Odată se făcea că sunt în acea zonă a Bucureştilor numită Centrul Istoric. În compania mea se aflau două cunoştinţe. Una dintre ele îmi este prieten, şi îmi era şi pe atunci. Cea de-a doua cu siguranţă nu. Aş numi-o maximum amic. Şi nu doar acum şi atunci, ci de-a pururea şi-n vecii vecilor. Ne aflam într-o berărie, în adevăratul sens al cuvântului. Peste tot beri, de toate soiurile. Oamenii care ţineau acel local luau în mod clar berea foarte în serios.
De bere sătul fiind, cel numit amic fu lovit de dorinţa de a fuma o narghilea. Problema nu era numai că nu aveau, ci că aveau fix la localul de lângă. De ce ar fi o problemă că aveau lângă? te-ai întreba. Pentru că nu poţi consuma marfa unui local şi ocupa mesele altuia. Comanzi doar de unde stai. Această regulă nescrisă, care, în fond, e de bun-simţ, o aflaserăm cu două-trei zile înainte, când, aflaţi la aceeaşi berărie, am fost mustraţi de către chelneriţă pentru că acelaşi amic al nostru a comandat, pe nepusă masă, o narghilea de la acelaşi local de lângă. Noi, ca nişte oameni normali la cap, am luat în serios reacţia cucoanei, care ne vorbise terorizată de ce i-ar face şeful dacă ar lua la cunoştinţă.
Ne decidem deci să îi cerem voie chelnerului (azi, respectiva nu avea tură). Ridic mâna şovăielnic, în semn de "garçon!". Băiatul se năzări. De multe ori îi studiasem mutra şi purtările - de ce aş fi ratat de data aceasta ocazia? Figura lui generală şi esenţială era una uscăţivă, ciolănoasă şi ascuţită. Trăsăturile îi erau reci şi dezinteresate. Glasul plat. Respira un aer de punker istovit. Nu discutasem niciodată cu el dincolo de ce îl obliga postura de chelner şi mă obliga postura de client, însă ştiam în mod instinctiv că a-i vorbi acestui tinerel fluşturatic şi flegmatic despre noţiuni precum "înţelepciune" şi "virtute" ar fi fost ca şi cum i-aş fi vorbit despre castitate unei curve bătrâne, zbârcite, răsuflate şi răpănoase. Nu pentru că nu le avea (deşi, în mod clarissim, nu le avea), ci pentru că nimic nu era de natură să-l atingă, nici măcar să se vadă pe sine murind, live.
Toate aceste gânduri, şi altele asemenea, îmi trecură prin minte în răstimpul de tăcere dintre chemare şi declararea motivului chemării. Îi cerurăm voie, cu diplomaţie conştiincioasă, să luăm o narghilea de alături. "Garçon" ne-a spus pe loc că e perfect în regulă. De fapt, "ne-a spus" e prea mult spus. Adevărul e că nu a rostit niciun cuvânt. Mai corect e că şi-a scremut, cu nonşalanţa şi naturaleţea cu care cameleonul pescuieşte o lăcustă, musculatura facială în direcţia unei sastiseli categorice, inechivoce, operative şi atotconciliative. Uimiţi toţi trei de uşurinţa cu care se poate obţine orice, n-am putut să nu-l întrebăm:
"Dar ştiţi... colega dumneavoastră ne-a spus... profitul barului... şeful... expresia de disperare... pierdutul serviciului?!"
"Da," a replicat chelnerul cu o răceală mai mare decât viaţa, pe care nu o voi uita multă vreme de acum încolo, "dar eu nu sunt ea."
