Din câte ştiţi (sau din câte nu), silabele au lungimi diferite. Cuvântul "ramuri", de pildă, are o silabă scurtă şi una lungă. De regulă începem să vorbim de silabe lungi atunci când silaba conţine o vocală precedată sau urmată de două sunete. Există şi excepţii; regula fundamentală ar fi că în rostirea silabei trebuie să existe o tendinţă de zăbovire, de prelungire a rostirii, inexistentă în rostirea individuală a literelor componente.
În poezie, silabele lungi atrag asupra lor accent, chiar dacă nu îl primesc mereu. Dacă luăm două cuvinte monosilabice alăturate, observăm că lungimea lor tinde să determine ritmul. "Şi când" ar suna nefiresc dacă am pune accentul pe "şi" (e drept însă că părţile structurale de vorbire nu pot primi accent). În unele limbi, cum sunt greaca şi latina, metrul se socoteşte pur cantitativ, adică sunt socotite ca emfazate silabele rostite prelung şi ca neemfazate cele rostite scurt. În limba română ritmul se socoteşte calitativ, ceea ce înseamnă că tiparul ritmic este dat de accent (fie el accentul cuvintelor sau cel retoric), nu de emfaza cantitativă, prezentă în cele două limbi clasice.
Ideea pe care vroiam s-o propun înainte să ţin acest - necesar - expozeu legat de prozodie este că unui vers clasic, senin, echilibrat, măsurat, aşezat, ba chiar glacial, i se potrivesc cuvinte în care accentul nu cade pe silaba lungă (dacă au o astfel de silabă), în timp ce pentru versuri zbuciumate, pasionale, în care fierb zemele zeilor zăltării şi ai zvânturării, ar şedea cel mai bine tocmai cuvintele în care silaba lungă (iarăşi, dacă au aşa ceva) este întărită de către accent. Explicaţia este că primul tip de cuvinte este caracterizat tocmai de o măsură şi un echilibru ale sonorităţii, în timp ce la al doilea este pe dos.
Să analizăm câteva dintre cele mai frumoase versuri scrise în limba română, din poezia, puţin cunoscută, a lui Eminescu "În van căta-veţi":
În van căta-veţi ramuri de laur azi,
În van căta-veţi mândre simţiri în piept.
Toate trecură;
Viermele vremilor roade-n noi.
O poezie care este expresia blândă, lucidă şi adânc mişcătoare a deziluziei, dar nu a acelei deziluzii egale cu resemnarea după nici un ceas de luptă - nu -, ci a deziluziei omului care şi-a pus speranţa şi puterile de-a curmezişul de fiecare dată, şi care, într-un final, abia proptindu-se, îşi grăieşte înfrângerea cu un glas în care tot mai pâlpâie vacarmul îndepărtat al o mie de nobile încleştări.
Primul vers este cel mai senin, în el nu există cuvinte care să nu respecte principiul meu. În al doilea vers însă, apar primele semne de imbalans. "Simţiri" şi "în piept" ("în piept" nu este un cuvânt, dar tinde să compună o unitate) au ambele silaba lungă accentuată. Iar în versul trei, şi mai ales în versul patru, se produce o veritabilă degringoladă. În versul patru toate cele patru cuvinte au silabă lungă, şi la toate este accentuată. Adăugăm în amestec şi ingredientul aliteraţiei (viermele - vremilor - roade-n) şi folosirea dactilei (acest picior metric este descris de acelaşi Eminescu, într-o altă poezie, ca fiind "săltăreaţă"), şi efectul este unul dramatic, cu caracter mai degrabă romantic decât clasic.
Mai este interesant de remarcat la versurile prezente că între primele două versuri se produce un fenomen subtil, un fel de rimă, şi anume între cuvintele "ramuri" şi "simţiri". Pe ele cade un accent retoric (accentul dat de sensul cuvintelor), iar un alt lucru care le scoate în evidenţă este simetria sintactică a celor două versuri. Însă nu faptul în sine al evidenţierii este interesant, ci faptul că "simţiri" sună ca o turnură a lui "ramuri", iar această turnură, acest viraj elegant este potenţat de emfaza mai sus descrisă. Turnura provine tot din structura sonoră a celor două cuvinte: la "simţiri" accentul cade pe prima silabă, la "ramuri" accentul cade pe a doua, la "simţiri" accentul cade pe silaba lungă, la "ramuri" pe cea scurtă; deci ele se complementează, formează - peste cuvintele înconjurătoare - un coriamb (uniunea dintre un troheu şi un iamb).
Presupun că unora dintre voi deja le curge o bală la colţul gurii de plictiseală. Ce să zic? Regret nespus.
Vă recomand să citiţi "În van căta-veţi..." Este poate poezia cu cea mai distinsă sonoritate pe care o cunosc. Realmente domnească. Îţi afână croiala lăuntrică. Asta însă numai dacă te deschizi cu adevărat către ea. Visez la o zi în care să nu trebuiască să îi număr pe degete pe cei cărora le pot citi astfel de versuri fără să-mi caşte de le iese uraganu' pe gură.
