Citindu-l pe Cehov, nu poţi să nu fii şocat de poporul rus pe care el îl înfăţişează: apetenţa patologică pentru alcool, uşurinţa cu care intră în conflict, cu care fac scandal şi cu care jignesc, servilismul neruşinat şi deşănţat, făţărnicia cu care îşi schimbă chipurile în funcţie de rangul social si profesional al celui cu care interacţionează, demagogia cu care declamă noţiuni ca "patrie" sau "cultură", incapacitatea de a depune un efort cot la cot, subordonarea totală a oricărui principiu moral capriciilor şi instinctelor. Este drept că proza lui este fictivă, că face uz de mecanisme stilistice care distorsionează realitatea nu numai prin a ilustra lucruri care nu s-au întâmplat, ci şi unele care nu se pot întâmpla, prin a comite, adică, nu numai erori istorice, ci şi erori antropologice. Însă fără îndoială că orice literatură de vârf - iar Cehov este un maestru - are raporturi veridice cu "viaţa", că se foloseşte de detalii caracteristice ale unei epoci, spaţiu, categorii umane sau fenomen natural, fără de care opera ar fi lipsită de cadru.
Ce ne face pe noi să credem că ruşii ilustraţi de Cehov sunt un detaliu caracteristic, şi că nu au fost de fapt "unşi" de către autor pentru a spori cromatica şi dinamica scrierii? Un prim argument ar fi recurenţa trăsăturilor, faptul că ele sunt manifeste în aproape fiecare lucrare a sa. Al doilea ar fi confirmarea de către operele literare ale celorlalţi titani ruşi, un Gogol, un Tolstoi sau un Dostoievsky. Al treilea ar fi atât de banala suprapunere cu perspectiva convenţională, veche de când lumea, asupra acestui popor. Întrebarea care reiese cu forţă din studiul poporului rus este următoarea: cum se face, ce condiţii naturale sau istorice şi-au pus pecetea în aşa fel încât să ia naştere un popor atât de îndepărtat de civilizaţie? Răspunsul, cred eu, este marea...
Civilizaţia nu poate lua naştere pe întinderile nesfârşite de pământ ale stepelor, asiatice sau de aiurea. Este vizibil că toate formaţiunile statale fecunde cultural şi trainice ale istoriei s-au dezvoltat în apropierea mării. Se poate întâmpla contrariul numai în condiţii excepţionale, anume atunci când un factor favorabil apariţiei civilizaţiei este acut. Faptul că Sumerul, Babilonia şi Asiria, cele trei civilizaţii ale Mesopotamiei, nu sunt axate pe maritim, se datorează fertilităţii extraordinare a pământului, care suplineşte absenţa mării. La fel se întâmplă şi în cazul Egiptului. Căci a planta în mâlul Tigrului, Eufratului sau Nilului o sămânţă înseamnă a recolta şapte, pe când Evul Mediu european târziu se chinuia cu o rată de 1:4, cel timpuriu cu 1:2. Cu o rată de 1:4, abia dacă o zecime din populaţie se poate ocupa de altceva în afară de agricultură. O productivitate de 1:7 presupune o înflorire fulminantă a oraşului, leagăn al comerţului şi al ştiinţei. Faptul că în civilizaţiile mai sus-amintite marea nu joacă un rol cardinal, nu înseamnă a-i minimaliza potenţialul.
În istoria premodernă, transportul pe pământ era de 10 ori mai scump decât cel pe cursuri de apă şi de 20 de ori decât cel pe mare. De aceea, marea este întâi de toate un mijlocitor între culturi îndepărtate. Agent al alterităţii şi exponent al comunicării, ea smulge, adeseori brutal, din izolare, pune faţă în faţă cu celălalt şi dă naştere mirării în faţa lui, a felului în care el poate să funcţioneze, obligând în felul acesta la o reevaluare a sinelui. Ea uşurează schimbul de idei şi de obiceiuri, îmbogăţind rezervorul de cunoştinţe teoretice şi practice al unei culturi.
Apoi, marea înseamnă comerţ. Comerţul înseamnă dependenţă economică. Dependenţa, sub orice formă ar fi ea, înseamnă stăpânire de sine, înseamnă ascultare, înseamna aplecare către doleanţele celuilalt, înseamnă convieţuire şi compromis, dând astfel naştere unui ideal de impersonalitate. Fiindcă rusul, înainte de toate, este un autist. Comerţul mai înseamnă unirea pieţelor regionale într-una singură. O piaţă extinsă ("aggregate demand", după cum spunea Adam Smith) înseamnă o mai mare dimensiune şi stabilitate a cererii. O cerere mai bună înseamnă specializare a muncii, care la rândul ei duce la excelenţă individuală, la explorarea de noi domenii, la descoperiri şi invenţii, la dezvoltarea de noi tehnologii. Şi ea mai înseamnă şi eficienţă economică, de unde rezultă prosperitate, un lubrifiant al civilizaţiei.
Imperiul roman e poate cel mai elocvent exemplu pe care ni-l dă Antichitatea în ceea ce priveşte efectele cererii cumulate. El a strâns, sub o aceeaşi piaţă, o cantitate fabuloasă de forţă de muncă, de resurse şi de potenţiali cumpărători. Perioada atât de întunecată care a urmat căderii imperiului s-a datorat, în primele rânduri, restrângerii diviziunii muncii, rezultat al contractării pieţei, la rândul ei rezultat al dezintegrării teritoriale şi politice. Faptul că o sumedenie de invenţii moderne au fost descoperite şi pierdute de romani nu este dovadă că mintea umană are nevoie de două mii de ani pentru a pătrunde şi folosi un fenomen al naturii, ci se poate explica prin prezenţa sau absenţa unui suport economic adecvat.
În ultimul rând, marea îl învaţă pe om despre locul său în Univers. Marea este o prezenţă îndoit mai copleşitoare, mai cumplită şi mai înduplecătoare decât orice poate arăta pământul. Pe pământ, omul poate fi atins de cutremur, de fulger, de grindină, de inundaţie, de avalanşă sau de alunecare de teren. Dar acestea sunt fenomene de frecvenţă redusă, şi cu oarece precauţie omul se poate izbăvi de vătămarea lor. Însă marea nu este numai o primejdie, ci un întreg univers botezat în primejdie. De îndată ce omul se încumetă să iasă pe ea, desprins de leagănul matern al pământului, care îi alină necondiţionat groaza prăvălirii în neant, el devine cu adevărat fiul vântului, singur în faţa urgiei, departe de oameni, de brazdele plugului, de ghizdul fântânii, de freamătul pieţei. Trăind în sânul acestora, lui îi vine prea greu să realizeze infinita lor bunătate şi indulgenţă. În faţa mării, omul ştie că nu se poate juca, că nu se poate fuduli, că nu poate nesocoti, că toate micile sale trufii din trecut sunt o zădărnicie şi o neobrăzare. Seminţiile împinse pe mare de impulsul natural al câşigului sunt aceleaşi care au învăţat de la o vârstă fragedă ce înseamnă să fii rezonabil, să fii cumpătat, să preţuieşti o întindere de mână.
Rămâne de văzut în ce măsură poporul rus poate fi numit un popor...
