"All day long, the stiff grass rustles on the cliffs. Infinitely old, this gentle sound, heard on this shore for century after century, imparts the love of wisdom and simplicity."
Natura are puterea de a încânta şi fermeca reluând la nesfârşit acelaşi lucru - briza care mângâie iarba de pe stânci, valul care se sparge de mal, jocul razelor de lumină cernite de frunzişul pădurii, cântecul greierilor în noapte, peregrinarea norilor pe cer. Te poţi abandona în ritmul lor cu orele şi zilele, şi tot nu îţi vei simţi făptura mai grea decât un fulg. Lasă-l pe om să regizeze acest spectacol, iar el, în grosolănia căilor sale, ori va copia fără abatere o aceeaşi secvenţă, servind-o ad nauseam, ori o va combina cu secvenţe care mai de care mai exotice, zăpăcind şi iritând prin babilonie. Miracolul naturii constă în faptul că poate adăuga atâta variaţie unui fenomen cât să poată fi repetat de milioane de ori fără să plictisească, în acelaşi timp însă nedizolvându-i identitatea.
La fel se întâmplă şi în Poezie - de veacuri întregi, aceleaşi cuvinte simple, cuminţite în rânduri ordonate, au puterea unică de a armoniza mintea cu inima, de a transfera uneia tainele celeilalte, făcându-le să se confunde pentru acele câteva clipe numite de vechii greci Katharsis. Atât de strâmtă este fâşia de vocabular necesară pentru a le obţine, şi totuşi inventarul pasajelor sublime ale liricii este departe, departe de a fi plin. Şi totuşi înţelegerea noastră asupra principiului organizator fundamental al poeziei, metafora, nu este cu mult superioară celei asupra călătoriei economice între stele.
Cu toate acestea, în ultimul secol, lumea artistică, mereu fără de astâmpăr, mereu nepotrivindu-se în propria piele, a răsturnat nu o dată, ci de zeci de ori convenţiile poeziei şi perspectiva asupra ei. Se consideră astăzi, mai acerb ca niciodată, că pentru a exista în poezie nu sunt suficiente cuvinte ca următoarele ale lui Blake:
"There is a smile of love,
And there is a smile of deceit,
And there is a smile of smiles
In which these two smiles meet."
sau ca următoarele ale lui Verlaine:
"Noyez mon âme aux flots de votre Vin,
Fondez ma vie au Pain de votre table."
sau ca următoarele ale lui Lorca
"Llena, pues, de palabras mi locura,
O déjame vivir en mi serena
Noche del alma para siempre oscura."
sau ca următoarele ale unui anonim din satele Maramureşului
"Cine crede dorului
Are casa cucului
Şi odihna vântului."
Năzuinţa lacomă şi tâmpă către inedit, către inovaţie, către evoluţie, către progres, a întoxicat şi sucit mintea fiecărui inhabitant, mic sau mare, al peisajului poetic contemporan. Prefacerea treptată a ideii în chip, întoarcerea silenţioasă, subtilă şi magnifică a frazei, specularea briliantă a legăturilor ascunse dintre cuvinte, deşi sunt forţa motrice a poeziei, deşi se încăpăţânează, ca un salahor invizibil, să desluşească în continuare istoria spiritului omenesc, tind să fie umbrite de pompa, de fastul, de exhibiţiile stridente, orbitoare şi neinstruite ale mânuitorului modern de pană, ale cărui versuri sunt pentru poezie ce este pentru vestimentaţie latexul roz cu care se îmbracă poponauţii care dansează în barurile de specialitate. Realizarea unui nou pasaj de poezie adevărată reprezintă în sinea sa o inovaţie, mai valoroasă decât toate inovaţiile formale şi ideologice pe care le produce scena artistică.
Orice se va zvoni şi va fi, esenţa poeziei este aceeaşi. Miile de întruchipări ale ei pot păcăli ochiul opac să creadă că sunt identice, dar pentru spiritul cunoscător fiecare are taina şi pecetea ei, fiecare, întocmai ca zornăitul brizei prin iarba malului mării, are ceva-ul ei aparent neînsemnat, care face faţă, cu un piept mărunt şi firav, ororilor monotoniei.
