Despre prietenie, partea a II-a

Prietenii, sau mai degrabă spus cei care se apropie de statutul de prieten, pe măsură ce îi cunoaştem de timp mai mult, ne fac mai dificil efortul de a deveni ceea ce dorim. Prietenii ne impun, prin prezenţa lor, un comportament cu care i-am obişnuit, un set de obişnuinţe care corespunde unei trepte din evoluţia noastră, şi această impunere intră în conflict cu dorinţa noastră de a accede la o nouă treaptă. Acest conflict ne forţează la compromisul de a rămâne cu cei ai noştri sau de a ne debarasa de ei şi de stigmatul trecutului nostru pe care îl poartă cu ei, pentru a ne desăvârşi sinele după propria noastră viziune.

De aceea, un om aflat într-un proces fervent de devenire nu poate avea prieteni, va trebui să-i sacrifice constant în numele reinventării de sine. Se pune desigur întrebarea dacă aceşti prieteni, care ne impun voluntar sau nu un comportament, sunt într-adevăr prieteni sau doar, după cum am zis, se apropie de acest statut. Şi ca să şi răspund, voi zice „nu”, nu sunt prieteni, sunt oameni împreună cu care se tinde la prietenie, dar care fac fundamentala greşeală de a împiedica libertatea firii. Prieteni adevăraţi sunt cei care îţi împiedică libertatea firii doar în măsura în care te confruntă prin asta cu propriile tale idealuri.

Coşmar

Bătând în lung Atenei străzi antice,
O mare, albă şcoală mi se-arată,
Şi las în urmă freamătul să bată
Şi colbul ei pun paşii-mi să-l ridice.

Înluntru, într-un stil frivol de gloată,
Bătrâni bărboşi, sub leneşe-auspice,
Trăiesc ce secoli au să glorifice;
Şi-n mine scârba stă ca să răzbată:

„Nu vă e viaţa de dezbateri plină,
A voastre frunţi de gând nu-s o văpaie?”
„Copil naiv”, pufni în râs Socrate,

Şi-au râs cu toţi, isonul ca să-i ţină –
Dispare tot! Disting a mea odaie...
Ce de coşmaruri capul îmi mai poate.

Despre prietenie

“Come the three corners of the world in arms, and we shall shock them.”

["King John" - W. Shakespeare]

Ai putea să te uiţi admirativ la o armată, remarcând ţinuta impecabilă a fiecărui soldat, cât de frumos ştie fiecare să-şi lustruiască baioneta, corelarea perfectă a marşurilor ei, impresia de ordine şi disciplină pe care o radiază. Şi totuşi, în pofida acestei aparenţe de valoare militară, ea ar putea fi zdrobită în bătălie. La fel cum valoarea unei armate nu este testată în vremuri de pace, autenticitatea unei prietenii se dovedeşte sub acţiunea celor mai puternice forţe de dezbinare.

Degeaba se strâng oamenii sub un cer plin de stele şi, posedaţi de vraja momentului, proclamă prietenia care îi leagă. Degeaba se ţin minte şi de fiecare dată când se întâlnesc îşi zâmbesc cald. Hrănesc o părelnicie periculoasă dacă nu trăiesc în suflet cu frica de a fi întorşi unul împotriva celuilalt. Pentru că vine o abominaţie la putere care îi obligă, sub pedeapsa cu moartea, să se vândă între ei. Şi ei îşi vor pierde umanitatea cu uşurinţa cu care şi-au declarat prietenie. Vei colinda străzile, tu, care odată îmi vorbeai de cât de apropiat eşti de ai tăi, şi vei vedea cum ai tăi îţi închid pe rând uşile când cauţi să intri la ei, de frică să nu fie pedepsiţi pentru că te ajută. Ei, cu care îţi atingeai sufletul sub spuzeală de stele, acum se întrec în a te lăsa de izbelişte. L-aţi fi alungat pe cel ce v-ar fi spus că prietenia voastră e o minciună, pe motiv că vrea să semene între voi seminţele vrajbei ca să-şi satisfacă întunericul lăuntric.

Omule, oricine ai fi, înainte de a te numi prieten al unui alt om, întreabă-te cu toată fiinţa dacă vei avea curajul să te interpui între el şi orice stă să îl lovească. Pentru că altminteri prietenia voastră e o deşertăciune – prietenia înseamnă a te întrece cu celălalt în a fi scutul celuilalt. Dacă firea omului nu provoacă lovituri, loviturile vor veni rar şi întâmplător, şi dacă lovituri nu sunt, un scut este de prisos. Deci prieteni în cel mai înalt grad pot fi doar cei ce prin firea lor se expun la întregul arsenal de război al lumii. Prieteni nu pot fi cei ce nu au convingeri nete, cei ce nu ţin capul sus, cei ce nu aleg să facă ce se cuvine în loc de ce le convine, cei amorţiţi de indiferenţă sau nepăsare, cei ce se clatină conform cu vântul, cei ce nu îndrăznesc să întreprindă înalte realizări sau să întindă mâna după mari trofee. Aceştia pot fi maximum amici cu cineva, dar asta nu reclamă un angajament moral de viaţă şi de moarte.

De fiecare dată când interacţionezi cu un om, se pierde o parte din exclusivitatea ta. Un om care preţuieşte prietenia şi îşi face din ea un ţel se îngrijeşte să îşi economisească gesturile calde în raport cu străinul ca să se păstreze pe sine pentru prietenul său. De aceea aş căuta un prieten printre cei ce nu se dedau la băi de mulţime, ci pentru care anturajele mari sunt un prilej de secluziune.

Fără de prietenie şi de năzuinţa la prietenie existenţa omului nu are substanţă, ci este o urzeală amorfă prinsă între viaţă şi moarte.