Explică Nietzsche
în Ştiinţa veselă că America, în goana ei nebună după câştig, în
pragmatismul ei fanatic, nu are aplecare către meditaţie, către contemplarea în
tihnă a armoniei mişcărilor, pierzând în felul acesta noţiunea formei
- ceremonia alcătuită din gesturi atent alese, simularea dispreţului faţă de
cele materiale, înfloriturile redundante,
spiritul conversaţiei -, ca şi condiţiile formării unui gust superior.
Nietzsche însă se
înşală când sugerează cauza acestui fenomen (fenomen fără îndoială real).
Atât de real încât l-am simţit pe pielea mea acum cinci ani, pe când vizitam
Veneţia. Stăteam la o terasă pe malul lagunei. La masa din spatele meu doi
turişti americani, soţ şi soţie. Soţul făcea o serie de remărci, iar soţia
răspundea cu Yeah! Uh-uh! Yeah! Uh-uh! ca şi cum ar fi bifat
articolele de pe lista de cumpărături, dar nu oricum, ci cu precizia unui braţ robotic care trebăluieşte în
fabrică. Să revenim însă: cauza. Nietzsche scrie aşa:
"Există o
sălbăticie cu totul indienească, specifică sângelui pieilor-roşii, în maniera
în care americanii năzuiesc la aur; iar graba în care muncesc care merge până
la epuizare - adevăratul viciu al lumii noi - începe deja, prin molipsire, să
sălbăticească bătrâna Europă şi să răspândească în sânul ei o carenţă a
spiritului în întregime unică."
Partea îngroşată
a afirmaţiei e greşită din trei motive:
1. Deşi e posibil
ca amerindienii să aibă o atracţie către aur, ea trebuie că e mai degrabă de
natură spirituală, fiind întemeiată pe un rol sacru al acestui metal, de mult
mai mică importanţă financiară în spaţiul lor comercial primitiv. Oricum
seminţiile amerindiene nu sunt corupte de pragmatism, ele având o puternică
viaţă spirituală, manifestă prin ceremonii şi ritualuri, complexe şi adeseori
foarte dureroase sau periculoase pentru individ.
2. Chiar dacă
amerindienii sunt sau nu avizi de aur, nu există nici un respect, nici o
admiraţie a poporului american către gazdele lor care să faciliteze
transmiterea acestei trăsături de la primii la ultimii. Din contră, americanii
i-au obidit şi i-au izgonit de pe propriile lor pământuri şi s-au arătat prea
puţin sensibili la felul lor de a fi.
3. Cauza
principală a lipsei de otium a americanilor o aflăm în felul cum s-a format
ţara lor şi în felul de a fi al oamenilor care au format-o. Coloniile din care
s-a format naţia americană aveau ca scop exploatarea unor bogăţii naturale, de
la întinderile nesfârşite de pământ pe care se creşteau tutun, bumbac sau
indigo la pinii bătrâni, neatinşi de sute de ani, din ale căror trunchiuri
marina britanică îşi făurea atât de necesarele catarge, sau de la minele
deschise de cărbune la râurile pe care curgeau necontenit miliarde de fulgişori
de aur. Noul continent a atras tot ce avea mai îndrăzneţ şi mai scurt la
portofel Europa, oameni lipsiţi de scrupule şi dornici de aventură, cărora
inima le răsuna doar la gândul unei îmbogăţiri fulminante. Cu astfel de oameni
s-a populat întregul continent, din Canada până în Chile, dar numai Statele
Unite, prin avântul lor economic formidabil, prin societatea lor deschisă şi
meritocratică, a atras mai presus decât toate celelalte ţări ale Americii plebea
Europei. Fie că erau irlandezi, italieni, germani sau evrei, toţi aveau în
comun câteva lucruri: sărăcia, lipsa educaţiei, incultura. Singurul lor scop
era să muncească, să câştige şi să consume, fără o aspiraţie în afara materiei.
Iar la nevoia lor individuală de a se ridica se adăuga şi nevoia nou-născutului
stat de a-şi crea o infrastructură, o industrie, instituţii, sporind în felul acesta
nevoia de muncă, şi deturnând şi mai tare de la nevoia de tihnă mentalmente
constructivă.
Formarea unei
ţări din nimic pe un pământ virgin şi bogat poate avea ca rezultat doar o
astfel de mentalitate: pragmatică şi simplistă, incapabilă să evadeze din
temniţa propriei vulgarităţi nici dacă şi-ar conştientiza-o.