Religia răspunde unei nevoi fundamentale a omului, dar în acelaşi timp condiţiile formării ei sunt sociale. Constanta antropologică a religiei, separată deci de condiţiile sociale, este nevoia omului individual de a găsi un punct de sprijin în universul în care se află. Prin structura sa naturală, omul individual, izolat de semenii săi, găseşte în mod instinctiv Universul ca fiind neospitalier. Cum îşi poate vindeca înstrăinarea de lumea senzorială neînsufleţită decât prin a relaţiona cu obiecte pe care le percepe ca fiind asemenea sieşi? Şi care sunt aceste obiecte dacă nu alte exemplare din specia sa, alţi oameni? Dar cu siguranţă va înclina, iarăşi în mod instinctiv, să se identifice cu oamenii cu care este înrudit, cu care împarte un rezervor de gene, simbolizat de figura unui ascendent comun. Cum poate însă această continuitate genetică să aibă o semnificaţie spirituală pentru omul individual dacă nu este subîntinsă de o continuitate geografică?
Omul capătă în mod cel mai acut concepţia propriei ascendenţe dacă locuieşte în acelaşi spaţiu în care au locuit antecesorii săi, urmează aceleaşi activităţi specifice respectivului spaţiu pe care le-au urmat şi ei şi transformă, prin munca sa, acelaşi fond natural pe care l-au transformat şi ei. Prin urmare, putem defini religia ca fiind răspunsul la alienarea de lumea naturală exterioară prin continuitatea de gene, de loc şi de practică. Când generaţiile cu un fond genetic comun populează acelaşi spaţiu, realitatea sa concretă devine dublată de o structură simbolică care serveşte la a-i aminti membrului familiei şi comunităţii că nu este singur pe lume. Aşa cum lumea este împărţită într-o lume interioară, incinta comunităţii - având în centru vatra -, şi una exterioară, tot ce este în afara incintei, la fel şi omul este împărţit într-un om interior, mecanismul de negare a absurdităţii existenţei contingente, şi unul exterior, funcţiile organice care nu procesează însemne purtătoare de înţelesuri.
Decăderea spirituală a societăţii umane survine când diversele firuri genetice distincte care o compun devin difuze geografic şi ocupaţional. Când ajuns la vârsta maturităţii, membrul familiei părăseşte vatra şi urmează o profesie puternic individuală şi clădeşte prin munca sa o bază materială - un capital - care nu aparţine grupului de sânge, este nevoit să reconstituie punctul fix, central şi sacru, numai pentru ca descendentul său să se detaşeze şi să îl reconstituie la rândul său, astfel subminând baza simbolică a grupului de sânge. Deşi omul individual continuă să relaţioneze cu ancorele umane vii din universul neospitalier - cu familia sa - relaţia nu mai este mijlocită de un spaţiu marcat de semnele ascendenţei comune, infuzat cu înţelesuri sacre.
Omul individual câştigă mobilitate profesională şi socială, dar pierde permanenţa dătătoare de sens. Cucereşte libertatea personală, dar este cucerit la rândul său de absurditatea existenţei. Ar închina o jertfă la altarul primului strămoş, întemeietorul tribului, care a venit de nicăieri şi a creat un Undeva, dar singurul pumnal din încăpere este deschizătorul de scrisori de pe birou, iar singurul fum este al ţigării de pe marginea scrumierei.
Avântul la modernitate este tranziţia de la o colecţie de comunităţi totale şi stabile, mărginite şi conţinute în ele însele, la o întreţesere de reţele de tip tranzacţional, în care vecinătatea fizică este disociată de cea genetică şi simbolică, iar singura formă de permanenţă, una slabă şi incompletă, este cea a comunităţii de producţie. Mobilitatea întemeiată pe necesitatea globală de instrucţie şi producţie intră în conflict cu stabilitatea întemeiată pe necesitatea locală de comuniune genealogică, iar cum societatea este destrămată de aceste două principii, individul, la rândul său, este oglinda vie a rupturii.
Singura comunitate a omului individual modern este locul de muncă. Dar nu poate îmbogăţi cu înţelesuri unitatea de producţie deoarece instituţia predominantă în societate - piaţa liberă - garantează că mai devreme sau mai târziu va lucra în altă parte. Chiar dacă va lucra până va muri în acelaşi loc, colegii săi de lucru probabil că nu. Părinţii şi bunicii săi au lucrat în altă parte, prin urmare nu poate vedea oglindit trecutul în produsul la care adaugă valoare prin munca sa. Fiii şi nepoţii săi la fel. Munceşte într-un loc pasager, la un obiect pasager, printre oameni pasageri. Munca sa nu poate constitui un punct de continuitate în existenţa absurdă deoarece este disociată de grupul de sânge. Dar şi când îşi petrece timpul liber cu grupul său de sânge, cu familia sa, îşi percepe munca ca fiind străină - tocmai pentru că e disociată de viaţa de familie. Pentru ca sănătatea lui spirituală să fie asigurată, trebuie să existe o convergenţă între Locuire, Familie şi Producţie. Când fiecare din cele trei se află într-o direcţie distinctă, omul la rândul său este sfârtecat în trei părţi.
Conştiinţa socială de tip modern constă în această divergenţă, care se află la baza dizolvării sacralităţii, fenomen pe care îl constatăm în viaţa de toate zilele.
