate femeii, poeme în care eul venerează sufletul feminin, se lasă pătruns până în fibra cea din urmă de sublimul feminităţii, se închină în faţa lui, se pune în slujba minunăţiei sale luminoase. Arealul cultural în care se petrece asta este cel occitan – este vorba, mai exact, despre celebra lirică a trubadurilor. Ce anume s-a petrecut în lumea medievală ca să ia naştere, în sânul unei literaturi suprasaturate de Dumnezeu, Hristos, Înviere, Păcat, Apocalipsă, război, onoare, bărbăţie şi loialitate, această temă gingaşă şi suprinzătoare? 

      Să ne întrebăm atunci ce este iubirea pasională. Cu riscul de a cădea în derizoriu, o vom defini ca fiind un sentiment între două persoane. Măi să fie, filozofia lu’ peşte prăjit! P-asta o ştie şi ţaţa din bloc care se scarpină în fund cu cheia de la casă în timp ce bârfeşte cu vecinele pe scară. Însă chiar aşa e. Iubirea poate fi numai între un om şi un altul anume, adică cineva cu care există o compatibilitate aproape completă. Deci dacă este între cineva şi altcineva, înseamnă că există o mare mulţime de oameni care nu pot fi acel partener-cheie. Înseamnă că rata de incidenţă a partenerului-cheie este foarte mică. Dintr-un grup foarte mare de oameni, e foarte posibil să nu fie niciunul de care să te poţi îndrăgosti şi pe care să-l poţi iubi. Înseamnă, deci, că oricâţi oameni ai cunoaşte într-o viaţă, şanşa de a-l întâlni pe acela care să-ţi înlocuiască lumina ochilor este îngrijorător de mică. Pentru a-l întâlni pe acel cineva deci, pentru a ajunge să simţi iubire pasională, trebuie să interacţionezi cu un număr cât mai mare de oameni. Rezultă că atunci când un număr mai mare de oameni interacţionează în mod regulat, numărul de relaţii de iubire care apar între ei tinde la rândul său să crească. 

      Prin urmare, dacă o comunitate de oameni este mică şi izolată, există şansa ca pe durata unei generaţii, niciunul din membrii comunităţii să nu dezvolte acest afect. Dacă însă nimeni nu ştie în mod direct ce este iubirea - ci doar din poveşti, şi alea chinuite - locul pe care îl va ocupa în mentalitatea colectivă este unul marginal şi obscur. Ce straniu loc o mai fi şi ăsta, în care nimeni nu ştie ce e iubirea! Într-un oraş mare atunci, mai ales dacă este un nod de comunicaţii şi transporturi, oamenii experimentează în mod frecvent iubirea, iar ea devine un concept cultural familiar. 

      Să revenim, deci, la contextul istoric iniţial – Occidentul medieval târziu. Societatea feudală este compusă tocmai din astfel de comunităţi mici şi izolate, ocazional unite între ele de orăşele de provincie. În Europa anului 1000, te năşteai, trăiai şi mureai în acelaşi sat. Era posibil să trăieşti undeva fără să părăseşti niciodată acel loc. Între comunităţi existau întinderi dense de sălbăticie virgină, presărate cu tâlhari şi nelegiuiţi. De la începutul până la sfârşitul vieţii vedeai cam aceleaşi brazde de pământ, aceleaşi case, aceiaşi codri, aceeaşi turlă, acelaşi colţ de cer, acelaşi popă, şi cam aceiaşi vecini. 

      Demografic vorbind, un sat sărea foarte rar de 1000 de locuitori, şi rar de 500. Rezervorul de posibili parteneri de sex opus era deci de 100-200 de inşi. Mai bine de jumătate erau copii. Deci rămâneau 40-80. Dacă eliminăm şi vârstnicii rămân 25-50. Dintre aceştia, probabil că minimum două treimi erau deja căsătoriţi. Rămâneau deci, undeva între 10 şi 20 de posibili parteneri (cu indulgenţă). Statistic vorbind, care sunt şansele, dacă îţi sunt puse la dispoziţie 20 de persoane, să te îndrăgosteşti de una dintre ele? Pretty slim, cum spune englezul. Dacă ar fi să fac un educated guess, cum iar ar spune englezul, este nevoie de o populaţie permanentă de minimum 3000 pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială. Da, da, aţi auzit bine: “pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială.” 

      Acest Occitain (a nu se confunda cu Occident) era una din zonele cel mai intens populate şi urbanizate ale Europei Apusene în veacurile XI-XIV. Occitania este mai exact sud-estul Franţei. Occitanii constituie unul din cele două grupuri culturale majore care au intrat în componenţa Franţei moderne. Franţa “franceză” se chema Langue d’Oil, iar cea occitană Langue d’Oc, deoarece la “da” se spunea “oil” în franceză (cea veche, azi “oil” a devenit “oui”), în timp ce în occitană se spunea “oc” (a nu se confunda Langue d’Oc – Occitania în general – cu Languedoc, una din provinciile ei, care are capitala istorică la Toulouse). Înrudiţi mai degrabă cu catalanii şi cu napolitanii decât cu francezii, occitanii au fost nimiciţi etnic, lingvistic şi cultural de 150 de ani de formare a statului francez. Procesul prin care statele uni-naţionale se formează este unul foarte violent, dovadă stând şi faptul că azi mai există circa 1.000.000 de occitani, după ce la un moment dat contribuiau cu aproape jumătate din populaţia Hexagonului (violenţa nu a constat în genocid, ci în asimilare forţată). Să nu uităm, deci, că teritoriul Franţei de azi a avut o compoziţie etno-culturală profund eterogenă. 

      Revenind la chestiunea liricii erotice – Languedoc şi Provence, nucleele Occitaniei, aveau o cultură mediteraneană, intens dinamică, întreţinând raporturi comerciale cu întreg bazinul acestei mări. Occitania a fost o poartă prin care Levantul a însămânţat Apusul cu patrimoniul său foarte bogat. De pildă arcul ogival, element specific al arhitecturii gotice, a pătruns prin Provence, pornind din Levant. O astfel de societate, cu mulţi oameni, cu oameni care vin şi pleacă, o societate cosmopolită şi efervescentă, este genul de loc în care oamenii au un rezervor suficient de mare de potenţiali parteneri pentru ca între ei să se aprindă Flacăra sfântă şi subtil otrăvită a Amorului. 

      Faptul că într-un sat şansele relaţiilor de iubire sunt scăzute, explică şi maniera foarte pragmatică în care este tratată căsnicia în societatea tradiţională. Câtă vreme oamenii nu ştiu ce e iubirea, cum pot s-o ia în calcul atunci când plănuiesc să se căsătorească? Drama fetei sau băiatului care este împins cu forţa într-o căsătorie aranjată şi respins de societate dacă o refuză, nu se referă la o societate care înţelege ce este iubirea, însă o vinde din interes socio-economic, ci care pur şi simplu nu înţelege ce este iubirea, în care sunt prea puţini oameni ca să se poată îndrăgosti între ei.

Capitalismul rădăcină a individualismului

“And each in the cell of himself is almost convinced of his freedom” 

[W. H. Auden]

"Într-adevăr, în ţările barbare, din pricina regimului tiraniei, acest lucru, cât şi pasiunea pentru filosofie şi gimnastică, sunt socotite ca ruşinoase, întru cât nu pot fi decât în dauna tiranilor aceste îndeletniciri care fac pe supuşi să aibă gânduri măreţe şi care durează între aceştia prietenii şi tovărăşii trainice, ce se nasc mai ales din dragoste.[...] Aşa că, unde s-a statornicit prin lege că e urât lucru să faci pe plac cui te iubeşte, legea e datorită netrebniciei legiuitorului, tiraniei domnitorului şi bicisniciei supuşilor." 

["Symposion" - Platon]

      M-am plâns adesea, şi aceasta se poate afla scormonind prin acest blog, că există o atitudine şi o mentalitate predominantă îndeosebi în rândul oamenilor de vârsta mea, care constă în a nega posibilitatea oricărui consens, a oricărei depăşiri a diferenţelor de opinie sau acţiune dintre indivizi, bazat pe ideea că dreptul la propria opinie este absolut, că orice îl pune la îndoială sau îl periclitează este o intoleranţă crasă. Dispare deci dreptul de a contrazice, fără de care nu există dezbatere şi dialog. Ceea ce rezultă este schimbul de opinii, care, după cum va observa oricine încearcă să-l întreprindă, este groaznic de ineficient când vine vorba de a rezolva problemele unui colectiv, deoarece nu se poate ajunge la convingerea unui număr util de persoane în vederea implementării unor măsuri decisive. Oricine va încerca remedierea status quoului, se va izbi ca într-un zid de această nouă cutumă a schimbului de opinii, şi, spre propria angoasă orwelliană, va avea straniul sentiment că dacă cineva ar putea folosi această mentalitate în interes propriu, ar avea în ea cea mai puternică unealtă de dezbinare a oamenilor. În cele ce urmează, vom constata împreună că subiectivismul, ca formă a individualismului, la nivel de masă, este rezultatul capitalismului, şi că orice clasă conducătoare are un puternic interes în a-l promova. 

      Capitalismul, ca orice sistem, are un set de doctrine, care îl justifică şi legitimează, şi pe care el la rândul său le întăreşte, tinzând să le ridice la rangul de dogmă sau de religie. Chiar şi atunci când, în ciuda existenţei mature a sistemului, teoriile sale apologetice nu au fost formulate, ele se află în zămislire. Chiar dacă nu au fost formulate încă, poţi ştii cu siguranţă că energiile intelectuale ale societăţii sunt canalizate în direcţia asta, aşa cum ştii că, în timpul unei pandemii, chiar dacă nu există vaccin, va apărea în curând unul. Dacă nu ar fi necesar, valoarea lui intrinsecă nu ar scădea, ci doar combustibilul social, rămânând o curiozitate de arhivă, apreciată în cercuri restrânse. Astfel, ca o constatare generală, ideile nu iau naştere în urma circumstanţelor istorice - ceea ce ar fi de un materialism vulgar -, ci numai suportul social al ideilor, ceea ce le propagă către statutul de religie a epocii. Circumstanţele istorice nu creează idei noi, ele doar provoacă o inegalitate în rândul ideilor deja existente, alterează distribuţia atenţiei faţă de ele, decupează câteva din marea paletă, care este înnăscută intelectului oricărui om, pe care le exacerbează şi scandalizează, pe restul pur şi simplu ignorându-le. 

      Capitalismul are deci, ca orice complex de circumstanţe istorice, favoriţii săi în rândul ideilor. Cea mai importantă dintre aceste idei este teoria subiectivă a valorii. Foarte pe scurt, aceasta afirmă că valoarea oricărui bun este pur subiectivă, indiferent de cantitatea sau calitatea muncii care a intrat în producerea lui. Implicaţia primă este că nu există compensare justă a muncitorului. Muncitorul este plătit în funcţie de fluctuaţiile pieţei, oricât de mare şi de util ar fi efortul pe care l-a depus în actul producţiei. Ce îl împiedică să îşi caute o slujbă mai bine plătită? Faptul că va fi plătit la fel, dat fiind că îşi vinde munca pe o piaţă, şi demisia sa nu schimbă substanţial oferta de muncă, care la rândul ei ar creşte preţul. Ce îl împiedică totuşi să se organizeze cu alţi muncitori şi, alterând în masă oferta, să impună patronilor condiţii mai avantajoase de negociere? Ei bine, tocmai aici rezidă problema: interdicţia legală de a negocia în bloc sau de a intra în grevă. Dat fiind că nu există o normă universală care să coreleze preţul unui bun sau al unui serviciu cu costul său în muncă, nu poate fi implementată nici legea care să îl oblige pe angajator să-şi răsplătească angajaţii conform cu cât au muncit. Astfel, cea mai dureroasă armă a muncitorimii, greva, devine ilegală, sub pretextul subminării economiei naţionale, ca şi orice activitate sindicală de altfel. 

      De remarcat însă este suprastratul ideologic care legitimează această aliniere a legii la interesele claselor conducătoare. Teoria subiectivă a valorii porneşte de la noţiunea că o realitate exterioară, adică Marfa, decurge din percepţia indivizilor, din preţul pe care ei, prin orişice le va fi trecând prin suflet sau viscere, sunt dispuşi să îl ofere în schimb. Şi cum bine ştim, teoriile de un anumit tip, dintr-un anumit domeniu, nu sunt niciodată stinghere, ci fac parte dintr-o teorie generală a aceluiaşi tip. Altfel spus, teoriile economice ale subiectivităţii îşi au originea într-o doctrină filozofică generală a subiectivităţii. Una dintre tradiţiile culturale care decurge din această doctrină şi care aduce un aport ideologic critic cauzei claselor superioare este cea sociologică. Mai exact, teoria conform căreia societatea se reduce la suma indivizilor care o compun, că fiecare individ este pe cont propriu, liber să facă ce doreşte, şi că orice realizează, fie că este un eşec sau o reuşită, i se datorează sieşi şi numai sieşi. Ba aspectul economic al acestei tradiţii postulează chiar că strădania fiecăruia spre propria chivernisire duce inevitabil la starea propice a întregului sistem, că dacă fiecare îşi urmează în mod egoist propriile interese, societatea tinde spre echilibru. 

      Este uşor de realizat potenţialul propagandistic uriaş al acestor idei, şi nu este întâmplător că formează ţinta mai tuturor criticilor capitalismului, modernităţii şi globalizării. Pe lângă că oferă o scuză morală inegalităţii economice, tinde să transforme elita economică într-o nouă aristocraţie. Când un om are succes în viaţă, doctrina individualismului afirmă că se datorează în exclusivitate valorii personale. Prin urmare, este introdus un principiu suprasocial, supranatural, metafizic, care stabileşte şi arbitrează raporturile dintre clase, un principiu care prin natura sa nu poate fi dobândit, ci doar împărtăşit. Nu este însă şi sângele albastru afiliat acestor concepte? Nu rezolvă el de aceeaşi manieră tensiunea dintre individual şi social, dintre unitate şi varietate? Nu este postulatul aristocraţiei acela că un om conţine şi este definit de coordonate care nu relaţionează cu mediul extern – o origine, un parcurs şi un scop de a fi care se sustrag oricărei explicaţii raţionale, oricărei cauzalităţi naturale? Un Om ivit şi cioplit prin Gândire, dar în afara Fiinţei, deşi aparţinând Fiinţei? În ordinea socială feudală, nu constituie omul o formă care dăinuind în cadrul Devenirii, a eternei şi predictibilei evoluţii a materiei, reuşeşte să nu se întrepătrundă cu ea? 

      Capitalismul caută să refacă structura mentală a predestinării prin conceptul valorii personale. Aceleaşi manifestări ideatice ale dezbinării, ale înstrăinării şi impermeării omului de om, apar în toate domeniile cunoaşterii atinse de ideologii burgheziei. În filozofia istoriei de pildă, societăţile sunt privite ca entităţi de sine-stătătoare, al căror caracter şi dinamică nu pot fi explicate prin influenţare reciprocă. O trăsătură caracteristică, într-un moment istoric, a unei societăţi poate fi explicată doar prin sistemul intern de fenomene al acelei societăţi, la fel cum drumul unui om în viaţă nu poate fi explicat decât prin propriile sale intenţii, decizii şi abilităţi. Dar cât de uşor trebuie să fie să manipulezi un colectiv de oameni care au această convingere! Dacă exerciţi presiuni asupra unuia, fie materiale, fie spirituale, de care el nu este vinovat şi cărora nu are capacitatea să li se opună, poţi să justifici că presiuni exterioare, sociale, de fapt nu există, că sunt doar un pretext pentru a-şi scuza neputinţa, condamnându-l astfel să se lupte cu un duşman fals – el înşuşi, prinzându-l astfel într-un cerc vicios. Cu cât este exploatat mai tare, cu atât riscă să decadă mai tare economic şi cultural, cu atât, deci, i se poate justifica că îi sunt alocate resurse mai puţine. 

      Doctrina relativismului cultural formează, împreună cu celelalte fire ale individualismului, un mare buchet. Conform relativismului cultural, un om şi felul în care el percepe realitatea formează un circuit închis. Omul este închis în sine, se întoarce în sine chiar şi când priveşte afară, privind afară el nu face decât să se privească pe sine, răsfrânt într-o altă oglindă – ce se află afară slujeşte drept prilej unei perpetue redescoperiri şi reconştientizări a sinelui. Într-un asemenea grad individualitatea sa unică şi irepetabilă îi condiţionează percepţia şi judecata, încât realitatea însăşi îşi pierde caracterul exterior, obiectiv şi impersonal, devenind o emanaţie fără bază, o substanţă care se activează prin individ, dar care nu suferă nicio ruptură atunci când viziunile indivizilor nu coincid. Deşi contradicţia internă a acestui concept este vădită, ea acoperă ca o pâclă minţile oamenilor, îndeosebi ale persoanelor educate, provenite din clasele de mijloc. Îndeosebi cei educaţi în domeniul ştiinţelor sociale sunt vulnerabili la conştiinţa burgheză. În domeniul “real”, nevoia unui consens de întindere socială este urgentă prin pericolul pe care îl prezintă ştiinţa şi tehnologia dacă sunt folosite fără a fi înţelese.

      În ţara noastră astăzi nu există asociere liberă şi firească între oameni. Oamenii nu caută să se strângă împreună pentru a-şi urma cauzele şi aspiraţiile. Orice tiranie este o contrucţie de nisip - structura ei are o singură faţă - aceea că omul se leapădă ca de ciumă de gândul de a conlucra cu fratele său. Învrăjbim această idee minunată ca şi cum ar fi o crimă. Când oamenii vor renunţa să o învrăjbească, vom avea pentru prima oară aer limpede în ţară. 

"Dacă, deci, ar exista un mijloc ca să se alcătuiască o cetate sau o armată numai din iubiţi şi îndrăgostiţi, nicio altă cetate n-ar putea fi mai bine întocmită ca aceasta, întru cât locuitorii ei s-ar ţinea departe de orice faptă ruşinoasă şi ar căuta să se întreacă unul pe altul în fapte glorioase. O armată înjghebată din astfel de oameni, deşi puţin numeroasă, ar învinge în luptă, aş putea spune, întreaga lume." 

["Symposion" - Platon] 

Despre pedagogie

      Pedagogia conţine o contradicţie internă. Pe de o parte, profesorul are sarcina de a le ascuţi elevilor mintea, de a-i elibera de teama de a cerceta. Pe de altă parte, cu cât izbuteşte mai mult în acest sens, cu atât îşi anunţă mai tare pieirea. Căci o mai mare putere a minţii suscită o mai intensă dorinţă de a afla, care se întoarce împotriva minţii profesorului, îndemnând-o la activitate şi eficienţă. Dar cu cât este îndemnată mai tare, cu atât creşte şansa să se poticnească. Poticnindu-se, profesorul suferă o lovitură de imagine, scaunul îi tremură sub dos, sângele îi urlă după măsuri represive. Dar ce măsură mai potrivită decât una adresată rădăcinii – libertatea în gândire şi exprimare a elevilor. Iată-l, deci, curmând chiar înclinaţia pe care încerca să o cultive.

Gânduri despre viaţă

      Când oamenii îşi exprimă dezacordul faţă de o atitudine care împinge la inovaţie, la progres şi la evoluţie, ei de fapt se dezic de responsabilitatea de acţiune socială. În realitate, ei nu au nicio părere despre eficienţa atitudinii, şi nu au niciun trecut în atitudini asemănătoare. Ei doresc însă un pretext intelectual, fiindcă altminteri sistemul de valori le este periclitat. Însăşi manifestarea în voie a atitudinii reprezintă un semnal care nu poate fi ignorat, o chemare la acţiune. În viaţă, oamenii nu te judecă niciodată după ce spui. Ei ignoră cu desăvârşire câtă dreptate ai. Ei văd doar măsura în care le arăţi că trebuie să recunoască şi să treacă la fapte. Poţi îndruga neghiobii şi nemernicii o mie. O poţi face chiar pe tonul elementului neadaptat din sistem. Acestea nu te vor împiedica să trăieşti liniştit până la adânci bătrâneţi. Spune însă, în mod limpede şi energic, o singură vorbă care să aibă o ţintă precisă şi directă şi te vei trezi în cap cu un stol de harpii.

Maximă

Conștiința regelui sancțiunilor este oriunde şi întotdeauna o târfă de lux.

Maximă

Semnul distinctiv al aristocraţiei adevărate este optimismul, capacitatea de a nutri speranţă.

Despre fertilitate

      Există două motive pentru care ţările dezvoltate au un spor natural redus. Primul dintre ele este că statul modern, prin sistemul de pensii, ca şi prin alte facilităţi sociale, le asigură oamenilor bătrâneţea, care nu mai sunt nevoiţi să se bazeze pe propria familie, prin urmare nu au o încurajare puternică de a produce membri noi, care, odată ce vor fi adulţi, şi, deci, productivi economic, vor fi obligaţi moral să-şi susţină părinţii. Al doilea este că datorită productivităţii economice ridicate, este nevoie de mult mai puţină forţă de muncă pentru a susţine un singur om, deci, dacă un părinte îşi planifică o bătrâneţe liniştită, necesarul de copii (care, odată ajunşi adulţi, le vor oferi părinţilor un sprijin) este substanţial redus. Ţările subdezvoltate au natalitate foarte înaltă pentru că viaţa este, în general, nesigură şi precară, pentru că există porţiuni considerabile ale societăţii până la care statul pur şi simplu nu ajunge, conservând astfel familia tradiţională, şi pentru că eficienţa economică este atât de mică încât este nevoie de mulţi oameni pentru a-i susţîne pe cei neproductivi. De aceea, natalitatea unei ţări este un indicator destul de bun al productivităţii ei economice.