Amăgire

Pionieri ai omenirii
În voiajul către stele
Au vrut unii să se facă;
Crud-însă voia menirii,
Care-a fost spălat podele
Toată viaţa lor săracă.

Arhitecţi de largi imperii
Vrut-au alţii să devină,
Copii fiind astfel visând,
Însă frâiele puterii,
Ce-a lor mâini au vrut să ţină,
Le vor fi orice dictând.

Tu, Natură, tron de groază,
De ce minţi ai fost creată,
Să viseze ca să poată,
Să nu poată ce visează?

Un toast in cinstea vesnicului Repaos

Putem afirma cu credinta ca spunem adevarul ca arta este un razboi impotriva timpului? Arta este o manifestare a dispretului fata de gloriile trecatoare ale lumii. Oricat ai incerca insa sa-ti imunizezi opera la ceata uitaciunii ea va acoperi tot ceea ce faci. Indiferent de universalitatea gestului tau, de cat de mult s-ar adresa oamenilor de pretutindeni sau de cat de frumos si precis ar surprinde taina lumii, de cat de in stare ar fi sa aprinda un licar de lumina acolo unde intunericul s-a instaurat ca monarh absolut, in momentul in care nu va mai fi nimeni care sa il aminteasca se va stinge. Nu sunt deci si poetii niste frunze in vant care se cred stejari in padurea Timpului? Cati poeti, si pronunt astfel toate numele celebre, nu au multiplicat durata vietii numelor lor de zece sau de o suta sau de o mie de ori pe cat le-a durat viata propriu-zisa prin "savarsirea deplina intru podoaba si maiestria voroavei"[1]? Dar cati altii, si poate ca numai acestia merita cu adevarat numele de poeti, egali in "suptirimea si gingasia condeiului"[2] cu cei mai sus amintiti (sau poate chiar intrecandu-i!), s-au incumetat, in raceala sangelui lor si nestapaniti de patima de a trai in posteritate, sa-si ferece in nepomenire arta odata ce trupurile lor isi vor fi dat ultima suflare?

[1],[2] - Prolog "Tiganiada", Ion Budai Deleanu

Ironii ale istoriei

Una din ironiile istoriei este ca in timpurile in care progresul tehnologic favorizeaza raspandirea si propasirea cunoasterii, dorinta de a cunoaste nu este mai mare ca cea din vremurile in care nu aparusera tiparul sau Internetul, ba acest avans tehnologic chiar pare sa fi prasit goliciune spirituala si pierzanie. Spun pare, caci consider constant in timp raportul dintre cei pentru care cunoasterea este un scop in sine si cei pentru care este doar un mijloc. Si daca acest raport variaza numeric, o face aleatoriu. Sunt priviti ca niste curiozitati ale naturii acesti putini pentru care cunoasterea este un scop in sine, fiindca cei pentru care e doar un mijloc nici nu pot concepe ideea de a a-ti petrece timpul, din initiativa proprie si naturala si neconstrans de vreo circumstanta, cunoscand - citind carti, vizionand documentare sau purtand discutii filozofice, si avand si un comportament in concordanta cu tinuta intelectuala.

Sa fie pofta nestavilita si prioritara de cunoastere sinonima cu genialitatea? Cu siguranta este o rechizita a ei. Si considerand ca omul da preferinta indeletnicilor in care este proficient, adica doreste sa faca ceea ce se pricepe sa faca, putem afirma ca pofta de cunoastere si puterea de cunoastere se cauzeaza reciproc si ca unde este una cu siguranta este si cealalta. O pofta mare si constanta indica potential autentic, precum unul din acei porci crescuti special care se invarte insistent si energic in jurul unui copac arata ca acolo sunt trufe. Iar genialitatea este tocmai aceasta - capacitatea de a intelege felul in care functioneaza lumea si de a-l exprima in intregimea lui, intr-o maniera elocventa. Este puterea de a cunoaste.

Revin la ideea de inceput, anume contrastul pe care il face goliciunea spirituala a lumii cu avansul tehnologic de astazi. Este sinistru si scarbavnic faptul ca majoritatea oamenilor, desi nu pot parcurge nici macar o fractiune din procesul intelectual necesar inventiei unui obiect de tehnologie de varf, ba nici macar din cel necesar inventiei rotii sau domesticirii animalelor, se folosesc cu atata patima de aceste fructe ale mintilor ilustre. Indivizi grobieni, mediocri, copilarosi, prostovani, neajutorati, sclifositi, naivi, labili, lacomi, cam cei care formeaza grosurile randurilor acestei rase, sug cu atata sete din sanul Tehnologiei, incat, in cazul unui regres general, cum toate abilitatile lor naturale (cum ar fi calcularea unui radical sau desenarea unei flori) se vor fi ofilit in favoarea comfortului oferit de Masinarie, ei vor fi ramas cu o fire care nu e capabila sa faca nimic. Atunci chiar ca, in afara fricii de moarte, nu vor mai avea nici un motiv sa traiasca. Tehnologia, suplinitorul artificial al grandei impotente umane, va trage in jos cu ea singura sursa de creativitate si de aptitudine din vietile multora. Imaginati-va, daca doar ar disparea aparatele de fotografiat astazi, ce s-ar face toti tampitii de pe acest pamant. Ar scormoni tarana, mare si vazduh in cautarea unui nou obiect care sa produca ceva de valoare in locul lor, dar pe seama careia sa castige laudele ei.

Marea sursa de uratenie a zilelor noastre este contrastul dintre pleava pe care o reprezinta omenirea, bipezi carora le curg balele si li se schimonosesc fetele de prosti si de necivilizati ce sunt, si munca fina a savantilor de care se folosesc, cu care se imbraca, incalta, cu care mananca sau beau, cu care se transporta, comunica sau cu care se apara de intemperii. Pe buna dreptate Antichitatea a fost un ev mai sanatos pentru minte, fiindca atunci uneltele oamenilor erau la un nivel apropiat de caracterele lor. Inteleg bine versurile lui Philippide:

"Cuvantul tau s-ar pierde nenteles
In trista omenire de azi, masinolatra,
Cu trupuri lustruite de progres
Si suflete din epoca de piatra."

["Intoarcere" - 1942, vol. "Vis si cautare" - 1979, ed. Cartea Romaneasca]

Despre tot ce exista

Este un adevar vadit faptul ca Realitatea, ca si exprimarea ei prin simboluri, Adevarul, este una si aceeasi, indiferent de cine o priveste. Este o axioma, legea fundamentala si prima a Realitatii si fara de care nu se poate intemeia nici o teorie valida, nici o afirmatie pertinenta, nici un model de ratiune si luciditate. Privesc ideea cum ca Realitatea este de fapt mai multe realitati, care sunt secretate de fiecare fiinta sapienta in parte, pe langa ca fiind infinit de absurda si de infantila, ca pe o razvratire a acestor fiinte, printre care se numara si omul, impotriva mainii care le-a hranit. Ganditi-va la evolutia Universului, la cum a trecut pe rand toate pragurile - cel de la inexistenta la existenta, de la anorganic la organic, de la abiotic la biotic, si, intr-un final, de la animalic la sapient, pentru a da nastere acestei constiente, si pentru ca aceasta constienta sa fie cea care afirma ca ea i-a dat Lui nastere.

Insa Universul, care isi vede tronul uzurpat de catre cea mai rafinata progenitura a sa, nu va avea puterea sa o ierte. O va amuti scurt si silentios. La urma urmelor, ce sunt civilizatiile pentru Univers altceva decat sunt musculitele pentru elefantul pe buca caruia poposesc? Desi o vanturare de coada le-ar putea zvarli in cimitir, in scurtul rastimp in care traiesc se cred insusi elefantul. Pe drept urmasi, acesti oameni care cred ca un copac care cade intr-o padure izolata nu scoate nici un sunet, ai acelor oachesi impodobiti cu capete de cerb care cautau sa imbuneze cerul cu desene rupestre si cu jertfe. Ai ghicitorilor in maruntaie de dobitoace si in metamorfozele uleiului in apa. Ai celor care cred ca in ei nu rezida altceva decat simpla materie. Ai celor care cred ca o afirmatie nu influenteaza Adevarul numai in masura in care, ca parte constituenta a acestei lumi, relationeaza cu celelalte parti si confera o identitate intregului, a carui imagine Adevarul o reprezinta. Sau a celor care cred ca actiunea de a observa Natura ii influenteaza caracterul in alta masura decat cea in care contribuie la unitatea Ei fenomenala. Oare in afara de magie mai este altceva izvorarea lumii din fiinta? Indubitabil ca nu. Insa ironia situatiei de fata este data de faptul ca demonstrarea contrariului, desi imposibila deoarece este o axioma, ar putea fi foarte usor parata cu argumentul cum ca logica, ca si realitatea, este subiectiva.

Cu toate acestea, am folosit in articolul precedent cuplul de idei Minte-Materie, ca si cum ar fi antitetice. A fost o exprimare gaunoasa din partea mea, intrucat prin ea am dat de inteles ca Mintea se sustrage legilor interactiunilor materiale. Ceea ce este fals - cauzalitatea psihicului se reduce tot la uniunile si respingerile dintre molecule. Spiritul este tot Trup. Insa, putem folosi Spiritul si Trupul ca simboluri pentru doua principii antinomice - acela al Trupului pentru principiul invingerii directe si mijlocite doar de catre forta propriei firi, iar acela al Spiritului pentru cel al invingerii prin insusirea armelor oponentului.