Elegie

Când voi mai fi doar vis aş vrea pe locul meu să crească
Un codru mult şi des în care lumea să tot vină
Şi să se-mbete nebuneşte cu lumină,
Uitării dându-le pe toate, păstrând doar să iubească.

Cu doar frânturi de cer să-i fie cupa plină,
Şi prin beţia ei şi amintirea mea renască,
Căci tot ce arde cu Frumos să se hrănească
Cu viaţă mă hrăneşte şi vieţii mă închină.

Iar gândul către mine prefacă-se-n cântare,
Purtată de un fluier spre zări ce gem de stoluri,
Peste codri, peste munţi, printre păsări călătoare,

La cerul plin de stele, unde luna dă ocoluri,
Şi care-i poartă către lumi mai primitoare
Pentru sufletul mâncat de-ale lumii noastre goluri.

Gânduri

      În marele exemplu de seninătate pe care îl reprezintă zicerea atribuită lui Socrate "mă puteţi omorî, dar nu-mi puteţi face niciun rău" se află o greşeală. Greşeala constă în faptul că moartea poate fi un rău doar pentru semenii celui ce piere, niciodată pentru el însuşi. Moartea poate fi pentru acesta maximum un non-bine, adică atunci când survine în mijlocul unei perioade de fericire. Un rău nu poate fi deoarece obiectul muririi este deja mort când moare, deci este insensibil la modul total, deci este incapabil să sufere. Conştientizarea unei morţi iminente poate fi un rău şi pentru obiectul ei, dar moartea şi gândul morţii sunt două lucruri diferite.

Despre talent

      A avea talent şi a fi atins de el sunt două lucruri diferite. Deşi există oameni cărora nu li se răsfrânge talentul în personalitate, există o limită care odată trecută, talentul irigă întreaga fiinţă, înnobilând-o şi făcând-o să vibreze. Tot ce este sub această limită nu poate da omenirii repere. De abia după ea putem vorbi de valoare şi trăinicie. Iar, contrar ideii de a judeca opera, şi nu omul (dar nu opus ei), înclinaţiile unui om către aeronautică pot fi iscodite după cum îşi scutură ţigara. Talentul naşte distincţie. Lipsa distincţiei este dovada unui talent limitat.