Femeia ca o pradă

Puţine lucruri de pe lumea aceasta sunt mai detestabile şi mai departe de adevărul uman decât a decide dintr-un punct de vedere strict tactic acţiunile faţă de omul cu care alcătuieşti un întreg: orice faci faţă de el să faci astfel încât să obţii rezultatul pe care ţi-l doreşti. Să zicem că dacă unei femei anume i-ai cere iertare, s-ar întoarce la tine. Totuşi tu nu ai niciun motiv să-i ceri iertare. Însă aici intervine înţelepciunea tactică: nu are nicio importanţă că n-ai de ce să-ţi ceri iertare, n-are nicio importanţă dacă pe tine de-a dreptul te doare-n cur de ce simte sau crede respectiva: tot ce contează este că ai un mijloc cu care să-ţi atingi scopul. Sau cel puţin aşa dictează acest mod de a gândi, pe care îl găsesc a fi în cel mai înalt grad ignobil şi distrugător sub raport al armoniei şi vibraţiei intersufleteşti, deoarece transformă femeia într-o pradă şi amorul într-o tablă de şah.

Dacă ţie ţi se pare corect să procedezi într-un fel faţă de cineva care doreşti să-ţi fie apropiat, procedează aşa, chiar dacă rişti să-l îndepărtezi de tine. Este una din cele mai mari dovezi de respect pe care le poţi da faţă de el. Dacă găseşti desfătare în necrofilie, dacă fantezia ta cea mai aridă este să-ţi freci izvorul de vieţe de un cadavru care a stat doi ani în cloroform, dacă Ted Bundy este eroul tău şi ai deasupra patului un poster cu Jeffrey Dahmer, spune-o la prima întâlnire. Spune-o!

Din seria "Citate perfecte"

"Nici un om, din câţi am cunoscut, oricât de neînsemnat ar fi fost, oricât de sărac, oricât de umil, fie că era cizmar, sau dulgher, sau acar la calea ferată, nu s-ar putea plânge că ar fi simţit între mine şi el vreo distanţă, oricât de mică, şi că n-am stat de vorbă ca doi oameni la fel de simpli, împărţind între noi pâinea şi apa, sau pâinea şi vinul, dacă era şi vin.
Dar impostorii, oricine ar fi fost să fie, oricât de sus puşi, orice rol ar fi avut, mai ales în cultură, ei, da, au simţit distanţa de netrecut, distanţa de prăpastie fără fund, dintre falsa lor importanţă şi gheaţa din privirile mele."

[fronstispiciu la "Paznic de far", Geo Bogza]

Viermele insidios

Astăzi vom face o călătorie (fascinantă, sper eu) în adâncurile viermelui insidios, acest tip uman care, spre deosebire de conspiraţionistul furtunos, nu este inofensiv doar la modul superficial, ci cu el rişti să-ţi fie sabotată chiar croiala intimă a fiinţei. Aşa că proptiţi-vă bucile-n scaune şi lăsaţi-mă să dau tonul:

Viermele insidios este genul de om care, complexat fiind de calitatea umană a cuiva, încearcă să-i submineze felul de a fi, însă păstrând mereu haina binefacerii. El adoptă aparenţa unei legi morale, căreia cel subminat poate să nu-i perceapă falsitatea, sau, dacă i-o percepe, poate să nu găsească în sine tăria de a crede că-i falsă, şi în felul acesta înlocuieşte legea morală proprie, şi autentică, cu cea coruptă, pe care viermele i-o picură în urechi.

Viermele insidios încearcă să-ţi inoculeze o imagine generală greşită asupra propriei tale persoane, sperând ca, ţie repugnându-ţi această imagine, să o iei pe calea opusă celei pe care mergeai, pe care el o vede ca fiind bună şi care îi şi stârneşte pizma. Încearcă să păstreze anumitor părţi din tine aspectul unor chestiuni neînsemnate, iar pe altele să le umfle, să le exacerbeze, ba chiar să-ţi inventeze trăsături pe baza a nimic.

Simpla lui prezenţă în viaţa ta te indispune, îţi creează un disconfort pe care, confuz fiind, îl poţi atribui unor frământări existenţiale mult mai importante şi care nu-şi coboară niciodată privirea asupra răutăţilor unor pigmei. Una din reţetele cele mai bune împotriva lui este să nu practici niciodată în retorica ta interioară modestia gratuită. Vezi-te aşa cum eşti şi convinge-te că vezi bine şi n-o să se poată juca nimeni cu mintea ta. Şi gândeşte-te că orice răutate venită din partea unui om de nimic este un prilej de seninătate:

"Ura lor fără de margini are-a fi reazămul tău!"

["Adio la viaţa unui june poet" - Al. Macedonski]