Trecerea de la feudalism la proto-capitalism în Europa Occidentală s-a manifestat, printre altele, în literatură. Începând cu secolul al XII-lea, întâlnim pentru prima oară poeme erotice, poeme dedicate femeii, poeme în care eul venerează sufletul feminin, se lasă pătruns până în fibra cea din urmă de sublimul feminităţii, se închină în faţa lui, se pune în slujba minunăţiei sale luminoase. Arealul cultural în care se petrece asta este cel occitan – este vorba, mai exact, despre celebra lirică a trubadurilor. Ce anume s-a petrecut în lumea medievală ca să ia naştere, în sânul unei literaturi suprasaturate de Dumnezeu, Hristos, Înviere, Păcat, Apocalipsă, război, onoare, bărbăţie şi loialitate, această temă gingaşă şi suprinzătoare?
Să ne întrebăm atunci ce este iubirea pasională. Cu riscul de a cădea în derizoriu, o vom defini ca fiind un sentiment între două persoane. Măi să fie, filozofia lu’ peşte prăjit! P-asta o ştie şi ţaţa din bloc care se scarpină în fund cu cheia de la casă în timp ce bârfeşte cu vecinele pe scară. Însă chiar aşa e. Iubirea poate fi numai între un om şi un altul anume, adică cineva cu care există o compatibilitate aproape completă. Deci dacă este între cineva şi altcineva, înseamnă că există o mare mulţime de oameni care nu pot fi acel partener-cheie. Înseamnă că rata de incidenţă a partenerului-cheie este foarte mică. Dintr-un grup foarte mare de oameni, e foarte posibil să nu fie niciunul de care să te poţi îndrăgosti şi pe care să-l poţi iubi. Înseamnă, deci, că oricâţi oameni ai cunoaşte într-o viaţă, şanşa de a-l întâlni pe acela care să-ţi înlocuiască lumina ochilor este îngrijorător de mică. Pentru a-l întâlni pe acel cineva deci, pentru a ajunge să simţi iubire pasională, trebuie să interacţionezi cu un număr cât mai mare de oameni. Rezultă că atunci când un număr mai mare de oameni interacţionează în mod regulat, numărul de relaţii de iubire care apar între ei tinde la rândul său să crească.
Prin urmare, dacă o comunitate de oameni este mică şi izolată, există şansa ca pe durata unei generaţii, niciunul din membrii comunităţii să nu dezvolte acest afect. Dacă însă nimeni nu ştie în mod direct ce este iubirea - ci doar din poveşti, şi alea chinuite - locul pe care îl va ocupa în mentalitatea colectivă este unul marginal şi obscur. Ce straniu loc o mai fi şi ăsta, în care nimeni nu ştie ce e iubirea! Într-un oraş mare atunci, mai ales dacă este un nod de comunicaţii şi transporturi, oamenii experimentează în mod frecvent iubirea, iar ea devine un concept cultural familiar.
Să revenim, deci, la contextul istoric iniţial – Occidentul medieval târziu. Societatea feudală este compusă tocmai din astfel de comunităţi mici şi izolate, ocazional unite între ele de orăşele de provincie. În Europa anului 1000, te năşteai, trăiai şi mureai în acelaşi sat. Era posibil să trăieşti undeva fără să părăseşti niciodată acel loc. Între comunităţi existau întinderi dense de sălbăticie virgină, presărate cu tâlhari şi nelegiuiţi. De la începutul până la sfârşitul vieţii vedeai cam aceleaşi brazde de pământ, aceleaşi case, aceiaşi codri, aceeaşi turlă, acelaşi colţ de cer, acelaşi popă, şi cam aceiaşi vecini.
Demografic vorbind, un sat sărea foarte rar de 1000 de locuitori, şi rar de 500. Rezervorul de posibili parteneri de sex opus era deci de 100-200 de inşi. Mai bine de jumătate erau copii. Deci rămâneau 40-80. Dacă eliminăm şi vârstnicii rămân 25-50. Dintre aceştia, probabil că minimum două treimi erau deja căsătoriţi. Rămâneau deci, undeva între 10 şi 20 de posibili parteneri (cu indulgenţă). Statistic vorbind, care sunt şansele, dacă îţi sunt puse la dispoziţie 20 de persoane, să te îndrăgosteşti de una dintre ele? Pretty slim, cum spune englezul. Dacă ar fi să fac un educated guess, cum iar ar spune englezul, este nevoie de o populaţie permanentă de minimum 3000 pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială. Da, da, aţi auzit bine: “pentru ca iubirea să devină un sentiment de notorietate socială.”
Acest Occitain (a nu se confunda cu Occident) era una din zonele cel mai intens populate şi urbanizate ale Europei Apusene în veacurile XI-XIV. Occitania este mai exact sud-estul Franţei. Occitanii constituie unul din cele două grupuri culturale majore care au intrat în componenţa Franţei moderne. Franţa “franceză” se chema Langue d’Oil, iar cea occitană Langue d’Oc, deoarece la “da” se spunea “oil” în franceză (cea veche, azi “oil” a devenit “oui”), în timp ce în occitană se spunea “oc” (a nu se confunda Langue d’Oc – Occitania în general – cu Languedoc, una din provinciile ei, care are capitala istorică la Toulouse). Înrudiţi mai degrabă cu catalanii şi cu napolitanii decât cu francezii, occitanii au fost nimiciţi etnic, lingvistic şi cultural de 150 de ani de formare a statului francez. Procesul prin care statele uni-naţionale se formează este unul foarte violent, dovadă stând şi faptul că azi mai există circa 1.000.000 de occitani, după ce la un moment dat contribuiau cu aproape jumătate din populaţia Hexagonului (violenţa nu a constat în genocid, ci în asimilare forţată). Să nu uităm, deci, că teritoriul Franţei de azi a avut o compoziţie etno-culturală profund eterogenă.
Revenind la chestiunea liricii erotice – Languedoc şi Provence, nucleele Occitaniei, aveau o cultură mediteraneană, intens dinamică, întreţinând raporturi comerciale cu întreg bazinul acestei mări. Occitania a fost o poartă prin care Levantul a însămânţat Apusul cu patrimoniul său foarte bogat. De pildă arcul ogival, element specific al arhitecturii gotice, a pătruns prin Provence, pornind din Levant. O astfel de societate, cu mulţi oameni, cu oameni care vin şi pleacă, o societate cosmopolită şi efervescentă, este genul de loc în care oamenii au un rezervor suficient de mare de potenţiali parteneri pentru ca între ei să se aprindă Flacăra sfântă şi subtil otrăvită a Amorului.
Faptul că într-un sat şansele relaţiilor de iubire sunt scăzute, explică şi maniera foarte pragmatică în care este tratată căsnicia în societatea tradiţională. Câtă vreme oamenii nu ştiu ce e iubirea, cum pot s-o ia în calcul atunci când plănuiesc să se căsătorească? Drama fetei sau băiatului care este împins cu forţa într-o căsătorie aranjată şi respins de societate dacă o refuză, nu se referă la o societate care înţelege ce este iubirea, însă o vinde din interes socio-economic, ci care pur şi simplu nu înţelege ce este iubirea, în care sunt prea puţini oameni ca să se poată îndrăgosti între ei.
