Gânduri

      Puţine lucruri sunt mai triste ca momentul în care înţelegi că un om şi-a clădit existenţa pe minciuni. Astfel, orice taifas mai serios, orice schimb coerent de opinii, orice interogaţie comună asupra sensului vieţii şi al lumii, acţiuni care în mod normal sunt propriile lor recompense, riscă să devină o luptă acerbă pentru supravieţuire, iar nobilul dar al socializării inteligente, sărbătoare a faptului de a fi om, să fie subjugat cu cinism de chipul hâd al materiei.

Meditaţie asupra Asiei

      Când mă gândesc la Asia, am în minte perfecţiunea în găsirea plăcerii şi în alungarea durerii, perfecţiune obţinută prin învăţarea dintr-un şir de experienţe trecând prin părinţii din părinţi, însă cu o meticulozitate şi o perspicacitate care pe mulţi europeni get-beget i-ar băga în boală doar dacă le-ar concepe. Fie că e vorba de arta culinară sau de cea a aşternutului, de oblojit răni sau de recunoscut ierburi binefăcătoare, sau, din contră, de a împila, de a schingiui şi de a omorî, asiaticul, învăţând pe baza metodei empirice, este atât de eficient încât aceste activităţi îi devin o a doua natură, iar până şi cele mai nehotărâte şi nestatornice ascunzişuri ale trupului par să îi fie cunoscute.

      (În sprijinul acestei idei, aduc la cunoştinţă un foarte interesant fapt istoric: în Evul Mediu târziu, în spaţiul eurasiatic circula o zicere aparţinând chinezilor - "lumea are trei ochi, doi ne aparţin nouă [chinezilor], unul le aparţine francilor [creştinătăţii latine], iar restul naţiunilor nu au niciunul." Chinezii se vedeau pe sine ca fiind cei mai subtili, mai isteţi, mai sofisticaţi şi mai dibaci dintre oameni. Este curios însă că îi puneau pe musulmani ca fiind sub vest-europeni, contrar istoriografiei generale, care zugrăveşte lumea occidentală ca fiind înapoiată, atât material, cât şi spiritual, lumii islamice. Proverbul poate fi explicat prin invaziile mongole, care au tulburat Orientul Mijlociu şi Apropiat, lăsând Europa şi Orientul Extrem ca un fel de poluri de civilizaţie şi stabilitate ale scenei internaţionale.) 

      Putem stabili că în mentalitatea asiatică una din valorile fundamentale este Memoria, pentru că a învăţa din greşeli necesită în cel mai înalt grad a le recepta şi a le stoca, chiar dacă nu în mod precis pe fiecare, măcar într-o variantă distilat-generală. Alternativa şireată la stăpânirea naturii prin empiric este ştiinţa, adică a înţelege fenomenele lumii înconjurătoare folosind o bază săracă de experienţe directe, însă bogat exploatate de raţiune. Repet - o bază săracă - a nu se înţelege că omul de ştiinţă poate ajunge undeva dacă nu are o serie de contace nemijlocite cu natura. Asiaticii, pesemne, nu au fost niciodată receptivi la ideea de ştiinţă, cel puţin nu la o scară a societăţii întregi, ceea ce a şi contribuit la pierderea cursei cu Occidentul.

      Intrigant este că, în ciuda rolului pivotal jucat de Memorie în cioplirea Asiei, aceeaşi valoare fundamentală lipseşte cu desăvârşire din alt punct de vedere - acela al păsării de cei din jurul tău. Nu numai că asiaticii sunt campionii neîntrecuţi ai şnapanismului, dar în India, de pildă, mor oameni pe stradă fără să fie băgaţi în seamă. Iar dacă nu îţi pasă de cei din jurul tău acum, în prezent, cum îţi mai poate păsa când ajung să ţină de domeniul trecutului, cum, adică, poţi avea Memorie?

Am zis!

      Diferenţa dintre Occident şi Orient este că Occidentul încearcă să aducă oraşul la ţară, în timp ce Orientul încearcă să aducă ţara la oraş.

A fost o vreme

A fost o vreme când poeţii ca o carte
Erau deschişi în faţa lumii, ca un altar,
Ce-mpărtăşeşte rază sfântă la acei lipsiţi de har,
Ca la acei de el îmbelşugaţi; neluând în parte

Întregul omenirii. Şi nu-i uşor să dai în dar
Unui pământ ce gustă zdrăngănit de oale sparte
Un cântec izvorât din viaţă şi din moarte,
Cum nu-i uşor să fii o floare-n lupanar.

Noi, umbre-ale lor, nu mai putem aduce
Prinos iubirii unde alţii zilnic ard o cruce.
Sau poate a căzut din bolta nopţii steaua

Ce-n toată vremea fost-a călăuză inimilor lumii,
Şi nu avem, nu vitejia lirei, ci-n suflet neaua
Ce hrană-i lirei; şi golul ne opreşte, nu pizma humii.

Despre popoare

"The art of our necessities is strange

That can make vile things precious."

["King Lear" - William Shakespeare]

      Mai demult credeam că sentimentele mândriei sau iubirii naţionale sunt absurde deoarece presupun a te identifica cu toţi indivizii care fac parte dintr-un popor, fie ei pionieri ai metodelor de a salva vieţi, fie ei borfaşi care şi-ar vinde şi copiii pentru o sumă frumuşică. Greşit, greşit! Căci nu toţi cei care trăiesc pe teritoriul unei naţiuni sau care sunt cetăţenii statului sub care se află o naţiune fac parte cu adevărat din acel popor. 

      Ce înseamnă, mai exact, a face parte cu adevărat dintr-un popor? De fapt, ce este un popor? Poporul nu poate fi înţeles decât prin prisma pământului. Fiecare pământ de pe lumea asta are un sistem de condiţii pe care le impune oamenilor care trăiesc pe el. Efortul colectiv susţinut de a respecta şi forţa aceste condiţii, depus la scară de secole, este ceea ce îi leagă pe oameni şi le dă sentimentul unei identităţi comune, ceea ce, în alte cuvinte, dă naştere unui popor. Se prea poate ca oamenii care au populat pământurile Amazoniei să fi făcut parte din poporul portughez, însă ceea ce au trăit împreună departe de Europa a dus la constituirea pentru ei a unui nou scop primordial, şi i-a făcut, în timp şi pe nesimţite, să exclame la un moment dat că ei sunt brazilieni, în ciuda etniei pe care o împărtăşesc cu portughezii. Cu cât condiţiile pe care le impune pământul sunt mai vitrege şi mai deosebite, şi cu cât pământul în sine este mai redus ca suprafaţă, permiţându-le oamenilor să fie mai aproape unii de ceilalţi, cu atât sentimentul identităţii colective este mai puternic, putând atinge chiar cote paroxistice, cum este în cazul Japoniei. 

      Până la urmă, formarea unui popor se reduce la analiza tactică a forţelor înconjurătoare, în a le categorisi ca duşmane sau prietenoase. Percep eu Natura suficient de potrivnică pentru a-mi găsi un aliat în vecinul meu om? Atunci îmi voi suprima idiosincrasiile personale pentru a lupta cot la cot cu el împotriva Naturii. Îl percep eu pe unul dintre vecinii mei oameni mai potrivnic mie decât un altul? Atunci îl voi vedea într-o lumină mai bună pe cel din urmă, şi mă voi solidariza cu el dacă şi el are nevoie de mine. Va apărea un al patrulea vecin pe care îl privim cu toţii ca fiind în răspăr cu interesele noastre? Atunci vom lăsa la o parte lupta noastră personală pentru a-l combate pe acela. Aşa se întâmplă însă că oricâţi duşmani umani ar apărea, şi oricât de răi ar părea, niciunul dintre ei nu poate întrece Natura ca primejdie percepută, şi numai în cazul unei uri interpersonale patologice oamenii nu se vor împăca pentru a o conţine. 

      Destul însă cu această explicaţie în profunzime - de ce este absurd să refuz ideea de popor pe motiv că ar însemna să mă bucur de legătura mea cu ciururi ale omenirii? După cum am spus, fie că e vorba de a combate factori naturali sau antropici, poporul presupune o solidarizare a indivizilor săi. Aşa se face însă că acele ciururi care reprezintă ruşinea unui popor sunt tocmai elemente anti-sociale, care sunt totalmente incapabili de altceva înafara interesului privat, şi care nu au niciun scrupul în a sabota ordinea socială. Însă solidaritatea naţională este întemeiată tocmai pe ordinea socială pentru a avea un efect. A fura din casele ţăranilor când toată suflarea satului s-a strâns de urgenţă pentru a repara digul năruit de inundaţii înseamnă în mod automat a nu face parte din sat, în sensul fundamental al expresiei. Decurge că tâlharii de tot soiul, care nu doresc binele comunităţii nici cu sufletul, nici cu fapta, pur şi simplu nu intră la socoteală, iar popoarele sunt formate doar din oamenii care contribuie la împlinirea scopului primordial naţional. 

      Trebuie menţionat totuşi că a respecta ordinea socială nu înseamnă neapărat a respecta legea, ci în primul rând a-ţi face datoria morală faţă de societate, care poate să nu coincidă cu legea, cu aplicarea legii sau cu interpretarea publică a legii.

Din seria Citate perfecte

      "- Îi iubeşti pe oameni? [...] 

      - De cele mai multe ori oamenii îmi zâmbesc, şi eu lor. 

    - Da, pentru că, după cum se ştie, eşti plăcut şi frumos, spuse celălalt. De aceea îţi zâmbesc ei, iar tu le întorci zâmbetul, ca să-i întăreşti în nebunia lor. Ai face mai bine să le arăţi o faţă întunecată şi să le spui: "Ce rost are zâmbetul vostru? Acest păr va cădea jalnic şi aceşti dinţi albi, de asemenea; aceşti ochi nu sunt decât o piftie din sânge şi apă, care, dacă se va scurge, toată zadarnica gingăşie a cărnii se va prăpădi şi va pieri cu ruşine." Ar fi cinstit dacă le-ai aminti, spre trezirea lor la realitate, ce ştiu ei oricum, dar ceea ce zâmbetul tău slugarnic îi amăgeşte, făcându-i, în clipa aceea, să uite. Fiinţe ca tine nu sunt decât o înşelătorie sclipitoare şi fugară, ce acoperă grozăvia lăuntrică a toată carnea. Nici nu spun că, măcar, această piele, acest înveliş, ar fi dintre cele mai îmbietoare, cu porii şi perii ei, aburind de sudoare; dar scrijeleşte-o doar niţel şi zeama sărată iese la vedere, roşie ca păcatul, iar mai înăuntru toate devin tot mai scârboase, e numai măţăraie şi duhoare. Gingaşul şi frumosul ar trebui să fie gingaş şi frumos în întregime şi dintr-o materie nobilă, nu plin de lut şi de scârnă."

["Iosif şi fraţii săi" - Thomas Mann]

Rondelul alegerii

De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.
Să dospească liniştită
Lumea-n matca ei de bale.

Piară azi orice ispită
De-a porni spre ea agale.
De întors nu este cale,
Cupa e de tot golită.

Omul e acum o vită,
De la pisc şi până-n poale.
Mâinile îmi sunt prea goale
Să clintesc a sa ursită.
De întors nu este cale.

D-ale omenirii

      Una din principalele forme de imbecilitate de pe lumea asta constă în a te simţi important pentru că eşti ocupat. Nu de puţine ori îi aud pe oameni văitându-se de cum n-au avut timp în ultima vreme nici să se-ncheie la şliţ de cât de solicitaţi au fost cu munca. Însă de cele mai multe ori văicăreala lor este una făţarnică şi regretul lor unul fals - pe dinăuntru jubilează de vanitate, crezând prosteşte că a te speti muncind, a participa la sumedenie de activităţi, a bate zilnic tot oraşul şi a strânge mâinile a sute de oameni te face automat un om util. De prea multe ori, încurcând cantitatea muncii cu calitatea, îndârjirea de berbec cu plănuirea chibzuită, aprobările de complezenţă ale celor din jur cu aprecierea consumată în tăcere, oamenii ajung să se îmbete cu gândul că au un rost în lume.

Maximă

      Senzaţia de enervare este produsă atunci când se petrec în lanţ zădărniciri neprevăzute ale eforturilor unui om, fiecare survenind fix când i se pare că a scăpat de cea precedentă.

Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.