Povestea lui Scyles

(relatată de Herodot)

Scyles a fost un prinţ al sciţilor, popor care trăia la nord de Marea Neagră. Din secolul al VII-lea î.Hr., după ce au început să nu mai fie îndestulaţi de potenţialul agricol al terenurilor sărace ale polisurilor lor, grecii au început să înfiinţeze colonii în depărtare de unde să importe mâncare. Nordul Mării Negre a fost obiectul unui fervent proces de colonizare de unde iniţial grecii aduceau peşte uscat la soare, apoi grâne, pe care sciţii se apucaseră atunci să le cultive, din impuls comercial. Solurile negre ale Stepei Pontice erau atât de fertile încât au rămas furnizorul principal de grâne al Europei până la descoperirea Lumii Noi. Olbia, una din cele mai înfloritoare colonii, îi captivase lui Scyles fascinaţia.

Scyles a devenit doi oameni. Când se afla printre ai săi ducea viaţa de nomad a sciţilor, cu obiceiurile ei tradiţionale, axată pe păstorit şi având în cal un element crucial. În Olbia însă devenea omul aşezat al cetăţii, unde bărbaţii liberi erau egali între ei, societatea era una patriarhală şi exista o centralitate şi o unitate pe care popoarele migratoare ale stepelor nu o cunoşteau. Renunţa la îmbrăcămintea tradiţională a sciţilor pentru largele robe elenice, îşi luase o nevastă dintre grecoaice şi chiar îşi construi un palat acolo. Într-o zi însă, în timpul misteriilor dionisiace, câţiva compatrioţi de-ai lui aruncară un ochi peste zidurile cetăţii, ca să îl vadă pe Scyles, în garderobă completă tipică sărbătorii, conducând procesiunea sacră. Sciţii află de dubla lui viaţă, fratele său îi confiscă tronul, iar Scyles fuge de frică, căutând azil politic la traci, care trăiau în vestul Mării Negre. Sciţii, având deja prizonier un prinţ trac, îl schimbă cu Scyles, care este decapitat pe loc.

(Acum circa două decenii, la gurile Dunării, pe lângă vechea Histria - azi satul Istria – a fost descoperit un inel de aur cu inscripţia SKYLEO, care confirmă existenţa acestui prinţ, pus multă vreme pe seama fanteziei debordante a lui Herodot, ca şi mare parte din opera sa de altfel.)

Lume nouă

Lume nouă, stranii făpturi prăsit-ai,
Ce ca beatul prin vis prin tine trec
Şi-n orice loc cu zgârcenie petrec
Şi să n-aibă stare prea le e musai.

Pe umeri încinse cu capul zevzec,
Şi pe el coroană nepăsarea numai,
Luării de seamă la lucruri sunt gluma
Şi-n falsuri de viaţă voios se întrec.

Dar făurească-şi scop din inconstanţă,
Şi nici să se aleagă cu temeiul
Sau cu nectarul din adânc al clipei.

Eu luându-le voi fi contra balanţă
La portul sprijinit pe obiceiul
De-a nu te sinchisi de dragul pripei.

Cugetare

Afirm, pe de o parte, că viaţa intelectuală interioară nu poate înrâuri caracterul cu de la sine putere, şi, pe de altă parte, afirm că există în cadrul fiinţei umane o facultate, distinctă de cea intelectuală, care are ca rost a da vieţii intelectuale forma vieţii adevărate, concrete, exterioare, şi, reciproc, de a primi înăuntru, în mod nemijlocit, viaţa de toate zilele şi a o prelucra şi asimila; facultate care, în alte cuvinte, leagă gândirea de viaţă, deşi nu este nici gândire, nici viaţă, fără de care gândirea ar fi stearpă, fără de care nu poate exista un geniu şi pe care o numim voinţă.