Din seria Citate perfecte

      "Dar când aud alte discuţii, mai ales pe ale voastre, ale celor ce vă ocupaţi numai de bogăţii şi de avere, mă cuprinde supărarea şi mi-e milă de voi, tovarăşii mei, când vă închipuiţi că faceţi cine ştie ce ispravă, când de fapt nu faceţi nimic. Se poate prea bine ca voi să mă socotiţi pe mine nenorocit şi cred că voi credeţi că aveţi dreptate; că voi însă sunteţi nefericiţi, eu nu o cred, ci o ştiu, şi încă foarte bine." 

["Symposion" - Platon, trad. Şt. Bezdechi]

Când las gândul...

      Când las gândul să mă poarte prin lumi de poveste, departe de freamătul nostru, şi mă îmbrac cu totul în lumina lor străvezie şi blândă, o spaimă lăşească mă trage îndărat. Freamătul pe care, dintr-o oarbă sete de frumos, l-am lăsat în urmă mă cheamă înapoi cu lăcomie, râzând de mine cu o faţă meşteşugită, certându-mă că sunt un nebun, care nu e-n stare a face deosebire între tărie şi văzduh, darămite între lumea aievea şi cea gândită. Acest freamăt cu sumedenie de feţe împrumutate, dar nici una a lui, aproape că m-a făcut să-i urmez judecata, căci eu, în sărăcia voinţei mele, abia pot găsi puterea să mă cred pe mine însumi. 

      Veşnic punând în cumpănă mintea lui cu a mea, mânat de dorinţa de a nu-i greşi lui, dar nici mie, de a nu-i da unuia sau altuia mai mult decât i se cuvine, alunec, din vreme-n vreme, de la gândirea nesimţitoare şi nepărtinitoare la credinţă, fiindcă ambele unelte sunt oaspeţii aceluiaşi lăcaş, sunt înrudite îndeaproape, şi e firesc ca lucrurile pe care le petreci cu una să se scurgă şi la cealaltă. Oricât m-aş lupta să pun un zid între ele, tot se ivesc crăpături, iar ştiinţa rece a minciunilor omeneşti devine un furnal al amăgirilor de sine. Însă dacă aş azvârli tot ce îmi dăruieşte freamătul fără să judec o clipă, m-aş descotorosi, fără să vreau, pe lângă darurile putrede, şi de cele adevărate.

Gânduri despre vechii greci

      Găsesc intrigant la scrierile lui Platon că grecii pe care îi zugrăveşte tratează gândurile asemănător lucrurilor concrete: au o istorie şi o geografie a gândurilor aşa cum au o istorie şi geografie a întâmplărilor şi locurilor fizice, sunt curioşi să afle ce s-a discutat la o întâlnire memorabilă păstrându-se intacte ordinea şi nuanţele ideilor, ca şi cum ar cere să afle ce s-a întâmplat la o serbare, la treburile cetăţii sau într-un război. Se arată doritori să iscodească tainiţele unei cuvântări aşa cum se arată să discearnă detaliile unei amfore, ale unei robe sau ale unei case. Dacă un spirit prozaic vrea să afle cine a discutat cu cine la nu-ştiu-ce petrecere, pe ce temă şi, mai ales, de ce şi întru ce, spiritul elen conturat în Dialoguri este zgândărit să afle strict ce s-a discutat, ideile vehiculate. 

      Şi se arată dispuşi să facă nu puţine pentru a-şi scărpina astfel de mâncărimi ale minţii, după cum dovedeşte Glaucon din Symposion, care, zărindu-l de departe pe Apollodor, îl strigă (cum se strigă văcarii elveţieni de pe un munte pe celălalt) şi îi cere să îi povestească, cu de-a amănuntul, discursurile despre iubire ţinute la un banchet al lui Agaton, care se petrecuse când cei doi erau copii (!) - prăpastie temporală care denotă statornicia pe care gândurile o au la aceşti oameni, trăsătură care de regulă e privilegiul celor materiale. 

      Iar ce desăvârşeşte uimirea cititorului lui Platon este faptul că personajele nu sunt deloc lipsite de firesc când se arată atât de atente faţă de gânduri. Din contră, pentru ele este organic să gândească şi să se hrănească cu idei, chiar până în punctul în care nu pot tolera noţiunea unui schimb de vorbe neiscodit de înţelesuri. Şi tind să le dau dreptate acestor oameni din vechime, ba chiar să mă aplec smerit înaintea căilor minţilor lor, întrucât nu pot concepe o ţinută mai nobilă pentru minte decât aceea în care a gândi este o acţiune naturală şi obişnuită ca oricare alta, fără însă să fie trivializată şi minimalizată în felul acesta, ceea ce ar însemna să-şi piardă puterea şi sensul, sau să se ajungă în extrema cealaltă, în care să fie idealizată, sacralizată şi fetişizată, ceea ce ar duce la acelaşi rezultat. Să gândeşti, să te bucuri de gândire şi să împărtăşeşti bucuria cu alţii aşa cum împărtăşeşti o pâine caldă sau o plimbare printr-un câmp cu maci - iată standardul suprem al culturii, regesc de simplu, dar şi regesc de greu de respectat; într-atât încât majoritatea zdrobitoare a protipendadei culturale nu va avea, niciodată, nicio şansă să îl cinstească, ci se va frământa în sine de invidie, pe care nici sub tortură n-o va scoate la lumină. 

      Şi nu numai că mă simt smerit în faţa acestor oameni (sau al felului în care Platon pretinde că se comportau), dar mă simt, în calitatea mea de om gânditor, infinit de mic, deoarece eu, în obtuzitatea mea, aş avea nevoie de un exerciţiu lung şi asiduu pentru a-mi stârpi definitiv reflexele de superstiţie socială pe care mi le-ar da adoptarea atitudinii lor. 

      Nu pot totuşi, în numele scepticismului, să nu bănuiesc că felul în care Platon ni-i înfăţişează pe greci este influenţat de stângăcie narativă. Poate că impulsurile personajelor de a cere să li se povestească, amănunţit, o depănare de gânduri sunt doar metoda autorului de a le face să vorbească ceea ce trebuie să vorbească - conţinutul filozofic al operei. O metodă ingenioasă, dar care comportă riscul alterării realităţii. Nu pot, de asemenea, să nu bănuiesc că raritatea cuvântului scris în acele timpuri îi forţa pe oameni să aibă o memorie net superioară contemporanilor noştri, care permitea vehicularea în societate a discursurilor memorabile pe cale orală (iar raritatea scriiturii chiar constrângea la asta). Însă oricare ar fi fost condiţionările şi scopurile autorului, exemplul este dat, idealul conturat şi mirarea îmbunătăţirii de sine stârnită.

Critica arhitecturală la mine în facultate

      În discuţiile care, din an în Paşte, se mai încheagă pe la seminariile din facultatea mea, constat că tot revin două greşeli de argumentaţie, două imbecilităţi, care, trebuie să zic, mă irită nespus.

      Prima dintre ele este argumentul complementării: dacă un arhitect construieşte o clădire care nu se potriveşte de nicio culoare cu peisajul, este scuzat tocmai deoarece aduce acolo ceva care lipseşte, deoarece completează, deoarece complementează. Ei bine, daţi-mi voie să afirm că oricine justifică aşa punerea laolaltă a două elemente discordante trebuie să o lase naibii de arhitectură şi să contemple serios o carieră în treburile câmpeneşti. Păi a acorda un astfel de temei unui gest arhitectural neadecvat este echivalent cu a blagoslovi o râgâitură emisă în mijlocul unui spectacol de operă. Că - vezi, Doamne - opera are un deficit de grosolănie, pe care râgâitura îl suplineşte din plin, în timp ce râgâitura are un deficit de fineţe, unde poate interveni tocmai opera, acest preaplin de subţirime. Deci, oameni buni, data viitoare când spuneţi că o clădire hiperfuturistă se potriveşte unui cadru bucolic pentru că se complementează, faceţi bine şi mergeţi la... Cavalleria Rusticana, să zicem, iar când sublimul spectacolului e în floare, daţi-o în văzduh de se dărâmă butaforia - tocmai pentru a întregi acel sublim!

      A doua deformare a logicii care revine des, consternant de des, prin sălili şcolişoarei mele este argumentul intenţiei. Mai exact, justificarea unui gest arhitectural prin faptul că arhitectul l-a intenţionat. Arhitectura de valoare îndoielnică nu sporeşte în valoare pentru că arhitectul a vrut să fie de valoare îndoielnică - ce adevăruri de toată evidenţa am ajuns să explic. Ea rămâne greşită, în pofida caracterului premeditat al incorectitudinii ei, iar relaţia ei cu împrejurimile, de asemenea, continuă să fie defectuoasă.

      Strâmbătatea de gândire care este cauză celor două idioţenii mai sus descrise şi care este perpetuată la nesfârşit în facultatea noastră este supraevaluarea libertăţii de creaţie a arhitectului în raport cu (şi în defavoarea) responsabilitatea gestului arhitectural. Căci până şi o piatră pusă peste o altă piatră în mijlocul unui câmp reprezintă o modelare a lumii. Iar a da curs fanteziei arhitecturale fără a chibzui această înrâurire înseamnă a fi un arhitect iresponsabil, deci un arhitect prost.

Interlocutorul autoabsorbit

      O parte din lume este formată din oameni care nu sunt în stare să poarte un dialog, dar nu în sensul că sunt părăsiţi de rigorile logicii, ci în sensul, mult mai elementar, că atunci când vorbesc cu tine nu te ascultă şi nici nu prea îi interesează dacă tu îi asculţi, ci sunt preocupaţi doar să se vorbească pe sine. Când tu le vorbeşti lor, sunt toate şansele să-ţi reteze fluxul verbal în chiar punctul culminant, fără umbră de politeţe (sau măcar de pertinenţă, că barem dacă gestul lor ar fi fost justificat s-ar mai trece). Iar după ce ţi-au furat - în mod abuziv - cuvântul, pornesc o lungă tiradă, din pricina căreia cea mai neplăcută frustrare pe care o resimţi este că nu-ţi acordă atenţie. Că dacă eşti tu sau o scândură desenată cu urechi, n-ar fi nicio diferenţă.

      Am cunoscut mai mulţi astfel de indivizi şi sentimentul cu care mă alegeam era că nu sunt suficient de interesant ca să le ţin atenţia trează (l-aş numi ca fiind un sentiment şi de vinovăţie). Cred că aceşti oameni, prin structura lor intimă, dau senzaţia că ar vrea să transforme raportul interlocutor-interlocutor într-unul rege-clovn (în care, desigur, clovnii nu ei sunt). Ceea ce nu înseamnă că şi au intenţia asta (sau că sunt conştienţi de senzaţia pe care o dau). Nu, mulţi dintre ei sunt oameni cumsecade. Interlocutorul autoabsorbit nu irită în mod deliberat - starea de disconfort pe care ţi-o creează este rezultatul incapacităţii de a se afla, sub raport al empatiei şi al socializării, pe aceeaşi lungime de undă cu semenii lor. Însă mai mult ca sigur că această incapacitate are şi o puternică componentă a nesimţirii.

      O altă simţire neagră pe care ţi-o creează este cea a singurătăţii. Simpla idee că un om poate comunica, şi trăi, în urma comunicării, senzaţia de comuniune cu celălalt, fără să se stânjenească dacă celălalt este sau nu atent (ca să nu mai vorbim dacă a înţeles sau nu), simpla idee că un om poate comunica fără să-şi dea seama că actul comunicării e vid uman dacă nu provoacă un răspuns (fie doar şi un suspin), mie unuia îmi dă o viziune suprem de limpede asupra umanităţii ca total de puncte disparate.