Un cântec, de Geo Bogza

      "Am ascultat aseară un cântec de o neasemuită frumuseţe; un cântec care mi-a scos din inimă un suspin. 

      Am ascultat un cântec pe care l-am ascultat întâia oară în tinereţea mea, un cântec izvorât dintr-o nemărginită durere şi în acelaşi timp străbătut de o uriaşă aspiraţie la fericire. 

      Am ascultat aseară un cântec şi ascultându-l mi-am spus: acesta e focul sfânt la care inima mea trebuie să se întoarcă de fiecare dată. 

      Am ascultat aseară un cântec străbătut de o mare forţă morală, un cântec care zguduie de fiecare dată conştiinţele. 

      Am ascultat cântecul vieţii mele, cel mai frumos cântec ce s-a auzit vreodată pe pământ: 

      Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii..."

Despre oameni şi viaţă

      Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu cred că trebuie să le laşi pe jigodii să te enerveze. De fiecare dată când intru într-o animozitate cu o jigodie şi mi se dezvăluie un nou pisc al căcănăriei omeneşti, şi îi povestesc unui apropiat despre asta, aud invariabil "Nu-i lăsa să te enerveze, ignoră-i!"

      Asta socotesc eu a fi o mare prostie. Cu cât un om se expune mai tare la cele ce-i fac rău, cu atât devine mai iscusit în a le combate. Cu cât se face mai nereceptiv vizavi de ele, cu atât se distanţează mai tare de chiar sinele său, deoarece un om nu poate fi liber dacă nu este dispus să-şi înfrunte himerele. Chiar dacă are libertate absolută de mişcare în coconul  decupat cu grijă de domeniul himerelor, nu este liber cu adevărat, este ca prins sub dărămâturi. Se poate spune despre evreii închişi în ghettouri că erau liberi pentru că puteau face ce doresc în acel ocol? Oamenii ar trebui să fie insensibili la obiectul repulsiei lor numai în urma uzurii senzaţiei de iritare prin contact repetat, niciodată în urma unei fugi autistice.