Despre artă

      Diferenţa între modernitate şi premodernitate este următoarea: chiar dacă atât în vremurile moderne, cât şi înainte, imaginea putea fi conotativă, numai în modernitate latura ei strict denotativă se poate sustrage firescului. În alte cuvinte, imaginile la care artiştii recurgeau în premodernitate pentru a transmite un mesaj făceau parte dintr-un imaginar al omenirii foarte bine sedimentat. Limbajul pe care artiştii îl foloseau pentru a se exprima era unul cunoscut şi vechi de când lumea, în timp ce în modernitate artisţii inventează nu numai înţelesul odată cu o nouă operă de artă, ci şi limbajul. Limbajul se află într-un proces constant de reinvenţie. În premodernitate, când într-o pictură apărea un element care nu făcea parte din ordinea lucrurilor naturale, se înscria totuşi într-o ordine mai largă a lucrurilor, care îi conferea naturalitate. Să-l luăm pe Priap de pildă. Un organ genital lung ca al lui este o anomalie. Însă Priap, atunci când ştim despre el că este Priap, nu este o anomalie. El face parte dintr-o mitologie, şi prin asta dintr-o convenţie. Dacă Priap apare pe o vază elenă, nu înseamnă că "artistul" care a pictat-o s-a folosit de o ruptură a ţeşăturii realităţii dintr-o ingeniozitate a limbajului, ci s-a folosit de un simbol al mitologiei naţionale, cât se poate de normal, şi cât se poate de înrădăcinat în convenţie. 

      Există artişti în premodernitate al căror repertoriu de imagini ne izbeşte prin bizarerie, prin excentricitate, prin atipicitate. E foarte curios însă că tocmai aceştia sunt artiştii pe care Andre Breton & co. îi revendicau ca fiind precursori ai suprarealismului. Bosch, Goya, Blake etc. Însă până şi în legătură cu ei putem specula, deşi forţat, că pictau ceea ce vedeau, anume propriile lor vise, şi, prin asta, că pictau natura, chiar dacă una lăuntrică. Trăsătura definitorie a artei moderne este imaginarea deliberată, profund raţională şi total liberă a elementului de vocabular.

Primitivism şi civilizaţie

      Citindu-l pe Cehov, nu poţi să nu fii şocat de poporul rus pe care el îl înfăţişează: apetenţa patologică pentru alcool, uşurinţa cu care intră în conflict, cu care fac scandal şi cu care jignesc, servilismul neruşinat şi deşănţat, făţărnicia cu care îşi schimbă chipurile în funcţie de rangul social si profesional al celui cu care interacţionează, demagogia cu care declamă noţiuni ca "patrie" sau "cultură", incapacitatea de a depune un efort cot la cot, subordonarea totală a oricărui principiu moral capriciilor şi instinctelor. Este drept că proza lui este fictivă, că face uz de mecanisme stilistice care distorsionează realitatea nu numai prin a ilustra lucruri care nu s-au întâmplat, ci şi unele care nu se pot întâmpla, prin a comite, adică, nu numai erori istorice, ci şi erori antropologice. Însă fără îndoială că orice literatură de vârf - iar Cehov este un maestru - are raporturi veridice cu "viaţa", că se foloseşte de detalii caracteristice ale unei epoci, spaţiu, categorii umane sau fenomen natural, fără de care opera ar fi lipsită de cadru.

      Ce ne face pe noi să credem că ruşii ilustraţi de Cehov sunt un detaliu caracteristic, şi că nu au fost de fapt "unşi" de către autor pentru a spori cromatica şi dinamica scrierii? Un prim argument ar fi recurenţa trăsăturilor, faptul că ele sunt manifeste în aproape fiecare lucrare a sa. Al doilea ar fi confirmarea de către operele literare ale celorlalţi titani ruşi, un Gogol, un Tolstoi sau un Dostoievsky. Al treilea ar fi atât de banala suprapunere cu perspectiva convenţională, veche de când lumea, asupra acestui popor. Întrebarea care reiese cu forţă din studiul poporului rus este următoarea: cum se face, ce condiţii naturale sau istorice şi-au pus pecetea în aşa fel încât să ia naştere un popor atât de îndepărtat de civilizaţie? Răspunsul, cred eu, este marea...

      Civilizaţia nu poate lua naştere pe întinderile nesfârşite de pământ ale stepelor, asiatice sau de aiurea. Este vizibil că toate formaţiunile statale fecunde cultural şi trainice ale istoriei s-au dezvoltat în apropierea mării. Se poate întâmpla contrariul numai în condiţii excepţionale, anume atunci când un factor favorabil apariţiei civilizaţiei este acut. Faptul că Sumerul, Babilonia şi Asiria, cele trei civilizaţii ale Mesopotamiei, nu sunt axate pe maritim, se datorează fertilităţii extraordinare a pământului, care suplineşte absenţa mării. La fel se întâmplă şi în cazul Egiptului. Căci a planta în mâlul Tigrului, Eufratului sau Nilului o sămânţă înseamnă a recolta şapte, pe când Evul Mediu european târziu se chinuia cu o rată de 1:4, cel timpuriu cu 1:2. Cu o rată de 1:4, abia dacă o zecime din populaţie se poate ocupa de altceva în afară de agricultură. O productivitate de 1:7 presupune o înflorire fulminantă a oraşului, leagăn al comerţului şi al ştiinţei. Faptul că în civilizaţiile mai sus-amintite marea nu joacă un rol cardinal, nu înseamnă a-i minimaliza potenţialul.

      În istoria premodernă, transportul pe pământ era de 10 ori mai scump decât cel pe cursuri de apă şi de 20 de ori decât cel pe mare. De aceea, marea este întâi de toate un mijlocitor între culturi îndepărtate. Agent al alterităţii şi exponent al comunicării, ea smulge, adeseori brutal, din izolare, pune faţă în faţă cu celălalt şi dă naştere mirării în faţa lui, a felului în care el poate să funcţioneze, obligând în felul acesta la o reevaluare a sinelui. Ea uşurează schimbul de idei şi de obiceiuri, îmbogăţind rezervorul de cunoştinţe teoretice şi practice al unei culturi.

      Apoi, marea înseamnă comerţ. Comerţul înseamnă dependenţă economică. Dependenţa, sub orice formă ar fi ea, înseamnă stăpânire de sine, înseamnă ascultare, înseamna aplecare către doleanţele celuilalt, înseamnă convieţuire şi compromis, dând astfel naştere unui ideal de impersonalitate. Fiindcă rusul, înainte de toate, este un autist. Comerţul mai înseamnă unirea pieţelor regionale într-una singură. O piaţă extinsă ("aggregate demand", după cum spunea Adam Smith) înseamnă o mai mare dimensiune şi stabilitate a cererii. O cerere mai bună înseamnă specializare a muncii, care la rândul ei duce la excelenţă individuală, la explorarea de noi domenii, la descoperiri şi invenţii, la dezvoltarea de noi tehnologii. Şi ea mai înseamnă şi eficienţă economică, de unde rezultă prosperitate, un lubrifiant al civilizaţiei.

      Imperiul roman e poate cel mai elocvent exemplu pe care ni-l dă Antichitatea în ceea ce priveşte efectele cererii cumulate. El a strâns, sub o aceeaşi piaţă, o cantitate fabuloasă de forţă de muncă, de resurse şi de potenţiali cumpărători. Perioada atât de întunecată care a urmat căderii imperiului s-a datorat, în primele rânduri, restrângerii diviziunii muncii, rezultat al contractării pieţei, la rândul ei rezultat al dezintegrării teritoriale şi politice. Faptul că o sumedenie de invenţii moderne au fost descoperite şi pierdute de romani nu este dovadă că mintea umană are nevoie de două mii de ani pentru a pătrunde şi folosi un fenomen al naturii, ci se poate explica prin prezenţa sau absenţa unui suport economic adecvat.

      În ultimul rând, marea îl învaţă pe om despre locul său în Univers. Marea este o prezenţă îndoit mai copleşitoare, mai cumplită şi mai înduplecătoare decât orice poate arăta pământul. Pe pământ, omul poate fi atins de cutremur, de fulger, de grindină, de inundaţie, de avalanşă sau de alunecare de teren. Dar acestea sunt fenomene de frecvenţă redusă, şi cu oarece precauţie omul se poate izbăvi de vătămarea lor. Însă marea nu este numai o primejdie, ci un întreg univers botezat în primejdie. De îndată ce omul se încumetă să iasă pe ea, desprins de leagănul matern al pământului, care îi alină necondiţionat groaza prăvălirii în neant, el devine cu adevărat fiul vântului, singur în faţa urgiei, departe de oameni, de brazdele plugului, de ghizdul fântânii, de freamătul pieţei. Trăind în sânul acestora, lui îi vine prea greu să realizeze infinita lor bunătate şi indulgenţă. În faţa mării, omul ştie că nu se poate juca, că nu se poate fuduli, că nu poate nesocoti, că toate micile sale trufii din trecut sunt o zădărnicie şi o neobrăzare. Seminţiile împinse pe mare de impulsul natural al câşigului sunt aceleaşi care au învăţat de la o vârstă fragedă ce înseamnă să fii rezonabil, să fii cumpătat, să preţuieşti o întindere de mână.

      Rămâne de văzut în ce măsură poporul rus poate fi numit un popor...

Odă păsării cerului

Corabie stăpână pe-ntinderea lumii,
Din vâsla-ţi plăpândă, ce norii despică,
Se naşte şi cerul, şi reazemul humii -
Al zărilor faur, deşi mititică.

Ca luna ce n-are o treabă-n afară
De-a ţine-o făclie în noaptea adâncă,
Dar care frământă, prin propria-i povară,
Oceanele lumii-n copaia de stâncă.

Inovaţia în poezie

      "All day long, the stiff grass rustles on the cliffs. Infinitely old, this gentle sound, heard on this shore for century after century, imparts the love of wisdom and simplicity." 

      Natura are puterea de a încânta şi fermeca reluând la nesfârşit acelaşi lucru - briza care mângâie iarba de pe stânci, valul care se sparge de mal, jocul razelor de lumină cernite de frunzişul pădurii, cântecul greierilor în noapte, peregrinarea norilor pe cer. Te poţi abandona în ritmul lor cu orele şi zilele, şi tot nu îţi vei simţi făptura mai grea decât un fulg. Lasă-l pe om să regizeze acest spectacol, iar el, în grosolănia căilor sale, ori va copia fără abatere o aceeaşi secvenţă, servind-o ad nauseam, ori o va combina cu secvenţe care mai de care mai exotice, zăpăcind şi iritând prin babilonie. Miracolul naturii constă în faptul că poate adăuga atâta variaţie unui fenomen cât să poată fi repetat de milioane de ori fără să plictisească, în acelaşi timp însă nedizolvându-i identitatea.

      La fel se întâmplă şi în Poezie - de veacuri întregi, aceleaşi cuvinte simple, cuminţite în rânduri ordonate, au puterea unică de a armoniza mintea cu inima, de a transfera uneia tainele celeilalte, făcându-le să se confunde pentru acele câteva clipe numite de vechii greci Katharsis. Atât de strâmtă este fâşia de vocabular necesară pentru a le obţine, şi totuşi inventarul pasajelor sublime ale liricii este departe, departe de a fi plin. Şi totuşi înţelegerea noastră asupra principiului organizator fundamental al poeziei, metafora, nu este cu mult superioară celei asupra călătoriei economice între stele. 

      Cu toate acestea, în ultimul secol, lumea artistică, mereu fără de astâmpăr, mereu nepotrivindu-se în propria piele, a răsturnat nu o dată, ci de zeci de ori convenţiile poeziei şi perspectiva asupra ei. Se consideră astăzi, mai acerb ca niciodată, că pentru a exista în poezie nu sunt suficiente cuvinte ca următoarele ale lui Blake: 

"There is a smile of love, 

And there is a smile of deceit, 

And there is a smile of smiles 

In which these two smiles meet." 

sau ca următoarele ale lui Verlaine: 

"Noyez mon âme aux flots de votre Vin, 

Fondez ma vie au Pain de votre table." 

 sau ca următoarele ale lui Lorca 

"Llena, pues, de palabras mi locura, 

O déjame vivir en mi serena 

Noche del alma para siempre oscura." 

sau ca următoarele ale unui anonim din satele Maramureşului 

"Cine crede dorului 

Are casa cucului 

Şi odihna vântului." 

      Năzuinţa lacomă şi tâmpă către inedit, către inovaţie, către evoluţie, către progres, a întoxicat şi sucit mintea fiecărui inhabitant, mic sau mare, al peisajului poetic contemporan. Prefacerea treptată a ideii în chip, întoarcerea silenţioasă, subtilă şi magnifică a frazei, specularea briliantă a legăturilor ascunse dintre cuvinte, deşi sunt forţa motrice a poeziei, deşi se încăpăţânează, ca un salahor invizibil, să desluşească în continuare istoria spiritului omenesc, tind să fie umbrite de pompa, de fastul, de exhibiţiile stridente, orbitoare şi neinstruite ale mânuitorului modern de pană, ale cărui versuri sunt pentru poezie ce este pentru vestimentaţie latexul roz cu care se îmbracă poponauţii care dansează în barurile de specialitate. Realizarea unui nou pasaj de poezie adevărată reprezintă în sinea sa o inovaţie, mai valoroasă decât toate inovaţiile formale şi ideologice pe care le produce scena artistică.

      Orice se va zvoni şi va fi, esenţa poeziei este aceeaşi. Miile de întruchipări ale ei pot păcăli ochiul opac să creadă că sunt identice, dar pentru spiritul cunoscător fiecare are taina şi pecetea ei, fiecare, întocmai ca zornăitul brizei prin iarba malului mării, are ceva-ul ei aparent neînsemnat, care face faţă, cu un piept mărunt şi firav, ororilor monotoniei.

Un poem despre cunoaştere

Florile minţii, găsite prin cărţi,
Curg ca un pârâu de munte umflat de ploaie.
Le prinzi, le prinzi, şi tot le prinzi,
Şi, vlăguit, te-ntinzi să nu îţi scape una.
Ele mult prea multe sunt - noiane,
Iar tu o plasă amărâtă de pescar.
Şi orişicare-ţi scapă e un noian în sine,
De-amar şi deznădejde că n-o poţi lua cu tine.

Ce vom fi salvat la rându-i se va pierde -
Peste paginile vechi creierul adaugă necontenit.
Baudelaire, Bizanţul şi selgiucizii, primul bec,
Primul om care-a trecut Atlanticul în zbor,
Primul om de la care ştim gânduri despre primul om
Vor fi doar amintiri, şi amintiri de amintiri.
De-ar fi ca cimitirul atâtor lecţii moarte
În inimă şi suflet să scrie-o nouă carte.

În farmacia minţii, ştiinţa-şi duce viaţa pământească.
Lumea de dincolo, viaţa ei în adevăr
Sunt câştigate prin uitare şi cuprind fiinţa toată.
Uitând, cifrele de pe talgere îşi dau sufletele,
Şi cu ele ne pardosesc pe dinlăuntru
Cu cel mai fabulos şi măiastru dintre mozaicuri.
Dar ce folos să te clădeşti când mâine ca nisipul
Ţi-a şterge suflul unui val şi cugetul, şi chipul?

Am zis!

Când un om vorbeşte mult, şi nu îl întrerupe nimeni, nu spune nimic.

Gânduri

      Puţine lucruri sunt mai triste ca momentul în care înţelegi că un om şi-a clădit existenţa pe minciuni. Astfel, orice taifas mai serios, orice schimb coerent de opinii, orice interogaţie comună asupra sensului vieţii şi al lumii, acţiuni care în mod normal sunt propriile lor recompense, riscă să devină o luptă acerbă pentru supravieţuire, iar nobilul dar al socializării inteligente, sărbătoare a faptului de a fi om, să fie subjugat cu cinism de chipul hâd al materiei.

Meditaţie asupra Asiei

      Când mă gândesc la Asia, am în minte perfecţiunea în găsirea plăcerii şi în alungarea durerii, perfecţiune obţinută prin învăţarea dintr-un şir de experienţe trecând prin părinţii din părinţi, însă cu o meticulozitate şi o perspicacitate care pe mulţi europeni get-beget i-ar băga în boală doar dacă le-ar concepe. Fie că e vorba de arta culinară sau de cea a aşternutului, de oblojit răni sau de recunoscut ierburi binefăcătoare, sau, din contră, de a împila, de a schingiui şi de a omorî, asiaticul, învăţând pe baza metodei empirice, este atât de eficient încât aceste activităţi îi devin o a doua natură, iar până şi cele mai nehotărâte şi nestatornice ascunzişuri ale trupului par să îi fie cunoscute.

      (În sprijinul acestei idei, aduc la cunoştinţă un foarte interesant fapt istoric: în Evul Mediu târziu, în spaţiul eurasiatic circula o zicere aparţinând chinezilor - "lumea are trei ochi, doi ne aparţin nouă [chinezilor], unul le aparţine francilor [creştinătăţii latine], iar restul naţiunilor nu au niciunul." Chinezii se vedeau pe sine ca fiind cei mai subtili, mai isteţi, mai sofisticaţi şi mai dibaci dintre oameni. Este curios însă că îi puneau pe musulmani ca fiind sub vest-europeni, contrar istoriografiei generale, care zugrăveşte lumea occidentală ca fiind înapoiată, atât material, cât şi spiritual, lumii islamice. Proverbul poate fi explicat prin invaziile mongole, care au tulburat Orientul Mijlociu şi Apropiat, lăsând Europa şi Orientul Extrem ca un fel de poluri de civilizaţie şi stabilitate ale scenei internaţionale.) 

      Putem stabili că în mentalitatea asiatică una din valorile fundamentale este Memoria, pentru că a învăţa din greşeli necesită în cel mai înalt grad a le recepta şi a le stoca, chiar dacă nu în mod precis pe fiecare, măcar într-o variantă distilat-generală. Alternativa şireată la stăpânirea naturii prin empiric este ştiinţa, adică a înţelege fenomenele lumii înconjurătoare folosind o bază săracă de experienţe directe, însă bogat exploatate de raţiune. Repet - o bază săracă - a nu se înţelege că omul de ştiinţă poate ajunge undeva dacă nu are o serie de contace nemijlocite cu natura. Asiaticii, pesemne, nu au fost niciodată receptivi la ideea de ştiinţă, cel puţin nu la o scară a societăţii întregi, ceea ce a şi contribuit la pierderea cursei cu Occidentul.

      Intrigant este că, în ciuda rolului pivotal jucat de Memorie în cioplirea Asiei, aceeaşi valoare fundamentală lipseşte cu desăvârşire din alt punct de vedere - acela al păsării de cei din jurul tău. Nu numai că asiaticii sunt campionii neîntrecuţi ai şnapanismului, dar în India, de pildă, mor oameni pe stradă fără să fie băgaţi în seamă. Iar dacă nu îţi pasă de cei din jurul tău acum, în prezent, cum îţi mai poate păsa când ajung să ţină de domeniul trecutului, cum, adică, poţi avea Memorie?

Am zis!

      Diferenţa dintre Occident şi Orient este că Occidentul încearcă să aducă oraşul la ţară, în timp ce Orientul încearcă să aducă ţara la oraş.

A fost o vreme

A fost o vreme când poeţii ca o carte
Erau deschişi în faţa lumii, ca un altar,
Ce-mpărtăşeşte rază sfântă la acei lipsiţi de har,
Ca la acei de el îmbelşugaţi; neluând în parte

Întregul omenirii. Şi nu-i uşor să dai în dar
Unui pământ ce gustă zdrăngănit de oale sparte
Un cântec izvorât din viaţă şi din moarte,
Cum nu-i uşor să fii o floare-n lupanar.

Noi, umbre-ale lor, nu mai putem aduce
Prinos iubirii unde alţii zilnic ard o cruce.
Sau poate a căzut din bolta nopţii steaua

Ce-n toată vremea fost-a călăuză inimilor lumii,
Şi nu avem, nu vitejia lirei, ci-n suflet neaua
Ce hrană-i lirei; şi golul ne opreşte, nu pizma humii.