Abandonul de sine întru filozofie

"O, reason not the need!"
["King Lear" - W. Shakespeare]

Dio Chrysostom, filozof latin al secolului I d.Hr., ajunge în colonia greacă Olbia, situată pe coasta de nord a Mării Negre, în amurgul gloriei ei comerciale. Într-adevăr, cu câteva secole în urmă, Olbia era unul din târgurile cele mai înfloritoare ale lumii antice. Principiul motor al prosperării ei era exportul de grâne, produse din belşug de solurile negre ale stepei Pontice. Erau atât de importante grânele Euxinului încât cel puţin în Atena se făceau 10 adunări pe an în vederea acestei chestiuni. Pe lângă cereale mai ajungeau în Olbia, din nordul împădurit, blănuri, miere, aur, lemn, smoală şi, foarte important, sclavi. Şi Extremul Orient îşi găsea o piaţă de desfacere aici, astfel că în Olbia, Cherson sau Panticapaeum se puteau găsi mătăsuri, mirodenii şi porţelanuri din China, India şi Persia. Dio Chrysostom soseşte într-un ceas sumbru în Olbia, redusă în dimensiuni şi hărţuită de sciţi, principalii actori împreună cu grecii pe scena istoriei antice a nordului Mării Negre, însă martora unui fenomen curios: periferia imperiului colonial grec fusese permeată de modul de viaţă din centru la câteva secole după ce în centru devenise desuet, la fel cum undele provocate de o piatră aruncată în iaz ajung la mal la ceva timp după contactul pietrei cu suprafaţa.

Dio Chrysostom îl întâlneşte pe Callistratus, un tânăr grec, care de îndată ce îl vede pe filozof respectă regula veche elenă de a nu apărea cu braţele goale în public. Chrysostom se bucură să afle de la Callistratus că e foarte mândru de originea sa greacă - deşi Chrysostom observă că purtarea sa avea consistente elemente scite şi că era mai degrabă un hibrid eleno-scit - cunoscându-l pe Homer pe de rost şi practicând curismul, într-un timp în care în Atena poeţii îşi dedicau deja lirica erotică fetelor. Deşi briciul cucerise Grecia de un secol bărbaţii din Olbia încă purtau barbă şi pe unul dintre ei care se rădea îl ridiculizau pentru că ar fi făcut-o ca să-i măgulească pe romani. Pe când Chrysostom şi Callistratus stăteau în afara oraşului şi conversau, iar mai mulţi cetăţeni se strânseseră curioşi în jurul lor, s-a dat semnalul de alarmă cum că năvălesc sciţii. Dio, având un instinct normal al autoconservării, le sugerează să meargă în oraş. Însă ei, obişnuiţi cu primejdia, doreau pe loc o discuţie filozofică. Atunci Dio, admirându-le pasiunea sinceră, le-a spus: "Dacă vă este pe plac, ce-ar fi să mergem şi să ne aşezăm undeva în oraş? Pentru că dacă ne plimbăm s-ar putea să nu audă toţi la fel de bine..."

Reflecţie asupra morţii

"Had you such leisure in the time of death
To gaze upon these secrets of the deep?"
["Richard III" - William Shakespeare]

Ultima clipă a vieţii unui om stă sub semnul unei contradicţii. Pe de o parte, omul, chiar şi în ultima subdiviziune temporală a vieţii, percepe lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, având în vedere că mintea are nevoie de o perioadă scurtă, de un fel de recul, pentru a rumega informaţiile furnizate de simţuri, putem la fel de bine afirma că omul nu percepe, întrucât nu are la dispoziţie o clipă ulterioară în care să aibă loc digestia informaţională. În clipa chiar de dinainte de a muri percepe în mod denaturat, percepe fără a percepe - dacă îmi îngăduiţi acest mic paradox -, pentru că receptează fără a procesa.

Cum o fi oare în chiar pragul marii treceri, în acea clipă infinit de precis de finală? mă întreb acum, purtat de minte acolo unde mintea îşi întoarce privirea pentru ultima dată înainte de a se stinge. Cea mai grăitoare comparaţie pe care o pot face este cea cu stadiul de nou-născut, în care omul primeşte în sine lumea din jur, dar nu se confruntă cu ea nici pe un plan raţional, nici pe unul sufletesc, astfel că e ca şi cum nu ar primi-o. Iată deci ce ironie: sub raport al manierei în care percepi singura dată când vei mai fi ca la începutul vieţii este tocmai la sfârşit.

Maximă

Cea mai mare virtute a unui gânditor este severitatea cu sine.

Genul geniului

Geniul trebuie să fie o sarcină exclusiv bărbătească. Baza frumuseţii bărbatului este robusteţea. Prin urmare ceea ce desăvârşeşte înfăţişarea unui bărbat este truda istovitoare, care îi munceşte, întăreşte şi dezvoltă trupul, conferindu-i vigoare şi soliditate. La o femeie însă baza frumuseţii nu este robusteţea, ci delicateţea, ceea ce face ca travaliul fizic prea intens să îi bătătorească înfăţişarea, în acest fel compromiţându-i-o.

Aceleaşi lucruri care sunt valabile pentru trup sunt valabile şi pentru spirit. O femeie nu trebuie supusă la truda barbară în care constă genialitatea. A fi un geniu presupune a suporta apăsări cosmice, a pleca urechea la uruielile abisului; presupune excese monstruoase ale gândurilor şi sentimentelor, care lovesc cu ferocitate în seninătatea vieţii. Mai presupune groaza de a te afla undeva sus, sus de tot, deasupra pământului şi cerului, suspendat în vid pur, luând pulsul intim nimicului din care este făcut totul. Şi a trăi toate acestea cu limpezimea cinică şi necruţătoare a unui diamant.

Nu ştiu dacă o femeie poate sau nu să ajungă la asemenea terori şi să le suporte, însă ştiu că trebuie să nu ajungă să le suporte, şi nici să le suporte. Ceea ce desăvârşeşte frumuseţea lăuntrică a unei femei este tocmai prezenţa ei florală şi sprinţară, nebătătorită de frământări metafizice paroxistice. Prezenţa unei femei trebuie să fie un dans văzut printr-o perdea de mătase, un roi de petale care dansează în vânt.

Şi ar fi nepotrivit, ba chiar de prost-gust, ca un geniu să invoce, întru amor şi izbăvirea de singurătate, o genie. Ar fi homosexualitate.

Vârfuri şi drojdii

Natura are capriciul de a distribui în mod inegal zestre spirituală indivizilor umani. În ciuda discrepanţelor sociale pricinuite de acest fapt, nici progresul, nici măcar o stagnare armonioasă nu ar fi posibile dacă oamenii ar avea cu toţii aceleaşi aptitudini şi înclinaţii. Una din condiţiile necesare progresului, sau unei convieţuiri stagnante armonioase, este diviziunea socială a muncii. Nu eu îmi cresc grâul, ci ţăranul o face pentru mine. Nu eu îmi fac pantofii, ci pantofarul. În cazul unei catastrofe la centrala atomoelectrică, nu eu sunt cel care mişună pe acolo cu aparatul Geiger în mână, ci inginerul de fizică nucleară. Singurul mod în care mă amestec eu în munca acestor oameni este unul indirect – îi plătesc, direct sau indirect (prin intermediul statului), cu banii pe care îi câştig de pe parcela mea de muncă, pe care sunt specializat, şi în care ei la rândul lor se amestecă doar indirect – susţinându-mă financiar cu o fracţiune din câştigurile lor.

Este limpede că e foarte necesară nu numai o diviziune socială a muncii, ci una cât mai eficientă. Şi ce altceva ar fi mai folositor în acest sens decât ajutorul naturii, care să-l facă pe om din naştere predispus specializării pe care o va urma? Dacă nu ar exista acest ajutor timpul petrecut în facultăţi şi ucenicii s-ar dubla. Expertul ar fi mai susceptibil greşelii. Nu ar exista genii, şi de fapt omenirea s-ar afla într-o continuă epocă de piatră, într-o orânduire primitivă la care s-ar adăuga şi răul nedreptăţilor sociale. Dacă natura însă împiedică această stare de mediocritate universală şi îi face pe unii să fie apţi în spirit şi meşteşug, iar pe alţii nu, se naşte o altă problemă: trufa şi invidia. Unii oameni săraci în zestre îi vor pizmui pe cei bogaţi, care la rândul lor – unii dintre ei, nu toţi – vor fi mişcaţi de impresia că sunt buricul pământului văzând plebea care nu le ajunge nici până la talpă.

Trufia şi invidia sunt feţe ale aceleiaşi monede, sentimente complementare şi care se alimentează reciproc – când un om este trufaş aţâţă invidia altora, dar şi când un om este invidiat simte impulsul de a fi trufaş. Celui căruia îi stă în fire să nutrească invidie, îi stă în fire să nutrească şi trufie. Însă există un sentiment care poate domni într-o societate şi care le biruie pe acestea două – sentimentul unităţii prin rezervorul de talent al naturii. Dacă oamenii conştientizează că zestrea spirituală nu este un merit personal, ci că provine dintr-un fel de vistierie universală, dispar trufia şi invidia, pentru că ambele au la bază impresia de merit personal. Nu pot fi trufaş din pricina darurilor mele dacă ştiu că ele mă preced şi au fost cândva exterioare mie şi nu pot fi nici pizmătareţ pe cineva pentru darurile sale dacă ştiu că ele ar fi putut fi la fel de echitabil ale mele.