“And each in the cell of himself is almost convinced of his freedom”
[W. H. Auden]
"Într-adevăr, în ţările barbare, din pricina regimului tiraniei, acest lucru, cât şi pasiunea pentru filosofie şi gimnastică, sunt socotite ca ruşinoase, întru cât nu pot fi decât în dauna tiranilor aceste îndeletniciri care fac pe supuşi să aibă gânduri măreţe şi care durează între aceştia prietenii şi tovărăşii trainice, ce se nasc mai ales din dragoste.[...] Aşa că, unde s-a statornicit prin lege că e urât lucru să faci pe plac cui te iubeşte, legea e datorită netrebniciei legiuitorului, tiraniei domnitorului şi bicisniciei supuşilor."
["Symposion" - Platon]
M-am plâns adesea, şi aceasta se poate afla scormonind prin acest blog, că există o atitudine şi o mentalitate predominantă îndeosebi în rândul oamenilor de vârsta mea, care constă în a nega posibilitatea oricărui consens, a oricărei depăşiri a diferenţelor de opinie sau acţiune dintre indivizi, bazat pe ideea că dreptul la propria opinie este absolut, că orice îl pune la îndoială sau îl periclitează este o intoleranţă crasă. Dispare deci dreptul de a contrazice, fără de care nu există dezbatere şi dialog. Ceea ce rezultă este schimbul de opinii, care, după cum va observa oricine încearcă să-l întreprindă, este groaznic de ineficient când vine vorba de a rezolva problemele unui colectiv, deoarece nu se poate ajunge la convingerea unui număr util de persoane în vederea implementării unor măsuri decisive. Oricine va încerca remedierea status quoului, se va izbi ca într-un zid de această nouă cutumă a schimbului de opinii, şi, spre propria angoasă orwelliană, va avea straniul sentiment că dacă cineva ar putea folosi această mentalitate în interes propriu, ar avea în ea cea mai puternică unealtă de dezbinare a oamenilor. În cele ce urmează, vom constata împreună că subiectivismul, ca formă a individualismului, la nivel de masă, este rezultatul capitalismului, şi că orice clasă conducătoare are un puternic interes în a-l promova.
Capitalismul, ca orice sistem, are un set de doctrine, care îl justifică şi legitimează, şi pe care el la rândul său le întăreşte, tinzând să le ridice la rangul de dogmă sau de religie. Chiar şi atunci când, în ciuda existenţei mature a sistemului, teoriile sale apologetice nu au fost formulate, ele se află în zămislire. Chiar dacă nu au fost formulate încă, poţi ştii cu siguranţă că energiile intelectuale ale societăţii sunt canalizate în direcţia asta, aşa cum ştii că, în timpul unei pandemii, chiar dacă nu există vaccin, va apărea în curând unul. Dacă nu ar fi necesar, valoarea lui intrinsecă nu ar scădea, ci doar combustibilul social, rămânând o curiozitate de arhivă, apreciată în cercuri restrânse. Astfel, ca o constatare generală, ideile nu iau naştere în urma circumstanţelor istorice - ceea ce ar fi de un materialism vulgar -, ci numai suportul social al ideilor, ceea ce le propagă către statutul de religie a epocii. Circumstanţele istorice nu creează idei noi, ele doar provoacă o inegalitate în rândul ideilor deja existente, alterează distribuţia atenţiei faţă de ele, decupează câteva din marea paletă, care este înnăscută intelectului oricărui om, pe care le exacerbează şi scandalizează, pe restul pur şi simplu ignorându-le.
Capitalismul are deci, ca orice complex de circumstanţe istorice, favoriţii săi în rândul ideilor. Cea mai importantă dintre aceste idei este teoria subiectivă a valorii. Foarte pe scurt, aceasta afirmă că valoarea oricărui bun este pur subiectivă, indiferent de cantitatea sau calitatea muncii care a intrat în producerea lui. Implicaţia primă este că nu există compensare justă a muncitorului. Muncitorul este plătit în funcţie de fluctuaţiile pieţei, oricât de mare şi de util ar fi efortul pe care l-a depus în actul producţiei. Ce îl împiedică să îşi caute o slujbă mai bine plătită? Faptul că va fi plătit la fel, dat fiind că îşi vinde munca pe o piaţă, şi demisia sa nu schimbă substanţial oferta de muncă, care la rândul ei ar creşte preţul. Ce îl împiedică totuşi să se organizeze cu alţi muncitori şi, alterând în masă oferta, să impună patronilor condiţii mai avantajoase de negociere? Ei bine, tocmai aici rezidă problema: interdicţia legală de a negocia în bloc sau de a intra în grevă. Dat fiind că nu există o normă universală care să coreleze preţul unui bun sau al unui serviciu cu costul său în muncă, nu poate fi implementată nici legea care să îl oblige pe angajator să-şi răsplătească angajaţii conform cu cât au muncit. Astfel, cea mai dureroasă armă a muncitorimii, greva, devine ilegală, sub pretextul subminării economiei naţionale, ca şi orice activitate sindicală de altfel.
De remarcat însă este suprastratul ideologic care legitimează această aliniere a legii la interesele claselor conducătoare. Teoria subiectivă a valorii porneşte de la noţiunea că o realitate exterioară, adică Marfa, decurge din percepţia indivizilor, din preţul pe care ei, prin orişice le va fi trecând prin suflet sau viscere, sunt dispuşi să îl ofere în schimb. Şi cum bine ştim, teoriile de un anumit tip, dintr-un anumit domeniu, nu sunt niciodată stinghere, ci fac parte dintr-o teorie generală a aceluiaşi tip. Altfel spus, teoriile economice ale subiectivităţii îşi au originea într-o doctrină filozofică generală a subiectivităţii. Una dintre tradiţiile culturale care decurge din această doctrină şi care aduce un aport ideologic critic cauzei claselor superioare este cea sociologică. Mai exact, teoria conform căreia societatea se reduce la suma indivizilor care o compun, că fiecare individ este pe cont propriu, liber să facă ce doreşte, şi că orice realizează, fie că este un eşec sau o reuşită, i se datorează sieşi şi numai sieşi. Ba aspectul economic al acestei tradiţii postulează chiar că strădania fiecăruia spre propria chivernisire duce inevitabil la starea propice a întregului sistem, că dacă fiecare îşi urmează în mod egoist propriile interese, societatea tinde spre echilibru.
Este uşor de realizat potenţialul propagandistic uriaş al acestor idei, şi nu este întâmplător că formează ţinta mai tuturor criticilor capitalismului, modernităţii şi globalizării. Pe lângă că oferă o scuză morală inegalităţii economice, tinde să transforme elita economică într-o nouă aristocraţie. Când un om are succes în viaţă, doctrina individualismului afirmă că se datorează în exclusivitate valorii personale. Prin urmare, este introdus un principiu suprasocial, supranatural, metafizic, care stabileşte şi arbitrează raporturile dintre clase, un principiu care prin natura sa nu poate fi dobândit, ci doar împărtăşit. Nu este însă şi sângele albastru afiliat acestor concepte? Nu rezolvă el de aceeaşi manieră tensiunea dintre individual şi social, dintre unitate şi varietate? Nu este postulatul aristocraţiei acela că un om conţine şi este definit de coordonate care nu relaţionează cu mediul extern – o origine, un parcurs şi un scop de a fi care se sustrag oricărei explicaţii raţionale, oricărei cauzalităţi naturale? Un Om ivit şi cioplit prin Gândire, dar în afara Fiinţei, deşi aparţinând Fiinţei? În ordinea socială feudală, nu constituie omul o formă care dăinuind în cadrul Devenirii, a eternei şi predictibilei evoluţii a materiei, reuşeşte să nu se întrepătrundă cu ea?
Capitalismul caută să refacă structura mentală a predestinării prin conceptul valorii personale. Aceleaşi manifestări ideatice ale dezbinării, ale înstrăinării şi impermeării omului de om, apar în toate domeniile cunoaşterii atinse de ideologii burgheziei. În filozofia istoriei de pildă, societăţile sunt privite ca entităţi de sine-stătătoare, al căror caracter şi dinamică nu pot fi explicate prin influenţare reciprocă. O trăsătură caracteristică, într-un moment istoric, a unei societăţi poate fi explicată doar prin sistemul intern de fenomene al acelei societăţi, la fel cum drumul unui om în viaţă nu poate fi explicat decât prin propriile sale intenţii, decizii şi abilităţi. Dar cât de uşor trebuie să fie să manipulezi un colectiv de oameni care au această convingere! Dacă exerciţi presiuni asupra unuia, fie materiale, fie spirituale, de care el nu este vinovat şi cărora nu are capacitatea să li se opună, poţi să justifici că presiuni exterioare, sociale, de fapt nu există, că sunt doar un pretext pentru a-şi scuza neputinţa, condamnându-l astfel să se lupte cu un duşman fals – el înşuşi, prinzându-l astfel într-un cerc vicios. Cu cât este exploatat mai tare, cu atât riscă să decadă mai tare economic şi cultural, cu atât, deci, i se poate justifica că îi sunt alocate resurse mai puţine.
Doctrina relativismului cultural formează, împreună cu celelalte fire ale individualismului, un mare buchet. Conform relativismului cultural, un om şi felul în care el percepe realitatea formează un circuit închis. Omul este închis în sine, se întoarce în sine chiar şi când priveşte afară, privind afară el nu face decât să se privească pe sine, răsfrânt într-o altă oglindă – ce se află afară slujeşte drept prilej unei perpetue redescoperiri şi reconştientizări a sinelui. Într-un asemenea grad individualitatea sa unică şi irepetabilă îi condiţionează percepţia şi judecata, încât realitatea însăşi îşi pierde caracterul exterior, obiectiv şi impersonal, devenind o emanaţie fără bază, o substanţă care se activează prin individ, dar care nu suferă nicio ruptură atunci când viziunile indivizilor nu coincid. Deşi contradicţia internă a acestui concept este vădită, ea acoperă ca o pâclă minţile oamenilor, îndeosebi ale persoanelor educate, provenite din clasele de mijloc. Îndeosebi cei educaţi în domeniul ştiinţelor sociale sunt vulnerabili la conştiinţa burgheză. În domeniul “real”, nevoia unui consens de întindere socială este urgentă prin pericolul pe care îl prezintă ştiinţa şi tehnologia dacă sunt folosite fără a fi înţelese.
În ţara noastră astăzi nu există asociere liberă şi firească între oameni. Oamenii nu caută să se strângă împreună pentru a-şi urma cauzele şi aspiraţiile. Orice tiranie este o contrucţie de nisip - structura ei are o singură faţă - aceea că omul se leapădă ca de ciumă de gândul de a conlucra cu fratele său. Învrăjbim această idee minunată ca şi cum ar fi o crimă. Când oamenii vor renunţa să o învrăjbească, vom avea pentru prima oară aer limpede în ţară.
"Dacă, deci, ar exista un mijloc ca să se alcătuiască o cetate sau o armată numai din iubiţi şi îndrăgostiţi, nicio altă cetate n-ar putea fi mai bine întocmită ca aceasta, întru cât locuitorii ei s-ar ţinea departe de orice faptă ruşinoasă şi ar căuta să se întreacă unul pe altul în fapte glorioase. O armată înjghebată din astfel de oameni, deşi puţin numeroasă, ar învinge în luptă, aş putea spune, întreaga lume."
["Symposion" - Platon]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu