Reflecţie asupra morţii

"Had you such leisure in the time of death
To gaze upon these secrets of the deep?"
["Richard III" - William Shakespeare]

Ultima clipă a vieţii unui om stă sub semnul unei contradicţii. Pe de o parte, omul, chiar şi în ultima subdiviziune temporală a vieţii, percepe lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, având în vedere că mintea are nevoie de o perioadă scurtă, de un fel de recul, pentru a rumega informaţiile furnizate de simţuri, putem la fel de bine afirma că omul nu percepe, întrucât nu are la dispoziţie o clipă ulterioară în care să aibă loc digestia informaţională. În clipa chiar de dinainte de a muri percepe în mod denaturat, percepe fără a percepe - dacă îmi îngăduiţi acest mic paradox -, pentru că receptează fără a procesa.

Cum o fi oare în chiar pragul marii treceri, în acea clipă infinit de precis de finală? mă întreb acum, purtat de minte acolo unde mintea îşi întoarce privirea pentru ultima dată înainte de a se stinge. Cea mai grăitoare comparaţie pe care o pot face este cea cu stadiul de nou-născut, în care omul primeşte în sine lumea din jur, dar nu se confruntă cu ea nici pe un plan raţional, nici pe unul sufletesc, astfel că e ca şi cum nu ar primi-o. Iată deci ce ironie: sub raport al manierei în care percepi singura dată când vei mai fi ca la începutul vieţii este tocmai la sfârşit.