Despre ironie

Ironia este poate cea mai mare stangacie pedagogica. Una dintre misiunile pedagogului este aceea de a-si transmite cunostintele elevilor sai si sa le si integreze in felurile lor de gandire. Iar daca aceasta sarcina a elevului, de a recepta si a intelege cunostintele pedagogului, este deja foarte solicitanta pentru intelectul si capacitatea sa de concentrare, folosirea ironiei ar reprezenta un act de-a dreptul criminal, caci pune in carca elevului sarcina suplimentara de a cunoaste psihicul uman intr-o atat de buna masura incat sa poata discerne daca tonul profesorului este sau nu ironic. I-ar suprasolicita deci capacitatea de intelegere si ar reduce eficienta activitatii sale dascalesti intr-atat incat s-o faca inutila.

Insa aceasta viciere a actului pedagogic ar fi scuzata daca ironia ar servi unui scop destul de folositor incat sa fie remiedator. Dar in ce scop serveste ironia? Aceluia de a-l face pe cel care o foloseste sa se simta bine prin atacarea unui ins sau a unei idei pe care le considera bicisnice? Irationala atacarea si eretizarea lor. Caci trebuie mentionat ca ironia este o manifestare irationala a preferintelor. O manifestare rationala ar consta intr-o metoda retorica directa si clasica, insotita de o sanatoasa argumentare logica a motivelor pentru care ironizantul nu prefera ceea ce ironizeaza. Ironia are mai intotdeauna efectul de a agrava cercurile de simpatie, mereu cand este folosita in mijlocul unui grup reuseste sa separe acel grup in parti dusmane in jurul tintei ei. Si din cauza caracterului ei irational nu face din dusmania pe care o casca o oportunitate de a construi ceva, pe care discrepantele sociale o fac in general ("Truth is born of debate"), ci conjura o atmosfera tensionata si sterila, in care nimic folositor nu se poate dezvolta.

Ironia ii este interzisa oricarui orator, avand in vedere faptul ca orice orator trebuie sa fie si un pedagog si ca actul pedagogic este viciat tocmai de ironie. Este in interesul acelora care li se adreseaza multora ca mesajul pe care il transmit sa fie cat mai vadit, altfel oratoria publica este doar un mijloc de a incleia mintile maselor. Imaginati-va un rege folosind ironia! Ar fi un gest dezgustator, daca nu chiar absurd, mai ales ca vine din partea unui varf (un varf atat lumesc cat si ideal), un om care transmite constant mesaje politice, chiar prin cel mai mic lucru pe care il face, carora ironia le-ar perverti aparenta si carora le-ar conferi un efect educational invers celui scontat. Toata aura sa de noblete ar fi spulberata daca, sa zicem, s-ar scarpina in fund ironic, in fata unui grup mare de cetateni obisnuiti veniti sa-l vada, ca o critica la adresa primului ministru, care mai demult s-a facut de ras comitand acest gest. Si aceasta nu se datoreaza faptului propriu-zis de a te scarpina in fund, care este ignobil, ci prin faptul ca foarte multi oameni nu ar sesiza, pe buna dreptate, ironia, luand drept civilizata apucatura sa, si integrandu-si-o in comportament. Si se mai datoreaza deasemenea faptului ca reprezinta manifestarea unei preferinte, pe care un rege nu are dreptul sa o arate, din moment ce in fata poporului pe care il conduce trebuie sa fie un om cat mai impersonal si mai obiectiv, in virtutea obtinerii prin fiecare act politic al sau a unui interes cat mai comun.

Iar ultimele cuvinte vor reveni efectului malign pe care ironia il mai are asupra exercitarii unei alte functii sociale deosebit de importante si deseori tratate cu neglijenta - moderarea, conducerea unui dialog - care desi ii ofera celui care o practica o audienta mult mai mica ca unui lider, nu il scuteste nicidecum de sarcina de a fi un pedagog si de a fi un individ dezindividualizat (sau impersonal), pe care ironia le ingreuneaza, daca nu chiar le compromite total. "Ironia nu poate niciodata sa mijloceasca un conflict" - citat splendid din "Muntele vrajit" de Thomas Mann, prin care subliniaza impotenta diplomatica a ironiei, care l-ar trimite pe moderator in incompetenta crasa.

"Sunt regele din Babilon"

O piesa de arta nu are valoare daca faptul pe care il exprima nu este aievea.

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata"

Acest vers de Mihai Eminescu cuprinde prin simplitatea articularii sale, care atribuita nici unui din om din popor nu ar parea erudita si nici unui om dintr-o academie inculta, care atinge deci generalitate fara vulgaritate si elevatie fara savanterie, o expresie perfecta a trufiei si a consecintei ei, pedepsirea, ca inraurire tragica asupra orgoliului celor care viseaza sa unifice toate natiile lumii sub stindardul lor. Aduce laolalta in cuprinderea compasului sau pe Macedon si Petru cel Mare, Hannibal si Napoleon (cel caruia ii si este inchinata oda din care face parte versul) si, in fine, pe arhetipul omului care a indraznit sa viseze la un tron suprapamantean. Cuprinde trasatura esentiala a istoriei omenirii ca in destinul oricarui imperiu ce a cunoscut o spectaculoasa crestere sa se afle si o ireversibila si teribila decadenta. Si este vadit ca toate nuantele acestea nu ar avea putere daca nu ar fi fost deduse in prealabil printr-un studiu meticulos al lumii cu lupa stiintei si nici daca caracterul lor elevat si plural nu ar fi sporit ca frumusete de catre exprimarea care apare naturala in gura oricarui om si prin care realizeaza deci acea disproportie accentuata dintre fond si forma, in favoarea fondului - explicatia miracolului artistic.

Un gand

Unde sunt multe urechi, este putin talc.